Pe scurt spus, prostia medievală e prostia creștină…

Evul Mediu Timpuriu

În Evul Mediu a existat mai puțin comportament creștin decât credință. Prostia era mai degrabă o funcție a Bisericii, cea care inhiba aprecierea dimensiunii seculare a vieții. Intelectualii erau îndoctrinați cu teologie. Iar liderii medievali aveau mai degrabă  un comportament dat de o etică a puterii eterne și transcendentale, decât de sentimentul virtuții sau de dorința creștină de înțelegere a ceea ce făceau.

Expresii nefuncționale a interacțiunii Bisericii cu mediul înconjurător, cele care reprezintă două forme ale prostiei medievale:

• lipsa generală de activitate intelectuală în toate domeniile, cu excepția teologiei, unde analiza dogmatică a fost dusă la extreme (reținem spre exemplu dezbateri despre sexul îngerilor!);
• coruperea morală a Bisericii pe măsură ce conducerea centralizată și emergentă intra în coliziune cu practicile vieții medievale; aceste practici s-au format inițial prin căderea Imperiului Roman și intrarea în Evul Mediu Timpuriu.

Începutul de secol VI: Europa era „o mahala gigantică, fragmentată politic și haotică din punct de vedere social”. Foarte lent, oamenii s-au reunit în jurul Crucii, redobândind simțul comunitar.

Iată și confuzia europeană: lipsa unui sistem administrativ organizat și creșterea ignoranței generale, haos social și politic. Au apărut totuși licăriri de conducere și aptitudini morale, precum în cazul lui Grigore cel Mare (540 ÷ 604). Moștenitor al statului roman, el a pus bazele creștinismului medieval și a civilizației vestului european, sub numele de „Papa Misionarul”, apărând demnitatea Romei în fața puterii seculare a Imperiului Bizantin, prin autoritate morală. Care a fost greșeala sa? Era prea mistic pentru cei ce i-au urmat, era foarte ignorant în multe privințe, iar perioada domniei sale a marcat apogeul moral al catolicismului, din acest moment încolo, Biserica amestecându-se treptat în coruperea treburilor laice.

Moralitatea lui Grigore a dus la ignoranța lui. El credea că rugăciunea face minuni. (Și azi e la fel! 😉 ) A încurajat superstiția și a dezaprobat curiozitatea. Dovezile raționale nu erau necesare, iar credința trebuia bazată pe frică. Credința lăsată posterității era una formată din frică și ură față de lumea naturală. Puritatea morală a creștinismului instituțional se afla în conflict cu cunoașterea seculară și comportamentul necesar supraviețuirii.

După Grigore, Biserica a devenit o organizație structurată, ce și-a format o doctrină codificată, cvasi-funcțională, ceea ce a condus la instituționalizarea religiei. Papii și preoții acționau pentru a-și extinde influența, în paralel cu încercarea de a-i convinge pe credincioși să respecte Cuvântul Sfânt. Au continuat venerabila tradiție paulină a sacrificării evangheliei lui Iisus de dragul popularității; o religie deja „contrafăcută” a fost ieftinită și umflată pe măsură ce ritualurile și simbolurile deveneau tot mai materialiste și vulgare.

Baza teologiei medievale: interpretările ipocrite ale Scripturii și raționalizările necesare ale ceremoniei. Schema catolică s-a bazat pe „liberul arbitru”, asta însemnând că oamenii erau responsabili moral pentru păcatele făcute, având nevoie de Biserică pentru a fi mântuiți. Și totuși, în loc de a regla comportamentul, teologia creștină – ca ideologie – a fost mai eficientă în a-i împiedica pe oameni să se gândească la ei înșiși și la viețile lor. Prin fanatism și superstiție, s-a promovat vidul intelectual.

Biserica își fonda puterea pe noțiunea că preoțimea era necesară pentru efectuarea tainelor. Majoritatea oamenilor presupuneau că un preot va determina dacă vor petrece eternitatea în rai sau în iad.

Acest crez universal a făcut clerul superior prinților și pe papi mai puternici decât generalii.

Fecioara Maria a înrobit mințile pe baza cererii populare venite din antichitate, lumea antică închinându-se de mult Mamei cea Mare (zeița egipteană Isis). Astfel, deși în evanghelii e rar menționată, ea începându-și cariera ca mamă, a devenit un mit.

