Decorul atacului platonician împotriva societății deschise

O serie dedicată notelor de lectură a lucrării „Societatea deschisă și dușmanii ei” de Karl R. Popper

întreaga serie de articole

În cadrul programului său totalitar, Platon vorbește (și) despre «fericire»… Dar care e rolul acestei idei în cadrul acestui program? Așa cum a tratat noțiunea de «dreptate», o face și cu «fericirea»: se bazează pe credința că „de la natură”, societatea e împărțită în clase sau caste; prin urmare, adevărata fericire se obține prin „dreptate”, ceea ce în concepția lui Platon nu înseamnă altceva decât păstrarea de către fiecare a locului său în societate! Nu-i o abordare drăguță? De fapt, pe Platon nu-l preocupă fericirea individuală și nici măcar cea a unei clase anume… E preocupat doar de fericirea întregului.

Civilizația occidentală își are origini în civilizația greacă, grecii fiind (pare-se) primii ce au trecut de la tribalism la umanitarism. Tribalismul se caracterizează printr-o atitudine magică și printr-o rigiditate a obiceiurilor. Societatea magică, tribală sau colectivistă este o societate închisă, în vreme ce o societate în care indivizii se confruntă cu decizii personale poate fi considerată o societate deschisă.

Într-o societate deschisă, mulți oameni se străduiesc să urce pe scara socială pentru a-i înlocui pe alții. Iar acest lucru, poate duce la fenomene sociale precum lupta de clasă. Tranziția de la o societate închisă la una deschisă reprezintă una din cele mai profunde revoluții prin care a trecut omenirea.

Cum s-a făcut această trecere la greci? Cu siguranță, nu în mod conștient. Cel mai probabil, urmare a creșterii populației, efectele s-au simțit în sânul clasei dominante a proprietarilor funciari, lucru ce a dus la prăbușirea tribalismului „organic”, prin apariția unor tensiuni sociale în interiorul clasei dominante. O amânare a unei depline prăbușiri s-a obținut printr-o soluție „organică”: crearea de cetăți-fiice, dar asta a fost doar o amânare… Colonizarea a dus la noi focare de primejdie prin noile contacte culturale ce au creat cea mai gravă primejdie pentru societatea închisă: comerțul! Comerțul a făcut posibilă apariția unei noi clase sociale ocupate cu comerțul și navigația… Astfel, cam prin secolul al cincilea înainte de Cristos, aceste evoluții au avut ca efect o parțială disoluție a vechilor moduri de viață. Simultan, apar primele simptome ale unei noi neliniști: angoasa civilizației! Ea constă – mai ales în perioadele de schimbări sociale – în neliniștea creată un efort cerut de societatea deschisă de la oameni: cel de a fi raționali, de a se autosupraveghea permanent, de a accepta responsabilități. Acesta e prețul ce trebuie plătit pentru a fi oameni.

Prăbușirea societății închise = dispariția certitudinii, a împărțirii societății în caste, dar și asumarea individuală a responsabilității.

Principala cauză a prăbușirii societății închise pare să fi fost dezvoltarea comunicațiilor maritime și a comerțului.

În „Istoria războiului peloponesiac”, Tucidide prezintă cele două războaie (431 ÷ 4421 și 419 ÷ 403 î. Cr.) dintre democrația ateniană și tribalismul osificat al Spartei.

Pe toată durata războaielor, partida oligarhilor atenieni a conspirat cu inamicul împotriva poporului atenian, demosul:

Anumiți atenieni îi îndemnau pe ascuns (pe spartani n.n.) nădăjduind că se va pune capăt puterii poporului și construcției Marilor Ziduri. Dar alți atenieni … i-au bănuit întrucâtva că aveau de gând să răstoarne puterea poporului.

O sută de ani mai târziu, Aristotel scria în „Politica” sa despre legământul oligarhic:

Promit să fiu dușman al poporului și să fac tot ce-mi stă în putere ca să-l sfătuiesc prost!

Peste veacuri, a devenit foarte interesant cum istoricii ce aclamă Roma pentru că a întemeiat un imperiu universal, condamnă Atena pentru încercarea ei de a realiza ceva mai bun… Succesul Romei și eșecul Atenei nu pot explica suficient o astfel de atitudine…

Principiile politicii spartane:

  1. Protejarea tribalismului osificat – împiedicarea oricăror influențe externe ce ar primejdui rigiditatea tabu-urilor tribale.
  2. Anti-umanitarism – cu particularitatea eliminării tuturor ideologiilor egalitare, democratice și individualiste.
  3. Autarhia – independența de comerț.
  4. Anti-universalism/particularism – menținerea diferențierii dintre propriul trib și celelalte, neamestecul cu cei inferiori.
  5. Stăpânirea – dominarea și aservirea vecinilor.
  6. Menținerea teritoriului în limite rezonabile: „Cetatea să poată crește atât de mare, cât, crescând, să voiască totuși a rămâne una; mai mult nu și mai ales să nu riște introducerea unor tendințe universaliste.

Exceptând punctul 6., toate aceste tendințe concordă cu cele ale totalitarismului modern, care manifestă tendințe imperialiste. Acestui imperialism îi lipsește elementul universalismului tolerant. Un prim factor specific lui este tendința tuturor tiranilor de a-și justifica existența ca salvatori ai statului/poporului de dușmanii săi, ceea ce duce cu necesitate ca după ce vechii dușmani au fost îndepărtați cu succes, să se inventeze alții noi. (Și nu este „statul paralel” clamat în România de azi acel nou dușman?) Al doilea factor e o încercare de a înfăptui o strânsă legătură între punctele 2. și 5. ale programului totalitar.

