Reguli? Da, dar pentru alții…

Deși în „Republica”, se declară iubitor al adevărului, în alte lucrări ale sale, Platon afirmă altceva:

Așadar, moralitatea totalitară nu are scrupule, ba mai mult, aceeași moralitate îl face pe Platon să interpreteze/considere chiar și medicina ca pe o formă a politicii, el privindu-l pe Asclepios, zeul medicinii, ca pe un om politic. Iar arta medicală n-ar trebui să aibă ca obiectiv prelungirea vieții, ci interesul statului. De aceea, medicul „n-are dreptul să acorde îngrijiri cuiva care nu e în stare să-și îndeplinească îndatoririle sale obișnuite; pentru că un asemenea om nu este folositor nici lui însuși, nici statului”. Mai mult, un asemenea om „ar putea să aibă copii, care, probabil, ar fi și ei bolnavi”, devenind povară pentru stat. Cu toate acestea, la bătrânețe, Platon trece la o altă abordare, condamnându-l pe medicul ce-i tratează pe cetățenii liberi de parcă ar fi sclavi, „dând porunci ca un tiran a cărui voință este lege și alergând apoi la următorul pacient-sclav”! Iată deci ce înseamnă să fii tu însuți supus unor precepte pe care le susțineai cu fervoare în tinerețe…

Minciunile la care-i îndeamnă Platon pe cârmuitori se referă (conform lui Crossman) la „propagandă, la tehnica influențării comportamentului… majorității celor cârmuiți.” De fapt, principiile utilitare și totalitare ale lui Platon își subordonează totul, chiar și privilegiul cârmuitorului de a cunoaște adevărul și de a pretinde să i se spună adevărul, considerând că înșiși cârmuitorii, cel puțin după câteva generații, ar putea fi făcuți să accepte cea mai mare minciună propagandistică a sa (rasismul, Mitul Sângelui și al Gliei – preluat de naziști, cunoscut drept Mitul Metalelor din Om și al Celor iviți din Pământ).

Platon recunoaște deschis această înșelătorie:

Minciuna vrednică de tot…

Poetul Critias a fost primul care a preamărit minciunile propagandistice, lăudând omul înțelept și viclean ce a urzit religia cu scopul de a-i convinge pe oameni, de a-i aduce la supunere prin amenințări:

Deci, în viziunea lui Critias religia nu e altceva decât „minciuna vrednică de tot” a unui mare și isteț om politic. Similar, Platon spune că instituirea de rituri și zei se cuvine făcută „de un mare gânditor”.

În chestiunile religioase raportate la politică, Platon împinge lucrurile la extrem. În „Legile”, el cere cele mai aspre pedepse pentru oamenii ale căror opinii despre zei se abat de la cele susținute de stat: sufletele lor trebuie tratate de un Consiliu nocturn de inchizitori și dacă nu se căiesc sau persistă în delict, acuzația de impietate înseamnă moartea!

Astfel de postulate au cumva la bază credința religioasă? Să fim serioși! Platon nu făcea decât să folosească religia în interesul statului. Și-i sperie pe oameni, afirmând că „zeii pedepsesc aspru pe toți cei situați în conflictul dintre bine și rău”, un conflict asimilat cu cel dintre colectivism și individualism. Zeii se preocupă activ de oameni, nefiind simpli spectatori și neputând fi îmbunați nici cu rugăciuni, nici cu sacrificii. De aceea, statul ar trebui să înăbușe orice îndoială asupra dogmei politico-religioase.

Regele-filozof

Regele-filozof ar trebui să aibă două funcții:

• întemeierea statului;
• menținerea statului.

În calitate de „pictor al constituțiilor”, filozoful trebuie ajutat de lumina binelui și a înțelepciunii. Deși ideea platoniciană de Bine este în vârful ierarhiei Formelor, nu se oferă mai mult decât o afirmație formală. Care fapte sunt bune sau generatoare de bine? Desigur, exceptând codul moral colectivist! Binele e identificat cu Ideea de „măsură” sau „medie”. Mai mult, în „Republica”, Platon recunoaște că nu poate explica ce anume înțelege prin „Bine”, cu excepția mențiunii că bun este tot ceea ce prezervă, iar rău e tot ceea ce duce la corupție sau degenerare. Deci, Binele ar fi starea de lucruri încremenită, neschimbătoare, de repaus.

Dacă viitorii cârmuitori nu trebuie să facă vreo schimbare a statului creat de regele-filozof, de ce s-ar mai justifica nevoia ca ei să fie tot filozofi? Păi, pare să fie vorba de alte două activități: supravegherea educației clasei stăpânitoare și de supravegherea pro-creației eugenice (a se vedea eugenism). Iar educația filozofică are (în viziunea lui Platon) o funcție politică precisă: aceea de a imprima cârmuitorilor un semn distinctiv și de a ridica o barieră între ei și cei cârmuiți. Și se pare că până astăzi, asta a rămas o funcție principală a educației „superioare”. 😉

În programul politic al lui Platon, rasismul deține un rol central. De reținut: mizeria numită „Edictul glauconic” e o lege dezgustătoare ce ar obliga pe toată lumea, indiferent de sex, să se supună pe toată durata războiului, dorințelor și poftelor carnale ale celui ce a dat dovadă de curaj în luptă.

Platon a introdus noțiunea de Număr nupțial și pe cea a Căderii omului. Din moment ce nimeni în afara lui nu cunoaște secretul și cheia calității de bun paznic, se ajunge ușor la concluzia că Regele-filozof ar trebui să fie Platon însuși! Astfel, „Republica” nu e altceva decât revendicarea de către Platon a puterii reglale, putere ce socotea că i se cuvine. De altfel, A. E. Taylor spunea: