Alte lumi? Falii noi și vechi…

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole

Hărți, paradigme și realități

Ceea ce însuși Huntington recunoaște e faptul că o imagine a lumii de după Războiul Rece ca fiind determinată de factori culturali, de grupuri aparținând unor civilizații diferite, este foarte simplistă. Dar, în lipsă de altceva, realitatea fiind mult prea complexă, e dispus să folosească o hartă simplificată a ei, o paradigmă despre care știe din start că ascunde unele lucruri, în vreme ce pe altele le distorsionează. Și pentru a-și accepta propria neliniște legată de faptul că nu poate cuprinde realitatea, se folosește de o explicație a apariției noilor paradigme, explicație oferită de Thomas Kuhn în „Structura revoluțiilor științifice”, evitând să spună că una e să vorbești despre o știință obiectivă (fizica) și alta e să tratezi subiectivismul politic:

Pentru a fi acceptată ca paradigmă, o teorie trebuie să pară mai bună decât concurentele ei, dar nu trebuie să explice toate faptele cu care poate fi confruntată […].

Termenii extrem de simplificați ai paradigmei geopoliticii din perioada Războiului Rece au fost folosiți patruzeci de ani. Și chiar dacă această paradigmă „i-a făcut pe cercetător și oameni de stat să nu observe schimbări importante, ca, de exemplu, ruptura dintre China și Uniunea Sovietică”, ea a continuat să fie folosită, a influențat politica mondială vreme de două generații! Trist, foarte trist…

În vreme ce Taleb ne explica câte ceva despre „iluzia înțelegerii”, Huntington rămâne adeptul acceptării unui așa-zis „model”/paradigmă, pentru că nu are altceva la îndemână și pentru că refuză să creadă că oamenii pot acționa pe baza unor realități „obiective”, pe baza unei judecăți „pe fond” al fiecărui caz în parte. Astfel, el de fapt argumentează nevoia umană de modele, de șabloane simplificate și simpliste pentru a putea:

  • să ordonăm și să facem generalizări referitoare la realitate (vai, deci avem nevoie de generalizări pentru a… generaliza!);
  • să înțelegem relațiile cauzale dintre fenomene (cum ar putea șabloanele simpliste să facă așa ceva?);
  • să facem diferența între ceea ce este și ceea ce nu este important (și nu s-a găsit un alt criteriu de diferențiere, nu?);
  • să înțelegem ce căi trebuie să urmăm pentru a ne atinge scopurile.

Autorul face o comparație (inadecvată, aș spune) între „modelul” lumii și o hartă, considerând geopolitica comparabilă cu un drum cu mașina, bazat pe o hartă. Și iată „hărți”/paradigme geopolitice propuse după Războiul Rece:

  • O singură lume: euforie și armonie.
    Ar fi însemnat sfârșitul conflictelor importante și apariția unei lumi relativ armonioase, ajungându-se la formulări de tipul tezei lui Fukuyama „Sfârșitul istoriei” (vezi mai jos), care prognoza un viitor destul de „plictisitor”. A fost doar o (altă) iluzie…

  • Două lumi: noi și ei.
    Civilizația noastră și barbarii, Orient și Occident, Nord și Sud, centru și periferie, Dar al-Islam și Dar al-Harb, „zone de pace” și „zone de conflict”, țări bogate și țări sărace.
    La nivel mai general, conflictele dintre bogați și săraci sunt improbabile, cu excepția unor situații speciale, pentru că țărilor sărace le lipsesc unitatea politică, puterea economică și capacitatea militară necesare pentru a amenința țările bogate.
    Iată cum, în 1996, la publicarea cărții, se putea greși grav! Conflictele dintre bogați și săraci au devenit o modă, terorismul ajungând o „formă de exprimare” a celor săraci!
  • 184 de state, mai mult sau mai puțin.
    Statele sunt principalii actori (ba chiar singurii), relația dintre state e anarhică, iar acestea încearcă în mod invariabil să-și maximizeze puterea; această paradigmă etatistă e considerată ca fiind foarte realistă. Deși, iată, se arată că statele pierd din suveranitate, prerogative și putere în favoarea unor instituții/forțe suprastatale, instituții internaționale care, deja pot reglementa pe teritoriul statului. Granițele statale au devenit tot mai permeabile. S-a ajuns astfel ca unii să considere că deși considerat „normă” după tratatele de pace de la Westfalia (1648), statul se apropie de sfârșitul existenței sale, istoria urmând să consemneze un internaționalism divers, complex, multistratificat, asemănător unui Ev Mediu.
  • Haos pur.
    Apariția „statelor eșuate” ar anunța o viitoare lume anarhică: declinul autorității guvernamentale, scindarea unor state, intensificarea conflictelor tribale, etnice și religioase, apariția unor rețele mafiote internaționale, creșterea numărului refugiaților, proliferarea armelor nucleare și a altora de distrugere în masă, răspândirea terorismului, extinderea masacrelor și purificărilor etnice. O imagine descrisă în „Out of Control” („O lume scăpată de sub control”) a lui Zbigniew Brzezinski ( ne amintim, este amicul autorului și semnatarul „cuvântului înainte” 😉 ) și „Pandaemonium” („Pandemoniu”) a lui Daniel Patrick Moynihan (mai multe despre el aici).

O comparație a „lumilor”

Fiecare din cele patru paradigme presupun combinații de realism și reținere cu ponderi diferite, în condițiile în care ele sunt de fapt incompatibile una cu alta.

Autorul pare să favorizeze paradigma unei lumi bazate pe civilizații, argumentând că:

  • forțele integratoare sunt reale, deși tocmai ele generează forțe opuse;
  • lumea e într-un sens duală: Occidentul și restul, care înseamnă de fapt alte civilizații, cu puține lucruri în comun una cu alta; și iarăși constatăm cum autorul, un occidental, favorizează Occidentul, având totuși pretenția de obiectivitate!
  • statele-națiune rămân (încă) actorii principali în afacerile internaționale;
  • lumea e totuși anarhică, plină de conflicte tribale și naționale.

Și iată un exemplu de folosire a unor astfel de paradigme: cazul Ucrainei! Pe baza paradigmei etatiste, John Mearsheimer prezicea izbucnirea unei „competiții de securitate” (ce frumos s-a evitat cuvântul „conflict” 😉 nu-i așa?) între Ucraina și Rusia. Iar Huntington spune că „o abordare civilizațională” ce pune accentul pe legăturile culturale, personale și istorice dintre Rusia și Ucraina, dar și pe „linia de falie civilizațională ce desparte partea de est ortodoxă a Ucrainei de partea vestică uniată” ar duce la posibilitatea scindării Ucrainei, evitându-se astfel un război ruso-ucrainian, posibil în scenariul etatist.

Aflăm astfel cum se pot naște diversele scenarii geopolitice, pe baza unor simple teorii, sau paradigme, care, odată acceptate/asumate de cei aflați vremelnic la putere, pot deveni realități cu efecte asupra vieții a milioane de oameni care nici măcar nu vor ști ce anume i-a lovit…

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.