Renașterea a fost perioada înlocuirii deismului cu umanismul, a lui Dumnezeu, cu omul…

Dar renașterea gândirii vestice a fost caracterizată de o izbitoare lipsă de anticipare, planificare și chiar motivare. Cei ce-au „plonjat” fără sfială în lumea seculară au fost exploratorii, cei care au revenit în Lumea Veche din noile locuri descoperite cu mai multe cunoștințe. Secolul XV a fost perioada reînvierii interesului pentru toate domeniile, inclusiv cel al prostiei… Ca o miasmă scăpată din șifonierul vechi al teologiei, prostia s-a răspândit în explorările geografice, în invenții, în afacerile statului, în medicină, în artă și în război. Dacă înainte doar călugării fuseseră prost informați, tiparul lui Gutenberg a creat posibilitatea ca toată lumea să fie prost informată.

Cu totul surprinzător, următorul grup de „plonjori” au fost chiar liderii Bisericii. Exemple nefericite ale imoralității creștine au fost chiar papii acelei perioade (1470 ÷ 1484). Sixt al IV-lea (1471 ÷ 1484) a reprezentat noul standard de toleranță, cu mari succese seculare: arhitectura îmbunătățită a Romei, revigorarea artelor și transformarea papalității într-o puternică monarhie. Dar, toate astea plătite cu eșecuri morale: conspirarea cu asasini, binecuvântarea tunurilor, susținerea simoniei, nepotismul, războiul…

Papa Alexandru al VI-lea (1492 ÷ 1503) observa:

Dar acest adevăr are caracter general traversând istoria tuturor conducătorilor, de orice natură ar fi acea conducere… Este prostia fundamentală a oricărei organizații umane, din orice epocă.

Urmare a cererilor tot mai mari ale papalității pentru tot mai mulți bani folosiți în finanțarea sfintei decadențe, s-a ajuns la ofensarea claselor de mijloc ale societății. Încetând să mai fie o epocă a credincioșilor, dar fără a deveni una a gânditorilor, Renașterea a fost epoca „executanților”. Executanții au fost mai întâi „descoperitori”: ai aprecierii artistice a vieții, ai noilor locuri și chiar a lor înșiși… Adevărul nu mai era în Biblie, ci în mintea individului. Noua speranță în bucuria unei vieți mai bune aici, pe pământ, s-a însoțit cu renașterea interesului intelectual.

Ceremoniile religioase s-au diminuat tot mai mult, ajungând ritualuri lipsite de scop. Viața a devenit mai fragilă și chiar mai dezgustătoare, pe măsură ce s-au înmulțit oamenii de nimic, papii, prinții, exploratorii și artiștii fiind mânați de aur și frumusețe, și doar uneori de credința în Dumnezeu. Renașterea a devenit o epocă a acțiunii și exaltării, a dezordinii exterioare, pe fundalul neliniștii sociale și a instabilității politice. Mișcarea artistică a atins apogeul în secolul XVI: Michelangelo a pictat Capela Sixtină în 1512, Leonardo a murit în 1519, iar Rafael în 1520. Totuși, arhetipul artistului renascentist a fost Sandro Botticelli (1444? ÷ 1510).

Ideologic, construcția ideală renascentistă a fost o sinteză între clasicism și creștinism, dar pe măsură ce (re)descopereau trecutul, umaniștii au constituit o provocare pentru doctrina Bisericii. Totuși, deși eliberați de încorsetările intelectuale ale teologiei, umaniștii erau prea ocupați să învețe trecutul clasicilor pentru a crea ceva nou…

Și totuși:

• 1509 – Erasmus scrie „Elogiul nebuniei”

• 1516 – Sir Thomas More scrie „Utopia” – o descriere a orașului comunist Levittown – o societate anostă, fără diversitate, exceptând religia, pentru că Dumnezeu părea a aprecia mai multe forme de venerare 😉

Umaniștii n-au putut iniția Reforma, prea mulți dintre ei depinzând financiar de Biserică. Totuși, treptat, curiozitatea s-a axat pe realitate, pe mediul înconjurător, noile lucruri copleșeau vechile sisteme de gândire ce adesea puteau fi dovedite ca fiind greșite: astronomia lui Ptolemeu, medicina lui Galen, fizica lui Aristotel…

Deși era o epocă a descoperirilor, Renașterea n-a fost și una a științei, aceasta fiind doar o altă formă de artă, bazată pe alchimie și ocultism.

(Re)descoperirile geografice, remarcabile de altfel, au avut și un revers: astfel, dacă ne referim doar la politica colonială a Spaniei, aceasta a fost doar o combinație de creștinism și cruzime pentru „salvarea” sufletului și furtul aurului. Imperialismul spaniol a dus la distrugerea a trei culturi: cea a aztecilor, a incașilor și pe-a lor înșiși.

Ca o ironie, întâietatea preotului ca intermediar între Biblie și oameni a fost determinată de apariția tiparului. Tipar care a mai făcut ceva: a dus la apariția bancnotelor, care apăruseră mai întâi în China secolului X. Chiar dacă nici atunci și nici acum, nimeni n-a învățat două principii de bază ale economiei:

1. banii de hârtie (doar) simbolizează bogăția;
2. tipărind mai multe astfel de simboluri nu înseamnă să creezi mai multă bogăție, așa cum nici mai multe cruci nu crează mai mult creștinism.

O tragedie a epocii inițiale a tiparului a fost aceea că presa putea păstra și răspândi idei demodate, așa cum a fost cea a sistemului ptolemeic al universului, răspândit imediat după ce el se dovedise a fi greșit! Asta, pe motiv că tipărirea cărților era costisitoare, iar cei ce tipăreau nu voiau să schimbe șpaltul pentru a prezenta o informație nouă! 🙁 Așa se face că, o lucrare faimoasă putea fi reprodusă sute de ani, chiar dacă nu mai avea nimic de-a face cu realitatea revizuită…

Și totuși, creșterea libertății intelectuale la nivel individual a făcut ca occidentul să renunțe treptat la o substanțială „securitate psihologică” oferită de drepturile feudale, în favoarea iluziei libertății. Așa s-a ajuns la arhetipul imoralului, Machiavelli, cel care susținea că statul avea o singură lege, aceea de a acționa în funcție de interesele sale.

Naționalismul a distrus puterea Bisericii. În perioada Renașterii, viața instituțională era una nesigură, fiind dependentă atât de constrângeri financiare, cât și din punct de vedere teologic. Dar factorii economici erau încă prea diluați pentru a influența deciziile politice. Cu timpul, politica Renașterii a devenit puțin schizofrenică. Personalitatea „virtuții” renașterii a fost Cesare Borgia (1476? ÷ 1507), fiul papei Alexandru al VI-lea, modelul de viață al lucrării lui Machiavelli, „Principele”:

Merită văzut serialul „Borgia”!

Din punct de vedere intelectual, renașterea s-a divizat în artă, religie, știință, explorare, comerț, politică, etc.

Renașterea a lăsat moștenire credința că viața poate fi îmbunătățită…

Și iată, ajungem la perioada Reformei…