Dacă în această epocă a grabei ne luăm timp de meditație, cu siguranță putem ajunge la întrebări legate de prostie… Și nu vorbim aici de prostia individuală sau de micile prostii de care dăm dovadă ca indivizi. Nu, vorbim de PROSTIA ridicată la nivelul societății, în diversele etape istorice… Cam în această zonă dezbate James F. Welles această problematică în „Istoria prostiei”

Mecanismul psihosocial al prostiei

De fapt, cam ce-ar fi prostia? În esență, autorul apreciază că prostia nu e altceva decât falsificarea savantă a dobândirii de cunoștințe atât despre mediul înconjurător, cât și despre noi înșine; e un proces imperfect, îngreunat și practic imposibil de realizat, fiind înfrânt de prostie…

Fiecare individ are (sau nu?!) propria „schemă” sau plan cognitiv de bază pentru organizarea informațiilor. Iar prostia ține de modificarea inutilă a unei astfel de scheme bune, în detrimentul acesteia, sau de adaptarea unei scheme proaste, în detrimentul propriei persoane. Iar schema e reprezentată de un sistem de convingeri (da, oamenii simt nevoia de ceva în care să creadă). Adesea, acesta e un sistem de convingeri religioase, bazat pe credinaț în puteri/forțe/ființe supranaturale însoțită de o încredere la fel de puternică în instituții umane și/sau indivizi. Invariabil, o astfel de schemă e însoțită de o ideologie.

Limbajul este un sistem de comunicare pentru un anumit grup. Dar nu doar atât: e și un sistem de valori cu rol în definirea vieții mentale a membrilor grupului; e primul ce contribuie la apariția prostiei. Limbajul afectează percepția, care poate deveni atât de ambiguă, încât duce la acceptarea unor contradicții evidente între convingeri și acțiuni! Spre exemplu, cruciații (și nu doar ei) au ucis în numele cui Hristos, iar capitaliștii sar în ajutorul guvernului, când concurența liberă dăunează propriilor interese…

Schemele au și o natură verbală ce conturează percepția umană, cu estomparea granițelor dintre realitatea nedorită și fantezia râvnită. Datele senzoriale de bază sunt codificate, reorganizate și capătă înțeles în funcție de sistemul de valori individual. Fiecare își construiește propria realitate, prin procesul de clasificare a percepțiilor.

Sistemele lingvistice reprezintă interfața dintre oameni și mediul lor social, promovând cooperarea între membri prin inocularea unor percepții comune. Dar, în același timp, contribuie și la difuzarea conflictului în interiorul grupului. Astfel, limbajul poate deveni un obstacol în fața obiectivității, dar și în fața cooperării între diferite grupuri. Iar cel mai rău este că limbajul împiedică oamenii să înțeleagă ceea ce fac ei înșiși, eufemismele fiind instrumente lingvistice eficiente pentru mascarea realității (spre exemplu, naziștii au exclus constituția pentru „a proteja poporul german”). Naziștii au inventat termeni precum „vreme Hitler” pentru o zi însorită, au scos din uz cuvinte și au schimbat înțelesul altora.

De obicei, oamenii nu pot fi obiectivi. Conformarea e determinată atât de limbaj, cât și de norme, iar critica obiectivă e inhibată și prostia e încurajată.

Prin socializare, membrii grupului își însușesc normele acelui grup. Mai mult, grupul însuși se formează prin acest proces, oferind membrilor săi sentimentul de apartenență. Iar exemplele de „reușită” prin membri cu rang înalt, declarații oficiale și măsuri formale de „îndreptare” împiedică abaterile de la standardele grupului. Însușiri definite ca „bune” fac membrul să fie „om bun”, iar pe de altă parte, însușirile negative sunt de cele mai multe ori atribuite celor din afara grupului sau membrilor altor grupuri. Acest lucru e foarte vizibil la o simplă analiză a bulelor create prin intermediul rețelelor sociale care țin captivi oameni lipsiți de gândire critică. Și asta duce la acumulări de intoleranță, cu toate consecințele ce decurg de-aici…

„Gândirea de grup” îi determină pe membri să-și supraestimeze puterea colectivă și echitatea. Se ajunge ca membrii grupului să nu (mai) pună la îndoială convingerile fundamentale ale acestuia, ignorând astfel consecințele etice și morale ale acțiunilor lor, presupunând că au dreptate, scopul lor fiind benefic. Gândirea de grup e un mod de a îngrădi mințile membrilor într-un element bine închegat.

Se tinde spre uniformitate în cadrul grupului, acesta practicând autocenzura, prin suprimarea abaterilor de la consensul general. Rezultatul: iluzia unanimității, judecăți aparent în concordanță cu opinia comună majorității. Mai mult, orice opoziție e considerată a fi lipsită de loialitate, punându-se presiune pe orice membru al grupului ce pune sub semnul întrebării stereotipurile, iluziile sau politica grupului. Apar „gardienii minții” ce se auto-instalează în funcție, care „protejează” grupul de influențe nefavorabile ce ar atenta la concepțiile general acceptate sau la mulțumirea de sine legată de propria eficiență și echitate…

Se poate ajunge la situația „disonanței cognitive”, în care informațiile deranjante sunt răstălmăcite sau interpretate greșit, pentru a salva cu orice preț schema. Iar dacă eșecul nu poate fi contestat, vina e atribuită cât mai jos pe treptele piramidei de autoritate, adică oriunde altundeva decât ar trebui! Se manifestă (așa cum ne spunea Taleb – vezi seria dedicată Lebedei Negre) neputința de a învăța!

