Față de Grecia antică, se pot identifica următoarele atitudini:

• indiferență față de tot ce ține de trecut;
• un respect față de acesta, în special în epoca renascentistă;
• condamnarea unei culturi ce a stopat dezvoltarea științei, blocând secole la rând progresul civilizației occidentale.

Istoria civilizației occidentale reliefează un eșec major: nu a reușit promovarea progresului moral al umanității. Cu toate astea, se impune respectul adresat grecilor antici, cei care au ridicat viața intelectuală prin descoperirile matematice și prin arta gândirii deductive. Geometria e invenția lor, dar tocmai ea dovedește natura statică  a mentalității grecești. În domeniul logicii, grecii au raționat deductiv, pornind de la o serie de adevăruri (aparent evidente), și nu inductiv, analizând fapte observabile.

Punctul forte al grecilor a fost geniul inventiv în abstracțiuni filozofice, un punct care s-a dovedit a fi și slăbiciune, chiar asta ducându-i la ineficacitate în rezolvarea problemelor reale. Deși au construit grandioasa idee a democrației, au eșuat în realizarea unificării orașelor-state. Idealul lor politic era micuțul oraș-stat. Serviciile religioase au ajuns la o cucernicie formală, nefiind expresia unor sentimente profunde. Zeitățile erau doar reprezentări hiperbolizate și nu forțe atotputernice. Marile lor sisteme etice (stoicismul și epicurianismul) aveau ca obiectiv limitarea și nu îndeplinirea dorințelor umane.

Și totuși, trebuie reținut că grecii antici trăiau într-o lume marcată de limitări culturale și tehnologice, chiar dacă prostia lor se datorează în primul rând următoarelor elemente:

• orașului-stat ⇒ cu rol dezbinător;
• sclaviei ⇒ care a separat faptele de gândire;
• gândirii filozofice ⇒ mai ales a logicii deductive și idealurilor platonice (a se vedea din nou cele spuse în seria de articole dedicate cărții lui Karl Popper, „Dușmanii societății deschise”)

În Ephesia, oricine se ridica peste medie era tratat astfel:

Conflictul dintre democrația grosolană și virtutea desăvârșită (vezi cazul Pericle) din Epoca de Aur a făcut ca până și cel mai înfocat mitocan să fie în largul său: sub masca patriotismului, calomnia, defăimarea și lăcomia erau la fel de obișnuite ca și acum. Neputând fi atacat direct, Pericle a fost lovit prin intermediul prietenilor săi: de exemplu, Anaxagora a fost nevoit să fugă pentru „nesăbuința” de a fi sugerat că soarele și stelele nu erau zei!

Condițiile  de bază ale vieții grecești, sclavia – profund imorală, a anihilat simpatia dintre clasele sociale.

Filozofii visau asociind abstracțiuni idealizate pe baza unor modele de gândire statice, non-algebrice; grecii n-au reușit crearea unui sistem de simboluri pentru exprimarea funcțiilor dinamice, rezumându-se la statica geometrie a unor forme ideale, care nu se regăsesc în natură.

Originile științei au fost atribuite contactului dintre mentalitatea greacă și cultura babiloniană și egipteană, la Milet, în Ionia. Egiptul le-a oferit ionienilor unele reguli matematice la care s-au adăugat și o serie de observații astronomice. Totuși, în această perioadă, știința nu depășea prea mult sfera interpretărilor mitologice ale universului, interpretări oferite de preoți, dedicate unor scopuri politice (cum altfel? 😉 ) – preoții militând de fapt pentru stabilitate socială, așa cum fac și religiile moderne. Savanții vechi au greșit, încercând să explice lumea și universul interpretând „lucrurile de sus”, pe baza experienței lor cu „lucrurile de jos”…

Probabil cel mai important adept al Școlii Milesiene, Thales (636? ÷ 546 î.H.), deși fără o știință și filozofie șlefuită, a fost înclinat să tempereze presupunerile nechibzuite ale grecilor, înlocuindu-le cu teste empirice. A fost o perioadă în care gândirea s-a asociat cu observația, stimulând și nu reprimând cugetările.

Căderea Ioniei a dus la decadență, sterilitate intelectuală și preocuparea filozofică pentru Om și nu pentru univers, ajungându-se la egocentrism. Adepții lui Pitagora au pus egalitate între cunoaștere și numere. Au fost urmați de:

• Idealiști – precum Parmenide, cel ce le-a pavat calea atenienilor;
• Socrate – cel ce a redus filozofia la un chestionar cu întrebări etice;
• Platon – cel care a respins realitatea în favoarea ideilor;
• Aristotel – cu principii bazate pe fapte respectate și sistematice.

Pitagora (540 ÷ 510 î.H.) a fost misticul și magicianul ce a pus bazele matematicii, influențând filozofia. Adepții lui nu au încercat o descriere a universului din perspectivă materială și fizică, ci exclusiv prin prisma numerelor: punctul a fost corelat cu Unu, lina cu Doi și suprafața cu Trei, iar materia solidă cu Patru. Zece era considerat sacru, ca reprezentând suma numerelor ce stăteau la baza creării lumii (1 + 2 + 3 + 4).

