Prostia la romani

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole

Da, e vorba de romani acum, nu de români… Deși…

Republica Romană

Prostia romanilor a stat sub semnul succesului financiar, suplimentat de eșecul intelectual. Ei n-au înțeles (și n-au fost singurii, nu?) efectele negative ale imperialismului, iar aristocrația romană confunda propriile interese cu cele ale Romei.

Inițial, Republica Romană, rămânând în propriile granițe până în secolul IV, a fost ocupată cu conflictul intern dintre aristocrația și plebea romană. Politica externă a fost caracterizată de perseverență, egoism agresiv și altruism practic. Roma a reușit unirea, spre deosebire de Atena, deși aceasta din urmă era mânată de patriotism, cel cale în mod normal ar putea sta în fața ambițiilor teritoriale ale oricărui stat. Problemele societății ateniene nu erau percepute de toți supușii ca fiind ale lor, pentru că mică parte a supușilor erau considerați cetățeni atenieni.

În contrast, senatorii romani au realizat inocularea unui puternic simț civic de apartenență la Republica Romană. Au acordat drepturi până și celor aflați în noile provincii, în sensul în care au legat prosperitatea lor personală de prosperitatea statului, lucru care a reprezentat o practică istorică nouă.

Dar utilizarea numelui de republică nu garanta existența unui guvern reprezentativ pentru interesele poporului. Odată cu extinderea teritorială, Adunarea Populară a pierdut treptat din putere. Pe măsura creșterii corupției din cadrul Adunării Populare, Senatul a preluat controlul total. Iar Senatul nu era decât vârful oligarhiei romane, cu interese opuse nevoilor poporului. Guvernarea reprezentativă a dispărut practic chiar înaintea Primului Război Punic.

Războaiele punice au fost doar șansa Romei de a lupta cu Cartagina, unul dintre cei mai slabi dușmani potențiali. Liderii cartaginezi și-au ignorat atât aliații, cât și poporul, urmărindu-și doar propriile interese meschine. Un exemplu al prostiei cartagineze a fost acela al eșecului suferit de flota cartagineză în fața romanilor la Mylae (260), în condițiile în care n-au învățat nimic dintr-o altă înfrângere, cu doar patru ani înainte, la Ecnomus (256). Iar după ce, timp de 15 ani Hanibal a câștigat toate bătăliile, a eșuat, neputând să mențină asediul Romei (de aici a rămas celebra expresie „Hanibal ad portas”), pentru ca ulterior, să fie înfrânt la Zama, în 202 (î.H.).

Pentru Roma a urmat o perioadă incertă, dominată de teamă față de cel puternic, invidie față de bogat, aroganță și lăcomie. La început, politicienii se temeau de comandanții militari, iar oligarhia (în special senatorii) îi disprețuia pe cei cu o prosperitate economică mai mare. Astfel, frica s-a transformat în invidie, Roma inițiind al treilea și cel mai prostesc război punic, din care, cea mai câștigată a fost armata după înfrângerea Cartaginei (146 î.H.).

O explicație a decăderii Romei a fost sintetizată în fraza „bani câștigați ușor”. Datorită speculațiilor financiare, nici Roma și nici Imperiul n-au reușit formarea unui sistem economic financiar stabil. Răspândirea corupției, inclusiv în armată, unde loialitatea generalilor putea fi cumpărată, scăderea interesului pentru virtute, toate acestea au dus la o stare de confuzie. Romanii au devenit vulnerabili, concentrați fiind prea mult pe jocul lor pentru bani și averi, în căutarea cărora și-au început expansiunea spre est. Așa au încetat să mai fie o republicani, devenind imperialiști. Gândirea s-a limitat, lăcomia a redus succesele în campaniile expansioniste. Au distrus și prădat Asia Mică și Babilonul, în loc să le transforme în avanposturi ale unor viitoare expansiuni, făcând astfel aceeași greșeală ca în Cartagina, distrusă din ură, în loc s-o facă avanpost al unei eventuale expansiuni africane.