Cel mai bun aliat al prostiei este „paradoxul nevrotic”, o schemă de achiziționare de cunoștințe auto-distructivă, întâlnită atunci când o acțiune e sprijinită de o răsplată imediată pe termen scurt, deși consecințele ei pe termen lung vor fi dăunătoare. Aici putem încadra, spre exemplu, angajarea de împrumuturi de către guverne!

Judecarea lucrurilor e plină de subiectivism. Mai mult, e realizată dintr-o perspectivă aleasă la întâmplare, dar și involuntar. Așa ajung oamenii să fie angrenați în comportamente stupide, în detrimentul propriilor interese. Și chiar dacă răspunsul venit din mediu ar trebui să conducă la un comportament de adaptare, nu se întâmplă asta, pentru că răspunsul e examinat mai întâi de sistemul perceptual de apărare, un proces în cadrul căruia informațiile din exterior pot fi respinse sau greșit interpretate, dacă acestea intră în conflict sau nu pot fi adaptate sistemului de convingeri existent deja.

Prostia poate fi atât un inhibitor, cât și un inventator de răspuns.

Fundamentul bio-cultural al prostiei

Chiar și lumea animală (de ce oare facem astfel de separări?!) oferă destule exemple de inferențe dintre dobândirea de cunoștințe și adaptare, prin continuarea acestui proces. Mimetismul este doar un exemplu. Dar, deși unele animale (și implicit oameni) nu pot învăța anumite lucruri, asta nu e în sine o dovadă a prostiei, ci mai curând o limitare a paletei lor de programe biologice de reacție la mediu, limitare cu cauze fie genetice, fie combinații dintre filogenetică și factori ontologici.

Deși mulți au prezentat avantajele apariției limbajului articulat la om, iată că acesta prezintă și dezavantaje: limbajul e cel ce intensifică identificarea grupului, promovează amăgirea și ne limitează abilitatea de a face față nouă înșine. Istoria nu e decât o plictisitoare succesiune de civilizații ce apar, se dezvoltă, evoluează și dispar, fiecare greșeală fiind înlocuită cu alta, această metodă a eșecului rămânând constantă.

Adeseori, conducătorii n-au fost capabili să facă față problemelor esențiale deoarece nici măcar nu le recunoșteau importanța.

Din punct de vedere al integrării, societățile umane au două obstacole fundamentale:

1. oamenii nu se integrează în organizația stabilită;
2. organizațiile stabilite nu se adaptează nevoilor dinamice ale oamenilor (ei trăind totuși într-o lume dinamică).

În ambele cazuri, rolul prostiei este definitoriu, dacă nu chiar decisiv. Cum se face că există atâta prostie în lume? Avem două răspunsuri: natura și hrana – creștem și cultivăm prostia…

Atât genetic, cât și cultural, s-a manifestat tendința grupurilor de a sacrifica calitatea și geniul în favoarea cooperării și coeziunii grupului. Viața intelectuală a fost compromisă din pricina cooperării, explicația fiind dată de avantajul imediat al societății. Colapsul unei societăți apare când o cultură devine:

1. în neconcordanță cu ea însăși ⇒ dispariția ei;
2. consecventă până la rigiditate;
3. eliminată ca urmare a confruntării cu alte sisteme concurente.

De multe ori, întâmplări neplăcute nu sunt tratate ca informații, ci ca păcate intelectuale, ceea ce duce la pierderea încrederii în sistemul de convingeri. „Cercurile guvernamentale” sunt de obicei anti-empirice și neștiințifice, aderând la teorii învechite și chiar incorecte în ceea ce fac. Cei de la putere tind să fie conservatori, ei nedorind decât să-și păstreze puterea, ignorând existența problemelor pe care nu le pot rezolva fără a face schimbări. Problema permanentă a fost și rămâne aceea a de a-i controla pe cei ce dețin controlul. Abuzul de putere s-a datorat invariabil împotrivirii celor de la putere de a accepta schimbări ale punctului lor de vedere.

Eșecul în modificarea percepțiilor funcție de noile variabile de mediu conduce la o situație de dezechilibru extrem, recunoscut ca fiind prostie. Asta s-ar întâmpla și mai des, dar multe „sisteme de percepție” sunt ținute sub control (de multe ori) de sisteme aflate în conflict. Așa de exemplu; entuziasmul tineresc e ținut sub control de îndrumarea părintească; corporațiile sunt verificate de guvern (nu chiar totdeauna, nu?), care la rându-i e verificat de oameni, sau de alte guverne! Pe de altă parte, prostia e indusă atunci când sisteme ce ar trebui să se verifice reciproc, se sprijină reciproc!