Dacă inițial clerul s-a considerat doar îngrijitor temporar al haltei pământești către viața eternă, cu timpul, Biserica și-a schimbat atât atitudinea, cât și structura. Biserica a devenit un regat gigantic și secular, lepădându-se de teologie, plin de succes pentru că era mai bine organizat și mai extins decât orice entitate politică a Europei. Întreaga învățătură și înțelepciune erau concentrate în Biserică, ambele folosite pentru preamărirea puterii clerului. Practic, Biserica a devenit prima mare corporație din istorie (Godporația). Oferea produsul cerut (fericirea eternă în viața de apoi) la un preț rezonabil (financiar în viața asta). Cu toate astea, discrepanța dintre ce făcea și ce propovăduia clerul a avut succes, dar nu prea a convins, chiar dacă corupția și nevrednicia clericilor n-au compromis niciodată sanctitatea Bisericii, care și-a păstrat o aură idealizată.

Viața omului medieval era decerebrară, trăită în alb și negru, adaptată principiului promovat de Biserică: „Păcate azi, pocăință mâine.” Chiar și respectarea celor Zece Sugestii (Porunci) se baza pe sistemul „pocăința și plata chiar înainte de sfârșit”.

Cavalerismul medieval

Opus creștinismului, cavalerismul feudal era un cod secular al violenței, ritualizat pentru cei puternici și privilegiați. El transforma jaful și vărsarea de sânge în ceva onorabil. Astfel, pe de o parte clerul îi prăda pe cei ce se rugau, iar pe de altă parte cavalerii îi jefuiau pe cei prea slabi să li se opună.

Într-o Europă fără orașe, drumuri, guvern sau legi, Biserica l-a hirotonisit pe Carol cel Mare ca împărat, el fiind doar un barbar puternic, cu aspirații politice și ambiții culturale pe termen lung, aliat politic al Bisericii, dar nelegat de ea prin pietate. De ce? Pentru că Biserica îl abandonase pe Iisus, vrând să creeze un rai pe pământ pentru cler; iar papii, aveau nevoie de protecție împărătească. În lipsa unui fundament real, imperiul lui Carol cel Mare s-a dezintegrat sub tutela succesorilor săi, cei cu porecle edificatoare: cel Pleșuv, cel Gângav, cel Gros… Au urmat 1100 de ani de împărați succesivi ai unui fals imperiu.

Carol cel mare a fost doar o idealizare a memoriei. Iar regele Otto a reînviat încă o dată Imperiul German în 962, cu toată opoziția papilor ce-și revendicau Supremația temporală pe baza unui document falsificat, cu referire la „Dania lui Constantin” (Donatio Constantini). O fraudă folosită timp de cinci secole, profanul Imperiu Roman durând (doar) ca nume până în 1806, când Voltaire a afirmat că nu fusese nici sfânt, nici roman și nici măcar imperiu…

De fapt, Europa era un mozaic de nobili, doar teoretic subordonați, în fapt independenți, gata oricând să lupte cu oricine. Intrând în conflict cu realitatea, însăși Biserica s-a dezorganizat, clerul devenind violent, imoral și secular. La Roma, papalitatea a intrat sub controlul aristocrației locale, atingând apogeul în persoana lui Ioan al XII-lea (955 ÷ 964), cel care-și transformase biroul în loc de orgii.

Degradarea maximă a civilizației occidentale și sfârșitul Evului Mediu Timpuriu a avut loc în jurul anului 1000. Un început de eterogen progres a durat o mai lungă perioadă, o perioadă de relativă pace, dezvoltare comercială și reformă morală, lucruri care în final au dus la succesul capitalismului ce a introdus Renașterea, iar eșecul Bisericii a produs Reforma.

Pacea și progresul comerțului au impus o reformă morală. dar începând cu Grigore al VII-lea (alias Hildebrand), Biserica a devenit un stat peste state, cu propria curte, papa percepând o taxă de 10% de la „subiecții” săi. S-a permanentizat conflictul dintre puterea seculară și cea clericală. Papa Grigore l-a umilit pe Henric al IV-lea în 1077. A fost o victorie scumpă…

Cruciadele

Apogeul luptei papilor cu împărații a fost atins sub Inocențiu al III-lea la început de secol XIII. dar triumful papalității a fost și propria tragedie, lupta împotriva împăraților fiind purtată pentru propriul orgoliu, mândria și nu umilința creștină fiind cheia caracterului medieval. Aceeași mândrie a dus la extrem prostia medievală, prin organizarea Cruciadelor. Așa-zisa reformă morală și-a arătat limitele, etica comunității europene fiind oricum, dar nu creștină. Entuziasmul cruciadelor timpurii, cu siguranță, nu era inspirat de Hristos, doar primele având un real succes.