Triumfând asupra filozofiei naturale (științifice) a ionienilor, filozofia numerică a lui Pitagora a dus la primatul explicării evenimentelor prin relații matematice, în defavoarea celor bazate pe procese fizice. Sistemul lui Pitagora a învins știința nu pentru că era mai bun, ci pentru că era mai convenabil conducătorilor societății grecești, fiind mai degrabă abstract decât faptic. A fost o pierdere uriașă, trecându-se la o abordare matematică prea plastică, adaptabilă conformării. Astfel Dumnezeu era un geometrician divin, înclinat spre aritmetică! În mod ironic, teorema lui Pitagora a condus la descoperirea numerelor iraționale! Ceea ce rată faptul că până și o lume idealizată precum cea a numerelor naturale rămâne doar una ideală, teoretică și imperfectă! Care a fost soluția filozofilor greci la această criză a cunoașterii? Simplu: suprimarea cunoașterii rădăcinii pătrate! O adevărată probă de „înțelepciune”, nu? 😉

Adepții lui Pitagora au definit cinci corpuri solide perfecte: tetraedrul (pământul), cubul (aerul), octaedrul (focul), icosaedrul (apa) și dodecaedrul (cosmosul). Acesta din urmă reprezenta o putere nepământeană, supranaturală și chiar periculoasă, pe care din motive de „securitate cognitivă”, oamenii de rând n-ar trebui s-o cunoască… O astfel de mentalitate (referitoare la alte noțiuni, desigur) e prezentă și azi, nu?

Căutarea unor moralități raționale a eșuat în fața caracterului fantezist al gândirii pure. Astfel Atena antică a normat rezistența față de gândirea analitică și atitudinea obiectivă, lucru constatat cu disperare de Anaxagora (500? ÷ 428?). Persecutarea lui a fost posibilă prin adoptarea unei legi ce permitea acuzarea celor ce nu practicau religia și nu adoptau teoriile „lucrurilor de sus”. A fost acuzat de blasfemie după afirmația sa conform căreia soarele e o piatră roșie și fierbinte și că luna era făcută din pământ. A plecat din Atena, punând bazele unei școli în Ionia…

Respingerea lui Anaxagora a avut drept cauză faptul că liderii politici nu doreau ca oamenii să speculeze natura lucrurilor, dar și lipsa sa de preocupare pentru etică în știință. Neutralitatea lui față de moralitate a dus la promovarea unei gândiri clare, analitice, în vreme ce Pitagora și Platon au lăsat moștenire atitudinea vanitoasă în tradiția intelectuală vestică.

Grecii și-au pus întrebarea „de ce?”, în loc de „cum?” Răspunsul la prima întrebare e de natură teologică, admițând un scop, ceea ce a dus la dispute teologice inutile și interminabile. Răspunsul la a doua presupunea cauzalitate și era de natură mecanică.

Socrate (470? ÷ 399 î.H.) a descurajat cercetarea naturii, înlocuind-o cu o teorie a idealurilor asociată credinței în nemurirea sufletului. Apoi, atenienii au abandonat știința, trecând la o perspectivă religioasă asupra omului, inspirată de tradiția idealismului moralist, fondată de Pitagora. Socrate a pus semnul egal între cunoaștere și virtute. Strategia sa de a pune întrebări a eșuat, mulți dintre adepții săi transformându-se în ticăloși trădători și ușuratici: Critias a distrus sistemul atenian de educație; Charmide a fost un tiran sponsorizat de Sparta; Alcibiade a fost un trădător ce s-a străduit să ruineze Atena. Socrate le-ar fi distrus credința și patriotismul. Dar, poate că ce a deranjat cel mai mult pe liderii civici au fost eforturile sale total neadecvate de a le acorda oamenilor competenți poziții de influență în guvern. El milita pentru o idee „ciudată”: cei de la putere ar trebui să știe ce au de făcut și cum trebuie făcut! A descoperit ignoranța și a expus-o public, iar „reprezentanții poporului” cu drept de vot au tratat acest curaj cu o ceașcă de cucută…

Socrate a fost primul apostol al libertății morale și intelectuale…

Platon, cel mai influent filozof și din momentul în care a pus bazele practicii de a construi concluzii prestabilite pe principii inerent, a condus la analiza orientată spre finalitate, care a devenit baza gândirii occidentale. El și-a depășit profesorul, aplicând prostia în noi domenii și adăugându-i profunzime. Un punct de reținut: minciuna era rezervată guvernanților!