De fapt, răspândita idee de unitate a republicii se baza pe ignoranța generală și chiar pe prostia cetățenilor obișnuiți, lipsiți de un sistem educațional competent care să formeze cetățeni informați, inteligenți și cu simț de apartenență la comunitate. Opinia populară a fost redusă la tăcere, votul fiind înlocuit cu revolte și proteste.

Este […] obișnuit să constatăm că sistemul încuraja insurecțiile și revoluțiile, din moment ce elitele politice considerau mai curând necesară existența «legii și ordinii» și, mai puțin necesară existența «dreptății».”

De fapt, romanii au creat un sistem de coduri, dar nu și un concept de justiție pe măsură, astfel încât legile lor creau dezordine, pentru că nu erau corecte și juste. Erau făcute pentru bogați… Baza puterii era averea, iar senatorii aderau la ideea de ordine pe baza frazei «statul suntem noi». N-au făcut decât să creeze un sistem politic plin de injustiție și nemulțumiri, conducând la explozii ale furiei populare. Ei păstrau puterea folosind metode politice precum mita și violența.

Cu un guvern corupt încă de la începutul republicii, succesul Romei a avut la bază puterea generalilor săi și pe speranța cetățenilor romani că până la urmă, dreptatea va fi instaurată de puterea politică. Dar, spre sfârșitul republicii, când a devenit evident că legea era doar în favoarea celor bogați, anarhia s-a răspândit treptat, devenind amenințătoare. Abia atunci, oligarhia a încercat să treacă la o politică moderată, dar era deja prea târziu, reconcilierea fiind insuficientă stopării declinului. Cu un sistem politic prea corupt, cuprinși de disperarea pesimismului, romanii au renunțat complet la politică, migrând spre religie, cu gândul la lumea cealaltă.

Imperiul

Republica a fost un eșec, nefiind unită de același spirit. Ura dintre clase a dus la Războiul Civil (sau Social) din 91 î.H. După doi ani de război, Senatul a luat în considerare ideea reformei, dar după împrăștierea rebelilor, politica a redevenit ceea ce fusese. Și din nou, câștigătoare a fost armata, cu generali luptând pentru putere, dorind să devină dictatori, pe fondul slăbirii Senatului. Haosul a dus la monarhie, iar Împăratul-Zeu avea doar o datorie: păstrarea legăturilor cu armata.

Augustus a asigurat pacea și ordinea, în detrimentul altor soluții ce ar fi impus mai multă creativitate. S-a ajuns doar la o stare de mulțumire de sine, care la rându-i, a condus doar la depravare și imoralitate, cu un rezultat previzibil: corupția totală!

Romanii erau mai curând superstițioși decât religioși. Practic n-a existat un fundament moral al bazei lor de putere. După Marc Aureliu (161 ÷ 180), guvernarea unitară și cumpătată a luat sfârșit.

Stoicismul, de fapt un produs al capacității umane de a-și imagina o lume mai bună decât cea în care trăiește, era un set de principii morale, special creat pentru o lume în care rezistența veridică împotriva tiraniei și forțelor răului era imposibilă.

Pe măsură ce conducerea devenea o dictatură militară, cetățenii ajung să fie văzuți doar ca o altă sursă de venituri sau recruți.

Dioclețian (286 ÷ 305) a mai micșorat puterea armatei de a influența politica, prin recrutarea de barbari în rândurile ei. Dar asta n-a făcut decât să ofere acestora practicile militare pe care ulterior le-au folosit chiar împotriva Romei.

Creștinismul

Realizând că nu pot pune lumea pe un făgaș mai bun, oamenii au căutat salvarea în religie.

Printre multele credințe, a apărut creștinismul, cu origini orientale, evreiești, grecești și romane, având o teologie năucitoare: „Dumnezeu este aspru, bucuros, de neînțeles, legitim, înspăimântător, milos, încăpățânat, autocrat și iubitor, putând fi cunoscut atât prin rațiune, cât și prin credință.

