Drapele și identitate culturală

În lumea de după Războiul Rece, drapelele (și alte simboluri identitare) contează. Oamenii redescoperă identități vechi și mărșăluiesc sub steaguri noi (sau vechi), rezultând conflicte cu dușmani noi (sau vechi)…

E redescoperită astfel afirmația lui Michael Dibdin din „Laguna moartă” (Dead Lagoon):

Și autorul afirmă că „pentru popoarele care își caută identitatea și își reinventează etnicitatea, dușmanii sunt esențiali, iar dușmăniile cele mai periculoase apar azi de-a lungul liniilor de falie dintre marile civilizații ale lumii”. Nu cumva, tocmai astfel de afirmații întrețin divizarea oamenilor?

Huntington își rezumă tema centrală a cărții astfel:

Iată și o sinteză a celor cinci părți ale cărții:

• Partea I: fără precedent în istorie, politica globală e atât multipolară, cât și multicivilizațională; modernizarea (o noțiune ce ar trebui totuși definită 😉 ), nu înseamnă occidentalizare și nu va produce o civilizație unică, universală.
• Partea II: schimbarea echilibrului de putere între civilizații, cu un declin al influenței relative a Occidentului și o creștere a puterii (militare și politice) a civilizațiilor asiatice și o explozie demografică a lumii islamice.
• Partea III: apariția unei noi ordini mondiale bazată pe civilizații, în condițiile în care eforturile de a face societățile să trează de la o civilizație la alta eșuează (în realitate, vedem în continuare „eforturi” – a se citi „conflicte” mai mult sau mai puțin armate -, pe care Occidentul la face tocmai în acest scop declarat, dar nu neapărat real).
• Partea IV: pretențiile universaliste ale Occidentului îl duc tot mai aproape de un conflict cu alte civilizații (lucru confirmat din plin de evenimentele din perioada următoare apariției acestei cărți), mai ales cu Islamul și cu China.
• Partea V: pune în discuție însăși supraviețuirea Occidentului (pe care, din păcate, autorul îl identifică cu SUA), o supraviețuire ce depinde de „reafirmarea identității occidentale”, dar (mai important!) de acceptarea de către occidentali a faptului că deși civilizația lor (la fel cu altele!) este unică, nu trebuie să fie și universală!

Liderii politici ar trebui să recunoască (și să accepte!) caracterul multi-civilizațional al politicii globale, ba mai mult, să coopereze pentru a-l menține…

Multi-polaritate și multi-civilizație

Cea mai mare parte a istoriei omenirii a fost caracterizată de contacte intermitente și chiar inexistente între civilizații. Abia de pe la 1500 s-au definit două dimensiuni ale politicii globale. Într-un interval de circa 400 de ani, statele națiune occidentale au creat un sistem internațional multipolar, în cadrul civilizației occidentale (caracterizat de fapt prin interacțiuni, rivalități și războaie). Simultan, națiunile occidentale au cucerit și colonizat sau influențat alte civilizații.

Pe durata Războiului Rece, politica internațională a devenit bipolară, lumea fiind de fapt împărțită în trei:

• un grup de societăți bogate și „democratice” sub conducerea SUA;
• un grup de societăți comuniste, ceva mai sărace, sub tutela URSS;
• Lumea a Treia – țări sărace, instabile politic, cu abia dobândite statute de „independență” (mai mult declarative), teritorii în care de multe ori au avut loc confruntări între primele două grupuri.

Prăbușirea blocului comunist de la sfârșitul deceniului opt asimilată – în mod greșit, aș spune – cu sfârșitul Războiului Rece, îi oferă lui Huntington posibilitatea emiterii unor false observații, după umila-mi părere:

Forțarea/pedalarea pe noțiunea de „civilizație” îl face Huntington să afirme că spre deosebire de perioada Războiului Rece, grupurile de state actuale sunt în număr de șapte sau opt (marile civilizații ale lumii). Este preluată aici prognoza făcută de Kissinger, cel ca spunea că:

Insistându-se (din nou) pe faptul că „cele șase mari puteri […] fac parte din cinci civilizații diferite”:

Chiar așa să fie? Deși le prezintă ca pe niște constatări, mie unul mi se pare că de fapt, autorul sugerează noi linii de separare pentru viitorul omenirii, pe „principii” de „civilizație” (filozofice, valori fundamentale, relații sociale, obiceiuri și – atenție! – o revitalizare a religiei).

Și dacă tot vorbim de civilizații, ia să vedem ceva interesant:

Și încă o dată, Huntington „constată că” – pentru a nu spune că dirijează – problematica internațională spre noua falie „descoperită”, aceea a diferențelor dintre civilizații…