Papa Urban al II-lea a „rodit” cruciadele, văzând în ele „șansa” unificării popoarelor Europei vestice într-un mare proiect distructiv. Chiar dacă aceste cruciade nu aveau nimic în comun cu spiritul creștin: cruciații au ieșit să omoare în numele lui Hristos! Având totodată și o altă perspectivă: din moment ce toate păcatele le erau iertate, ajungând în Palestina, cruciații se dedau unei imoralități nelimitate. Având mântuirea asigurată, în taberele cruciaților orgia se amesteca cu rugăciunea…

Efectele cruciadelor:

• creșterea puterii papale – unicul țel major îndeplinit;
• masacrarea, jefuirea și botezarea forțată a multor evrei europeni;
• amplificarea schimbului literar dintre est și vest.

Moștenind falsuri ale trecutului, chiar și azi, termenul de „cruciat” semnifică onoarea și virtutea. E de-a dreptul incredibil, în condițiile în care, încă de la începuturi, aceștia erau doar găști de asasini organizați. Ei au lăsat o lecție tristă: cele mai josnice acte de cruzime și violență pot fi motivate și raționalizate de cele mai înalte idealuri…

Deși excesele de orice natură sunt de obicei periculoase, niciunul nu e mai presus de zelul religios.

Teologia creștină s-a dezvoltat în special pentru a promova și justifica dominația Bisericii feudale. Idealurile creștine erau în general ignorate de toți, Evul mediu Timpuriu și „întunecat” fiind posibil tocmai datorită lipsei criticii, a ereticilor sau scepticilor. O asemenea tradiție anti-intelectuală a fost apărată de un „sfânt”: Sf. Bernard, conducătorul unei zeloase mișcări mistice în cadrul Bisericii începutului de secol XII, pe baza unui bigotism exacerbat, îndepărtându-se de rațiune și realitate.

Dezghețuri

Cu toate acestea, a existat un început al dezvoltării gândirii critice în teologie pe la începutul secolului IX, când Ioan Scotus Euringena a proclamat: „adevărata religie este pură filozofie”. Iar apariția scolasticilor a reprezentat o reacție compensatorie la luptele pentru putere din cadrul Bisericii. Oameni inteligenți fiind, neputând accepta realitatea Bisericii, se ascundeau de lume în dezbateri despre formalism și alte fleacuri. dar nu îndrăzneau să să dezbată probleme în care era implicată Biserica. Astfel, de exemplu, nu discutau despre imoralitatea cruciadelor.

Cultura vestică a început să se deschidă începând cu secolul XII, parțial și datorită contactului (produs chiar de cruciade!) cu estul, iar parțial datorită traducerii cărților grecești. dar scolasticii au preluat doar ce era mai rău de la Aristotel și Platon: au reținut defectele, idealizând abstracțiunile și născocirea de argumente pentru a ajunge la concluzii prestabilite. De exemplu, în „Summa Theologiae”, o lucrare a Sf. Toma de Aquino, se discută „dificila” problemă a posibilității existenței simultane a mai multor unghiuri în același loc…

Lucrările lui Aquino (v. „Summa contra Gentiles”) au oferit Bisericii ceea ce dorea și avea nevoie, adică o filozofie ce părea să- justifice existența. Schema lui domină Biserica încă de atunci. S-a ajuns la disprețuirea artei, la teama de știință, la a considera imaginația ca erezie și la gândirea conformistă, toate în detrimentul creativității.

Confruntarea credință-cunoaștere din secolele ce au urmat n-a determinat o schimbare în atitudinea Bisericii, care a rămas pe dogmă, refuzând cunoașterea. Din această cauză, a trebuit să cedeze locul de preeminență ca autoritate intelectuală supremă. Eternul conflict dintre credință și fapt nu a putut fi anihilat în sălile monahale, trecând în aerul deschis al lumii seculare, complexul de filozofie, știință și religie al lui d’Aquino destrămându-se într-o confuzie demoralizatoare.