Principala diferență dintre evrei și creștini este că cei din urmă se consideră păcătoși. Evreii se percep pe nedrept urmașii păcătoșilor ce venerau idolii și persistă în ideea că ei cred în religia adevărată. Creștinii se auto-condamnă și se cred răi, lucru care e adevărat. Cu toate acestea, nu își bazează acțiunile pe cele spuse de Iisus, ci pe concluziile și interpretările discipolilor interpreților.

Iisus promitea Împărăția Cerurilor. Promisiunile lui nu se pot aplica unei societăți umane în dezvoltare, fiind destinate unui sfârșit de societate. Problema filozofilor a fost aceea a adaptării gândirii lui Iisus la o societate funcțională. Creatorul creștinismului a fost de fapt Sf. Paul (Pavel). Creștinismul a triumfat în fața altor religii mitologice nu datorită lui Iisus, ci datorită Sf. Paul, care s-a dovedit abil în păstrarea elementelor populare ale vechii religii, eliminându-le pe cele ce împiedicau acceptarea religiei la scară largă, în rândurile non-evreilor (vezi, circumcizia, spre exemplu).

Paul era gata să sacrifice orice pentru ca noua sa religie să aibă succes, iar primul sacrificat a fost chiar Iisus.

El a îmbinat spiritul lui Iisus cu cel al legilor iudaice, creând o religie ce se centra mai curând pe elemente despre Iisus și nu pe personalitatea sa istorică. Deși predica egalitatea în creștinism, biserica ce s-a format a coexistat armonios cu sclavia și slujnicia, tolerând bunul plac al regilor, luând chiar măsuri contrare egalității, fraternității și libertății pe pământ.

Creștinismul a devenit parte a conducerii odată cu creștinarea împăratului Constantin (312). Astfel, deși la început era un stat fără biserică, Roma a evoluat într-un stat-biserică, urmând să devină o biserică-stat. Devenind tot mai importantă în stat, credința s-a îndepărtat de bazele sale, devenind tot mai implicată în problemele materiale,teologia depărtându-se de realitate.

La sosirea barbarilor (sec. V), creștinii aveau o teorie măreață și o teologie abstractă asupra raiului, dar nimic lumesc care să fie credibil. Imperiul se destrăma, mințile mari ale epocii se ocupau de condamnarea sufletelor celor nebotezați… S-a dezvoltat o teologie ce a transformat Evul Mediu într-o eră a ignoranței și superstițiilor, deși lumina rațiunii nu a fost stinsă până în 529, când împăratul Iustinian a închis Academia lui Platon din Atena.

Creștinii au moștenit Imperiul, contribuind la căderea lui. dar prăbușirea Imperiului Roman a vut loc și pentru că romanii nu aveau și nici nu încercau să aibă o înțelegere clară a ceea ce făceau; în concluzie, erau proști. Ei n-au găsit soluții inventive problemelor create. Roma n-a făcut față propriului succes. Din moment ce romanii trăiau doar pentru prezent, s-au asigurat că nu vor avea un viitor.

Iar religia a urmat înclinația lor spre lucruri practice, fiind una comercială; pentru a obține clemența divină, trebuia să-i plătești valoarea, ceea ce denotă o religie economică. Zeii urmau să rămână datori romanilor pentru sacrificiile financiare făcute în numele lor. Într-un astfel de mediu a înflorit creștinismul.

Frica stătea la baza sistemului politic. Cei ce munceau trebuiau să-i întrețină și pe săracii fără ocupație, și pe bogații fără ocupație. (Vi se pare cunoscut?)

Creștinismul a fost victorios, în timp ce Imperiul s-a prăbușit pentru că mentalitatea religioasă a maselor a înfrânt materialismul conducătorilor.

Și uite-așa, am ajuns la omul Evului Mediu…

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.