Societatea deschisă exista deja și dezvolta noi valori, noi standarde de viață egalitaristă. Noul crez al societății începea să se afirme (sigur, fără a fi explicit formulat). Oponenții acestui noi societăți foloseau lozinci ca: „Înapoi la statul strămoșescI” sau „Înapoi la vechiul stat patern!” De-aici derivă cuvântul „patriot”!

Chiar dacă era parte a dorinței nostalgice de întoarcere de întoarcere la forme de viață mai stabile, la religie, decență, lege și ordine, mișcarea „patriotică” era ea însăși putredă din punct de vedere moral. Dar acestei perioade a generației lui Tucidide i se datorează afirmarea unui nou crez în rațiune, libertate și frăție între oameni. A fost ceea ce Popper numește „Marea Generație” (Sofocle, Tucidide, Euripide, Aristofan, Pericle, Herodot, Protagoras, Democrit, școala lui GorgiasAlcidamas, Lycophron, Antistene – și Socrate).

Democrit:

Nu din teamă trebuie să ne abținem de a face nedreptăți, ci din sentimentul de dreptate… Virtutea se întemeiază, în cea mai mare parte, pe respectul pentru ceilalți… Fiecare om e o mică lume… Trebuie să-i ajutăm după puterile noastre pe cei care suferă pe nedrept… Binele nu înseamnă numai a nu greși, ci a nu voi să greșești… Faptele bune contează, nu vorbele… Sărăcia într-o orânduire democratică este cu atât mai preferabilă așa-zisei bune stări dintr-un guvernământ tiranic pe cât este de preferat libertatea robiei… Pentru un om înțelept, orice țară este deschisă. Pentru un suflet bun, patria este întregul univers.

Pericle a fost cel ce-a definit cumva noul model de societate, iar Socrate a murit pentru acest crez. Socrate n-a fost fruntaș al democrației ateniene sau teoretician al societății deschise ca Protagoras. A fost un critic al Atenei și al instituțiilor ei democratice. Dar e o deosebire fundamentală între o critică democratică a democrației și una totalitară! Socrate a făcut o critică democratică. Aspecte ale doctrinei lui Socrate: intelectualismul (teoria sa egalitară despre rațiunea umană ca mediu universal de comunicare), accentul pus pe onestitatea intelectuală și pe autocritică; teoria sa egalitară despre dreptate și ideea că e mai bine să fii o victimă a nedreptății, decât să fii nedrept cu alții.

Socrate susținea că omul nu e doar un „corp”, în el există ceva în plus, o scânteie divină, rațiunea; și iubirea de adevăr, de omenie, de frumos și de bine. Rațiunea e cea care-l face om. Socrate a pus accentul pe latura umană a problemei politice. El a fost susținătorul societății deschise și prieten al democrației.

Totuși, el s-a amestecat cu antidemocrații, în sensul în care atacul său la adresa politicienilor democrați avea scopul de a demasca egoismul și dorința de putere a lingușitorilor fățarnici ai poporului, mai ales a tinerilor aristocrați ce pozau în democrați, dar care, în realitate, îi considerau pe cei din popor doar instrumente necesare obținerii puterii. Tocmai aceste legături i-au pricinuit moartea. După pierderea războiului, Socrate a fost acuzat că i-a educat pe oamenii ce trădaseră democrația și conspiraseră cu inamicii Atenei. Și asta, în condițiile în care, răspunderea pentru pierderea războiului revine oligarhilor trădători ce au conspirat întruna cu Sparta. Printre ei s-au numărat trei dintre foștii săi discipoli: Alcibiade, Critias și Charmides.

Abia după restaurarea democrației în Atena, după bătălia de la Knidos, lui Socrate i s-a intentat proces, fiind acuzat că i-a educat pe cei trei, cei mai periculoși dușmani ai statului. Moartea lui Socrate a fost o ultimă dovadă a sincerității sale, cu neînfricarea, simplitatea, modestia, măsura și umorul ce nu l-au părăsit niciodată. A arătat că un om poate muri pentru libertatea gândirii critice și pentru păstrarea respectului de sine.

Iar Platon, cel mai înzestrat discipol al său, l-a trădat pe Socrate, ca și unchii săi…

Probabil inconștient, Platon a descoperit marele secret al revoltei împotriva libertății, formulat peste milenii de Pareto astfel:

Să profiți de sentimente, neirosindu-ți energiile în eforturi zadarnice de a le distruge.

De fapt, Platon a devenit antemergătorul atâtor propagandiști care au dezvoltat tehnica apelului la sentimente morale/umanitare în scopuri antiumanitare/imorale:

Nu există întoarcere la o armonioasă stare de natură. Dacă ne întoarcem, vom fi siliți să străbatem până la capăt drumul înapoi – să revenim la animalitate.

Dacă dorim să rămânem oameni, nu putem urma decât o singură cale: spre societatea deschisă!

Aici se opresc notele despre primul volum al cărții lui Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”. Am în vedere continuarea…

O serie dedicată notelor de lectură a lucrării „Societatea deschisă și dușmanii ei” de Karl R. Popper

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.