Concluzia zdrobitoare a acestei lucrări: oamenii vor rămâne oameni. Această viziune profundă se bazează nu doar pe faptul că omul greșește, ci mai ales că o face atât de prostește. Cauza: schemele noastre interne care definesc și influențează modul de percepere și interacțiune cu mediul înconjurător și cu noi înșine. Prostia constituie, în cel mai bun caz, un rău necesar din moment ce avem într-adevăr nevoie de anumite repere pentru a ne organiza viața, chiar dacă aceste sisteme de gândire ajung să ne formeze și să ne domine prin structurarea percepțiilor, valorilor, credințelor și comportamentului nostru.

Această analiză a istoriei prostiei indică faptul că poate am supraevaluat cuvintele ca fiind elemente definitorii ale schemelor. De exemplu, Galileo nu a fost vrăjit de cuvântul italian sau latinesc pentru „cerc”, ci de imaginea cercului ca formă perfectă. Astfel, deși cuvintele ne formează credințele și gândurile într-o anumită măsură, ele pot de asemenea masca etichete pe care le atribuim imaginilor și ideilor deja existente. Într-un sens mai general, limba nu pare atât să ne dicteze comportamentul, cât să îl formeze indirect prin felul în care îl evaluăm, gândim, gândim și discutăm.

Mai important e faptul că această lucrare expune modul în care simțul moralității noastre interacționează cu predilecția noastră pentru studiu. Una dintre universalele umane o constituie standardul de a ne judeca acțiunile și învățăturile. Standardele specifice variază deșigur de la o cultură la alta, însă fiecare grup și individ dețin un standard subiectiv pe baza căruia emit asemenea judecăți. În absența cunoștințelor privind principiile absolute, cultura occidentală își transformă succesul material în măsura tuturor lucrurilor. Totuși, chiar și în contextul materialismului, e timpul să recunoaștem impactul negativ pe termen lung pe care egoismul nostru tehnologic îl are asupra mediului înconjurător, în timp ce noi ne urmăm interesele și țelurile pe termen scurt. De asemenea, trebuie să recunoaștem și egoismul naționalist care ne inhibă percepția asupra propriei persoane ca făcând parte dintr-o comunitate globală.

Dacă există vreun licăr de speranță, e cu siguranță acela că vestul permite omului să cerceteze și să acționeze totodată. Această combinație face ca civilizația noastră să se autocorecteze, promovând studiul și ne face (cel puțin teoretic) capabili a ne adapta nu doar la natură în general, ci și la propria noastră natură subiectivă. Mai mult, ne face să ne adaptăm codul moral la învățăturile acumulate.

În ultimă instanță, obligația morală/intelectuală cere mai puține impuneri și mai mult echilibru. Nu ar trebui să ne impunem în fața lumii, sau valorile unul altuia. Mai degrabă ar trebui să ne echilibrăm nevoia de mituri, de căutare a ordinii morale și dorința de împlinire materială, laolaltă cu necesitatea de a învăța zdrobitoarea lecție a istoriei: trebuie să trăim împreună. Ar fi realmente stupid să nu reușim.

Apropo, dacă acesta vi se pare un mod banal de a încheia această carte, aruncați un ochi la subtitlul de pe copertă.