Început de secol XVI… Omul credincios căuta răspunsuri în Biblie, iar creștinismul suferea revizuiri, căutând în suflet. Simultan, Omul Renașterii căuta răspunsuri umane la întrebări temporale și soluții funcționale la probleme reale, conturând astfel noile „religii” laice ale capitalismului și naționalismului. Aflat în ascensiune, capitalismul submina sistemul medieval al breslelor, iar naționalismul slăbea Sfântul Imperiu Roman și diminua puterea papală.

Ca rezultat, n-a fost doar o reformă, ci chiar patru:

• Martin Luther a încercat reformarea Bisericii, dar a ajuns să reformeze întreaga lume creștină;
• Jean Calvin a dus mișcarea mai departe, printr-o teologie ce a dus capitalismul într-o poziție ușor metafizică;
• reacționând, Biserica Catolică a orchestrat o Contrareformă, pentru a-și restaura puterea;
• principii reformau domeniul politic, organizând secte ale religiei laice a naționalismului.

Oricum, Reforma Creștină a dezmembrat monopolul teocratic al Bisericii Catolice. Dar reformatorii au readus în prim-plan religia, apelând (din nou) la Biblie și la Hristos, încercările lor de reînnoire a valorilor creștine dând totuși cu nasul de lumea modernă.

Reforma a fost o modalitate de încheiere a Evului Mediu, o încercare de ieșire a gândirii din singura credință oficială. Preocupările Reformei erau: viața de apoi, mântuirea, cuvântul și lumea lui Dumnezeu. S-a caracterizat tot prin intoleranță și superstiție, prin limitare și credulitate, prin dependența de demoni și vrăjitoare, fiind doar un reînnoit angajament față de Hristos.

Pe de altă parte, amestecul Bisericii în treburile laice i-a deranjat pe principi, care în decursul întregului Ev Mediu își pierduseră treptat respectul pentru Biserică și ulterior chiar și teama.

Culmea, de fapt oamenii nu dezaprobau puterea Bisericii, ci slăbiciunea ei, așteptând mai mult control creștin. Opoziția lor era doar efect al constatării că papa nu era decât un alt principe bogat și bine înarmat, și nu un lider spiritual.

Decăderea papalității a fost rapidă și totală începând cu Sixt al IV-lea (1475 ÷ 1483). Sub Inocențiu al VIII-lea, corupția era atât de mare încât mai mulți prelați au fost arestați, iar doi dintre ei chiar executați, pentru că au falsificat bule papale de dispense. După Alexandru al XVI-lea (1492 ÷ 1503), o legendă a păcatului, trădării și crimei (v. serialul Borgia), Iulius al II-lea (1503 ÷ 1513) a fost un cruciat ce a rata cruciadele, un papă călărind în fruntea propriei armate. Comportamentul său pare să fi fost condus de întrebarea

și de răspunsul

Nevoia de bani a Bisericii a dus la vânzarea viitoarelor indulgențe, cele care de fapt încurajau păcatul…

Decontul tuturor acestor aspecte a căzut pe Leon al X-lea (1513 ÷ 1521), care, deși cult, era un inconștient rupt de realitate, fără înțelegerea necesară. Credința că Biserica era invulnerabilă și eternă a fost o iluzie dăunătoare, un rezultat al gândirii de grup, cea care i-a făcut surzi pe oficialii Bisericii.

Apelurile la reformare erau făcute de două tipuri de oameni:

• reformatorul „rațional” – de tipul savantului filozof precum Sir Thomas Morus, care credea că mintea informată va aduce îmbunătățirea instituțională și morală;
• reformatorul „mistic” – cu abordare medievală, precum Savonarola, care considera că societatea poate fi salvată doar prin purificarea oferită de predici și prin disciplină.

Reforma a rezultat dintr-un eșec al credinței în sistemul tradițional. Oamenii aveau nevoi pe care Biserica nu a reușit să le satisfacă. De fapt, Martin Luther, la fel ca Jean Calvin, a reprezentat o mișcare înapoi, înspre Sf. Augustin, mai ales în privința relației sufletului cu Dumnezeu. A pretins că predestinarea nu mai lega soarta sufletelor de preoți, mai ales după moarte. A respins indulgențele.

Și totuși, din punct de vedere filozofic, a fost ironic faptul că până la urmă Luther a respins rațiunea, neputând renunța la schema sa religioasă. Denunțarea practicilor papale i-a adus protecția principilor, un sprijin interesat, cu rădăcini în scopurile machiavelice ale acestora de ieșire de sub controlul papal. 1517 a fost anul în care Martin Luther a bătut clerul în cuie pe ușa Bisericii, cu scopul recuperării unei Biserici inocente…

De fapt, dacă înaintea lui doar Biserica pervertise cuvântul lui Dumnezeu, după el, toată lumea putea face asta. Luther a dat dovadă de naivitate, considerând că fiecare individ ce urma să fie propriul său preot prin citirea Bibliei, ar ajunge la aceeași concluzie la care el însuși ajunsese. Constatând că nu e așa, moștenirea sa directă a fost reforma laică, controversa teologică și un secol de „sfinte” războaie…

S-a ajuns ca protestantismul să transforme lumea bisericească, iar capitalismul să reformeze lumea laică a secolului al XVI-lea.

Celălalt reformator, Calvin, a introdus în Geneva reglementările totalitariste: obligatoria prezență la slujbă, de două ori pe zi, iar la nevoie constrângerea pentru respectarea regulilor; amenzi pentru dans, sau dacă o țigancă îți ghicea în palmă; închisoare pentru femeile ce purtau haine confecționate din materiale interzise sau pălării extravagante; negarea predestinării însemna exilul, iar negarea nemuririi Sfintei Treimi echivala cu moartea. Abia după dispariția lui Calvin (1564), orașul s-a relaxat…

Doar jefuirea Romei (1527) de către trupele lui Carol al V-lea i-a făcut pe conducătorii Vaticanului să declanșeze Contrareforma, cea care n-a fost decât o revoltă a puterii consacrate împotriva incipientei libertăți. Printre formele ei de manifestare s-au numărat: Iezuiții, Inchiziția (renăscută), Indexul Cărților Interzise și Conciliul de la Trent. Iar spiritul ei represiv a fost întrupat de Sf. Ignațiu de Loyola (1491 ÷ 1556), fondatorul Ordinului Iezuit, un ordin creat la ordin: supunere oarbă în fața Generalului pe timp de război împotriva ereziei.

Atât Luther, cât și Calvin, erau niște non-conformiști care cereau conformism. Și, deși nici unul nu credea în libertate, au eliberat gândirea occidentală de Biserica Catolică…

Din punct de vedere teologic, reforma a creat mai multe probleme decât a rezolvat. Practic, protestanții au înlocuit preoții cu oameni care să citească și să interpreteze, ajungându-se nu la o nouă formă de creștinism, ci la mai multe.

Importanța Reformei secolului XVI rezidă în lecția conform căreia mândria și ipocrizia pot deveni păcate auto-distrugătoare când sunt împinse la extrem, fie de Biserică, fie de reformatori.

Vom avansa pe firul istoriei prostiei în ceea ce s-a numit cumva epoca rațiunii…