Hai s-o luăm cumva, cronologic…

Prostia începe, cum altfel, odată cu ceea ce numim civilizație. Din start, a fost vorba de revendicări arogante, dăunătoare, exemple tipice ce repetau tiparul ciclic al cuceritorilor deveniți civilizați și slăbiți, cu averi ușor obținute, dezbinați din interior, până la cucerirea lor de grupuri mai recente de invadatori. Astfel, foștii conducători sunt înlocuiți cu noi versiuni, fără o schimbare fundamentală, iar procesul e reluat. Așa au fost asimilați sumerienii care au cedat în fața semiților, cei care, la rându-le, au cedat în fața arianilor, iar care perșii au deținut controlul până la Alexandru cel Mare (cca. 330 î.H.).

Primul imperiu, cel sumerian, a durat în jur de 4000 de ani. Dar el s-a caracterizat prin lupte intestine. Obosiți și epuizați, sumerienii au fost înlocuiți de popoarele semitice, iar lupta dintre semiți și non-semiți a început odată cu istoria  timpurie a Mesopotamiei (Pământul dintre râuri). Înfruntarea dinastiilor dintre regii orașelor-state e reliefată prin conflictul dintre semiticul Kish (4500 î.H.) și non-semiticul Ur (cca. 3500 î.H), una din sângeroasele teme ale Orientului Apropiat, o lecție de care ar trebui să țină seama inclusiv politicienii contemporani…

Se impune o observație aici: în acel stadiu incipient al dezvoltării civilizației, religia și politica nu erau domenii prea distincte ;). Ba mai mult, guvernul avea o strânsă legătură cu religia, prin intermediul persoanei numite patesi („preot-rege”). Era astfel vorba despre o politică religioasă. Arareori mai apărea câte un reformator care se opunea opresiunii domestice, cel mai de seamă fiind pateci Urukagina of Lagash (cca. 2000 î.H.), cel care – asemenea lui mai târziul Luther – a proferat injurii la adresa clerului pe care l-a acuzat de corupție, lăcomie și exploatare a muncitorilor. Dar după îndepărtarea lui de la putere, aceste reforme, nu i-au supraviețuit…

În jurul anului 2030 î.H., Ur-engur a supus toată Asia de Vest sub o autoritate pacifistă, proclamând primul cod de legi extins din istorie, anunțând (sfântă naivitate!) că

Această dreptate n-a supraviețuit căderii orașului Ur, invadat de vecini.

Cam prin 2350 î.H., sub conducerea lui Sargon I, un popor semitic a edificat un regat la Akkad, undeva la 320 km NV de orașele stat sumeriene. Acest Sargon s-a proclamat (câtă modestie!) „Regele Dominionului Universal”.

Sumerul a fost printre primele civilizații, una a lucrurilor ce s-au întâmplat pentru prima dată. Astfel, pentru prima dată, oamenii s-au dedat păcatelor „civilizate” ale sclaviei, despotismului, ecleziasticului și imperialismului. Inegalității naturale dintre oameni i s-a suprapus nedreptatea culturală și umană care a asigurat tihnă celor puternici și muncă tuturor celorlalți. Abia venirea la putere a lui Hammurabi a schimbat situația…

Babilonul a fost stat teocratic aflat sub conducerea colectivă a preoților. Uniunea biserică-stat făcea ca regele să fie învestit în funcție de către preoți și să acționeze ca trimis al divinității. Ori asta oferea avantaje reciproce de susținere mutuală între cele două părți. Totuși, cercurile guvernamentale religioase erau în avantaj: regii erau trecători, în vreme ce, cei 65.000 de zei erau (cum altfel?) eterni. Mai mult, consiliul de preoți, având o durabilitate colectivă, își permitea planificarea pe termen lung și o politică răbdătoare ce caracterizează și azi instituțiile religioase…

Cu toate acestea, numele faimos al Babilonului a rămas cel al lui Hammurabi, care a domnit 43 de ani (1729 ÷ 1686 î.H.), vestit pentru codul său de legi, cu următorul prolog:

Deși n-a fost chiar raiul pe pământ, Babilonul a ajuns la un nivel real de civilizație, chiar dacă multe din ideile Codului nu au fost realizate niciodată. Nici chiar în ziua de azi, de altfel… Acel Cod reprezenta un angajamentbazat pe principiul de dreptate egală, modificată în funcție de clasa socială și de sex. Completarea lui cu o filozofie religioasă conservatoare n-a făcut decât să mascheze răul.

Realitatea vieții din Babilon era alta:

Iată deci că, în ultimii patru mii de ani, civilizația nu s-a schimbat…

Cu toate relele și nedreptățile vieții babiloniene, chiar și după pierderea idealurilor lui Hammurabi, oamenii au rămas fideli unei religii ce le oferea prea puțină consolare.

dar miturile mesopotamiene mai oferă și exemple de prostie atribuite zeilor, care, iată, nemulțumiți de munca oamenilor, le-a trimis un potop pentru a-i distruge. După care, aceiași zei vărsau lacrimi datorită stupidității lor divine:

Din fericire pentru oameni, Zeul Înțelepciunii (Ea) i-a salvat pe Dl. și Dna. Shamashnapishtim, cei care – ușor de ghicit, nu? – au construit o arcă, au supraviețuit potopului și au adus ofrandă zeilor neprevăzători, care, desigur, au fost surprinși și recunoscători…

Exceptând astfel de legende, viața culturală a Babilonului a suferit de stagnare intelectuală. Până la Hammurabi, medicii s-au separat de cler, stabilindu-se atât taxe, cât și penalizări pentru practicanții medicinii.

Deși dețineau puterea supremă, preoții promovând docilitatea claselor inferioare ale societății, pare că puterea acestora era mai mică asupra claselor de sus. Stagnarea culturală a dus la corupție civică, decadență notorie și visare în Babilon.

Între timp, Egiptul era caracterizat de:

• stabilitate/stagnare pe termen lung;
• principiul cultural vital al repetiției;
• formalism – inclusiv în corespondența privată;
• o singură preocupare filozofică: ignorarea timpului și traiul în afara lui;
• lipsa curiozității.

Prin mileniul cinci î.H., când nu existau încă dinastii în Egipt, ce putea fi altceva decât două state aflate (cum altfel?) în război: în zona de amonte a Nilului regele purta o coroană albă, iar în delta Nilului regele purta o coroană roșie. Așa că părțile aflate în conflict s-au numit „Albii” și „Roșii”. A existat și vreo mie de ani de pace, până prin 3333 Î.H., când, la reluarea ostilităților, cei din nord au preluat controlul, iar Narmer (Menes) a făcut unirea, devenind primul rege dinastic al Egiptului.

Următorul mileniu, perioadă în care Egiptul aproape că s-a ruinat, a fost dedicat ridicării piramidelor, monumente ale prostiei și morții. Iar în alt mileniu următor, s-au manifestat pornirile reformatoare ale lui Akhenaton (1379 ÷ 1.362 î.H.), care încerca să impună un zeu unic, Pe Aton, originea spirituală a dinastiei sale. De aceea, a acționat împotriva lui Amon-Ra cu furie, substratul fiind tentativa abia mascată de a distruge puterea de fier a clerului din Teba.

Vom vedea, în curând, cum a evoluat prostia non-occidentală…