
Diversitate globală
- Occident, civilizații, civilizația
- Dinamica războaielor de falie
- Dintr-un război în altul
- Civilizații și politică globală
- Vestul și restul
- Nuclee și cercuri civilizaționale
- Reconfigurare a politicii globale pe baze culturale
- Economie, demografie și provocări
- Renașterea culturilor non-occidentale
- Occidentul, dominație și declin
- O civilizație universală?
- O prezentare a civilizației și a civilizațiilor
- Alte lumi? Falii noi și vechi…
- Diversitate globală
- Un „cuvânt înainte” ce lasă loc la comentarii
Titluri pe pagină
Drapele și identitate culturală
În lumea de după Războiul Rece, drapelele (și alte simboluri identitare) contează. Oamenii redescoperă identități vechi și mărșăluiesc sub steaguri noi (sau vechi), rezultând conflicte cu dușmani noi (sau vechi)…
E redescoperită astfel afirmația lui Michael Dibdin din „Laguna moartă” (Dead Lagoon):
„Nu pot exista prieteni adevărați, fără dușmani adevărați. Dacă nu urâm ceea ce nu suntem, nu putem iubi ceea ce suntem.”
Și autorul afirmă că „pentru popoarele care își caută identitatea și își reinventează etnicitatea, dușmanii sunt esențiali, iar dușmăniile cele mai periculoase apar azi de-a lungul liniilor de falie dintre marile civilizații ale lumii”. Nu cumva, tocmai astfel de afirmații întrețin divizarea oamenilor?
Huntington își rezumă tema centrală a cărții astfel:
…cultura și identitățile culturale, care, la nivelul cel mai larg, sunt identități civilizaționale, determină modelele de coeziune, de dezintegrare și de conflict în lumea de după Războiul Rece.
Iată și o sinteză a celor cinci părți ale cărții:
- Partea I: fără precedent în istorie, politica globală e atât multipolară, cât și multicivilizațională; modernizarea (o noțiune ce ar trebui totuși definită 😉 ), nu înseamnă occidentalizare și nu va produce o civilizație unică, universală.
- Partea II: schimbarea echilibrului de putere între civilizații, cu un declin al influenței relative a Occidentului și o creștere a puterii (militare și politice) a civilizațiilor asiatice și o explozie demografică a lumii islamice.
- Partea III: apariția unei noi ordini mondiale bazată pe civilizații, în condițiile în care eforturile de a face societățile să trează de la o civilizație la alta eșuează (în realitate, vedem în continuare „eforturi” – a se citi „conflicte” mai mult sau mai puțin armate -, pe care Occidentul la face tocmai în acest scop declarat, dar nu neapărat real).
- Partea IV: pretențiile universaliste ale Occidentului îl duc tot mai aproape de un conflict cu alte civilizații (lucru confirmat din plin de evenimentele din perioada următoare apariției acestei cărți), mai ales cu Islamul și cu China.
- Partea V: pune în discuție însăși supraviețuirea Occidentului (pe care, din păcate, autorul îl identifică cu SUA), o supraviețuire ce depinde de „reafirmarea identității occidentale”, dar (mai important!) de acceptarea de către occidentali a faptului că deși civilizația lor (la fel cu altele!) este unică, nu trebuie să fie și universală!
Liderii politici ar trebui să recunoască (și să accepte!) caracterul multi-civilizațional al politicii globale, ba mai mult, să coopereze pentru a-l menține…
Multi-polaritate și multi-civilizație
Cea mai mare parte a istoriei omenirii a fost caracterizată de contacte intermitente și chiar inexistente între civilizații. Abia de pe la 1500 s-au definit două dimensiuni ale politicii globale. Într-un interval de circa 400 de ani, statele națiune occidentale au creat un sistem internațional multipolar, în cadrul civilizației occidentale (caracterizat de fapt prin interacțiuni, rivalități și războaie). Simultan, națiunile occidentale au cucerit și colonizat sau influențat alte civilizații.
Pe durata Războiului Rece, politica internațională a devenit bipolară, lumea fiind de fapt împărțită în trei:
- un grup de societăți bogate și „democratice” sub conducerea SUA;
- un grup de societăți comuniste, ceva mai sărace, sub tutela URSS;
- Lumea a Treia – țări sărace, instabile politic, cu abia dobândite statute de „independență” (mai mult declarative), teritorii în care de multe ori au avut loc confruntări între primele două grupuri.
Prăbușirea blocului comunist de la sfârșitul deceniului opt asimilată – în mod greșit, aș spune – cu sfârșitul Războiului Rece, îi oferă lui Huntington posibilitatea emiterii unor false observații, după umila-mi părere:
În lumea de după Războiul Rece, cele mai importante diferențe dintre popoare nu sunt diferențe ideologice, politice ori economice, ci culturale. […] Oamenii se definesc în termeni de origine, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri și instituții. Ei se identifică cu grupuri culturale: triburi, grupuri etnice, comunități religioase, națiuni și, la nivelul cel mai general, cu civilizații. Oamenii folosesc politica nu doar pentru a-și promova interesele, ci și pentru a-și defini identitatea.
Forțarea/pedalarea pe noțiunea de „civilizație” îl face Huntington să afirme că spre deosebire de perioada Războiului Rece, grupurile de state actuale sunt în număr de șapte sau opt (marile civilizații ale lumii). Este preluată aici prognoza făcută de Kissinger, cel ca spunea că:
Sistemul internațional din secolul al XXI-lea va cuprinde cel puțin șase mari puteri – Statele Unite, Europa, China, Japonia, Rusia și, probabil India – precum și numeroase alte țări medii și mici.
Insistându-se (din nou) pe faptul că „cele șase mari puteri […] fac parte din cinci civilizații diferite”:
În această lume nouă, politica locală este etnică, iar politica globală este civilizațională. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită de ciocnirea civilizațiilor.
Chiar așa să fie? Deși le prezintă ca pe niște constatări, mie unul mi se pare că de fapt, autorul sugerează noi linii de separare pentru viitorul omenirii, pe „principii” de „civilizație” (filozofice, valori fundamentale, relații sociale, obiceiuri și – atenție! – o revitalizare a religiei).
Și dacă tot vorbim de civilizații, ia să vedem ceva interesant:
Cultura islamică explică, în mare măsură, de ce, în cea mai mare parte a lumii musulmane nu au apărut regimuri democratice. Evoluția societăților post-comuniste din Europa de Est și din fosta Uniune Sovietică este determinată de identitatea civilizațională a fiecăruia. Cele cu tradiție creștină occidentală fac progrese în planul dezvoltării economice și al politicii democratice; perspectivele de dezvoltare economică și politică ale țărilor ortodoxe sunt incerte, iar ale republicilor musulmane sunt sumbre.
Și încă o dată, Huntington „constată că” – pentru a nu spune că dirijează – problematica internațională spre noua falie „descoperită”, aceea a diferențelor dintre civilizații…