Deși filozof franciscan, Roger Bacon (1214? ÷ 1294) a fost un om al învățăturii universale. În contrast cu spiritul epocii, prețuia experimentele și credea că logica nu-și prea avea rost. A enumerat patru cauze ale ignoranței în „Opus majus”:

1. autoritatea falsă – desigur, nu includea aici Biserica, din moment ce cartea era dedicată chiar papei;
2. obiceiurile;
3. opinii prost formate – adică toate, mai puțin ale sale;
4. ascunderea propriei ignoranțe în spatele manifestării unei aparente înțelepciuni – cel pe care-l considera cel mai grav motiv.

A atacat ignoranța clerului, astfel că în 1278, cărțile sale au fost condamnate, fiind întemnițat cu puțin timp înainte de a trece la cele veșnice.

Un alt franciscan, William Ockham, a împiedicat progresul rațiunii teologice, arătând că rațiunea nu poate dovedi adevărul dogmei. Ca rezultat, în sfârșit, s-a recunoscut sterilitatea teologiei, dogma fiind restaurată în tărâmul credinței absolute.

Efortul de a face creștinismul rațional a fost un eșec, foarte puțini oameni fiind convertiți prin argumente logice.

Similar tuturor epocilor, adevărata egalitate a oamenilor venea odată cu moartea. Și în așteptarea acestei egalități, erau puțini proști care să ia în serios declarațiile Bisericii privind egalitatea drepturilor umane. Și totuși, a fost unul: John Ball, cel care, în secolul XIV, proclama: „la început am fost creați egali; tirania omului pervers e cea care a dat naștere sclaviei, în ciuda legii lui Dumnezeu”. După moda vremii, a fost torturat…

Între timp, puternicele monarhii ale Franței, Angliei sau Spaniei s-au ridicat patriotic contra papei, în interes național, și chia împotriva unei aristocrații feudale ignorante, barbare și proaste. S-a ridicat o nouă clasă socială: negustorimea, comercianții. Cu rol decisiv în scoaterea Europei din Evul Mediu „întunecat”.

Declinul papalității a început cu Inocențiu al III-lea (1198 ÷ 1216), care, deși cel mai competent om al epocii, fiind cam lipsit de scrupule, a inițiat moda papilor fără sanctitate, fiind mai degrabă monarh decât preot. Semnele declinului au fost date de cerința ca Biserica să se dedice fie convertirii, fie distrugerii ereticilor…

Odată cu dezvoltarea Ordinului Dominican, Biserica a luat drumul unui conflict fără speranță cu integritatea morală și intelectuală, și cu omul occidental. În confruntarea cu șansa de a fi creștini și nevoia supraviețuirii, structurile Bisericii au compromis spiritul moral de dragul puterii lumești. Asemenea Romei, coruperea Bisericii s-a generalizat de sus până jos, sufocând spiritul lui Hristos.

Inchiziția

În schimb, s-au pus bazele Inchiziției Papale pentru a-i persecuta pe eretici, inclusiv pe catarii din sudul Franței, suflete pioase care (culmea!) chiar luau în serios creștinismul…

Deși eficiența metodelor Inchiziției (vreme de trei secole) a transformat Biserica într-o instituție mai puternică, a făcut-o mai coruptă și mai laică. Astfel, Biserica  a creat „gardieni” ai minții, caracterizați de frica de cunoaștere, dezaprobând orice mod de gândire pe care nu-l controlau, aplicând un control totalitar asupra tuturor aspectelor vieții. Știința și faptele au fost complet ignorate. Orice activitate mentală a fost reprimată, nelăsând rațiunii lucrurile ce țineau de rațiune.

Primul semn al declinului papalității a fost acela al arestării lui Bonifaciu a VIII-lea de către regele Franței în 1303.

Gândirea medievală a fost împinsă la extrem tocmai pentru simplitatea ei. O astfel de abordare renaște chiar azi: indiferent de angajament (religios sau secular) orice mentalitate ce se menține intenționat neinformată și plată va funcționa prost, într-o lume complexă.

Urmează a vedea ce-a fost și-n Epoca Renașterii…