În „Republica”, a promovat conceptul de ordine, chiar cu prețul sacrificiului integrității intelectuale, dar și al libertății și egalității. Modelul său ideal era un stup în care libertatea și individualismul nu existau, obiectivele fiind dedicarea și devotamentul pentru comunitate. Ca rezultat, ordinea unei matrici de plăsmuiri absurde. Majoritatea ideilor sale nu aveau legătură cu realitatea. Platon i-a încurajat pe oameni să caute adevărul în plan mental, fără a ține seama de lumea înconjurătoare. Mai mult, s-a așteptat ca oamenii să nu îndrăznească să se uite în propriile minți, ci într-a sa!

Elev al lui Platon, (vreo douăzeci de ani), Aristotel avea un respect profund pentru realitatea efectivă, dar a ajuns prin deducție la concluzii din adevăruri prestabilite, el considerând gândirea mai importantă decât simțurile. Fără testarea ipotezelor, a ajuns la dogmatism și afirmații arbitrare.

Socrate a pus întrebări, Platon a idealizat, iar Aristotel a organizat.

Succesul de savant al lui Aristotel a fost atât de mare încât a stopat gândirea ulterioară lui. Practic, moștenirea sa a fost o barieră în calea progresului, inclusiv cel tehnic, Doar Alexandru (356 ÷ 323 î.H.) a încercat schimbarea, impunând o regândire a relațiilor politice, economice și sociale, ieșind din cadrul grecesc. A dărâmat o Grecie învechită, fiind primul unificator al unui imperiu multicultural. Alexandru a fost un Cezar timpuriu. Dar creația sa n-a dăinuit: n-a elenizat Estul. Tot ce-a lăsat în urmă a fost doar propriul mit…

Realizările epocii elene au anticipat Roma, cu caracterul său materialist/utilitarist, dar caracterizată de încetarea creativității culturale, aceasta fiind înlocuită cu o delăsare burgheză, degenerând în vulgaritate letargică, premergătoare a decadenței romane.

Alexandria a fost un exces de libertate. Se remarcau discuțiile politice patronate inițial de Ptolemeu (367? ÷ 283 î.H.). Dar, influența popilară a afectat libertatea, vârfurile științifice fiind reprezentate de lucrările a doi mari matematicieni: Euclid și Arhimede.

„Elementele” lui Euclid (cca. 300 î.H.) e una din cele mai importante cărți scrise vreodată. Totuși, îndoctrinat de disprețul lui Platon la adresa realității, Euclid privește ideea de geometrie aplicată ca fiind respingătoare.

Loading...

Taking too long?

Reload document

| Open in new tab

Download

Similar, Arhimede (287 ÷ 212 î.H.), mare matematician și inginer, a disprețuit ingineria.

În opoziție cu sine, mintea umană a generat un model de „asimilare” a unor noi informații ce contraziceau o doctrină predominantă astfel: când se observau „nereguli”, schema era lărgită, pentru a le cuprinde; astfel, se crea un nou sistem de dogme.

În  mod ironic însă, Alexandria a asociat reprimarea intelectuală (cazul astronomiei unde teoria lui Aristarh (315? ÷ 230?) a fost respinsă în favoarea „sistemului lui Ptolemeu”) cu mari realizări științifice (așa cum a fost harta lui Eratostene), în condițiile unei gândiri politice dezordonate.

Savanții aristocrați n-au ținut pasul cu oamenii de acțiune. Ideea unei lumi dinamice era de neconceput pentru mintea statică a grecilor. Acest eșec intelectual a dus la decăderea morală a culturii grecești. Deteriorarea orașului-stat elen și a filozofiei grecești a pregătit terenul (psihicul occidental) pentru spiritualitatea supranaturală a creștinismului. Interesul pentru mântuirea individuală a luat locul preocupării pentru virtutea publică. Omul obișnuit e mai înclinat să urmeze o cale ușoară, indiferent în ce direcție, decât să-și croiască propriul drum spre necunoscut.

Peste toate astea, grecii/spartanii erau atât de superstițioși, încât organizau campanii militare – uneori chiar în detrimentul lor -, doar pe baza fazelor lunii și a eclipselor. Ei credeau că totul era cauzat de zei.

În loc să se adapteze schimbării, filozofii greci au respins-o, cufundați în propriile iluzii, în vreme ce conducătorii lor au încercat s-o împiedice. Astfel, treptat, Grecia s-a retras intelectual, cultural și politic dintr-o lume aflată în continuă schimbare.

Azi, grecii antici sunt pomeniți mai mult pentru ceea ce au încercat, decât pentru ceea ce au reușit. Căutând o lume mai bună, ei au greșit direcția, căutând să și-o păstreze pe-a lor. Și-au sacrificat viitorul.

Totuși, oricât am încerca să identificăm originile prostiei moderne în raționalitatea ideală a Atenei, ne aflăm la începutul încă unui mileniu, la fel de mici, neechilibrați, inculți, imorali și materialiști, orientați spre propria bunăstare. Iar termenul grecesc pentru toate astea s-a tradus astfel: „idiot”…

Vom vorbi mai departe și despre romani…