- Vraja (sau vrăjeala) lui Platon
- Heraclit și descoperirea ideii de „schimbare”
- Platon – teoria Formelor sau Ideilor
- Natură și convenție
- Platon – programul politic
- Platon – principiul cârmuirii
- Platon – regele filozof
- Despre estetism, perfecționism și utopism
- Decorul atacului platonician împotriva societății deschise
Probabil că mulți dintre cei ce citesc, pe baza unor referințe întâlnite în diversele lecturi, au trecut de la un autor la altul. Așa am ajuns să-l caut pe Karl Popper, pornind de la Lebăda Neagră a lui Taleb… Așa am ajuns să găsesc „Societatea deschisă și dușmanii ei”, deocamdată doar primul volum…
Ceea ce numim societate deschisă este de fapt o mișcare ce a debutat cu trei secole în urmă, deși, așa cum vom vedea, rădăcinile ei se află în antica Atenă. Șie e vorba de o aspirație comună nenumăraților oameni necunoscuți de a se elibera pe ei înșiși și spiritele lor de tutela autorității și prejudecăților. E vorba de încercarea lor de a construi o societate deschisă, una care să respingă autoritatea absolută a ceea ce este statornicit și tradițional, încercând totuși să păstreze, dezvolte și să stabilească tradiții – fie ele vechi sau noi -,potrivite standardelor lor de libertate, umanism și critică rațională. E vorba despre refuzul lor de a se ține deoparte, lăsând întreaga responsabilitate a cârmuirii lumii pe seama autorității omenești sau supraomenești. E vorba de disponibilitatea lor de a împărți povara acestei responsabilități pentru suferința evitabilă și de a pune umărul la înlăturarea ei. Împotriva unei astfel de atitudini, există forțe de o destructivitate înspăimântătoare, dar aceste forțe pot fi încă biruite…
„(…) această civilizație nu și-a revenit încă pe deplin din șocul nașterii sale, al tranziției de la «societatea închisă» sau tribală, supusă unor forțe magice, la «societatea deschisă», care eliberează potențele creatoare ale omului.”
„(…) ceea ce numim astăzi totalitarism aparține unei tradiții la fel de vechi sau la fel de recente ca însăși civilizația noastră.”
Popper introduce noțiunea de „inginerie socială graduală”, în opoziție cu „ingineria socială utopică”. Diferitele științe și filozofii sociale nu au reușit să găsească explicația ascensiunii totalitarismului. Unii afirmă că:
- de totalitarism nu ne putem feri;
- democrația nu poate fi permanentă, fiind doar o formă de guvernare ce apare și dispare;
- pentru a combate totalitarismul, democrația e nevoită să copieze metodele acestuia, devenind astfel ea însăși totalitară.
Dar stă în puterea vreunei științe sociale să facă profeții istorice de o asemenea anvergură, dincolo de perimetrul metodei științifice?
Viitorul depinde de noi, iar noi nu depindem de nici o necesitate istorică.
Diversele filozofii sociale ce emit pretenția de a fi descoperit legi ale istoriei care să le permită profeții istorice pot fi încadrate într-o categorie anume: istoricism. Se impune distincția între predicția științifică și profeția istorică.
„(…) metafizicele istoriciste sunt de natură să-i elibereze pe oameni de povara responsabilității lor.
Există filozofii sociale care pot să fie sau nu istoriciste, dar care, prin acest antiraționalism, propagă atitudinea exprimată în deviza «sau urmează-l pe Conducător, pe Marele Om de Stat, sau devino tu însuți Conducător»; atitudine ce nu poate însemna, pentru majoritatea oamenilor, decât supunere pasivă față de forțele, personale sau anonime, care cârmuiesc societatea.
Filozofiile sociale istoriciste „dau expresia unei nemulțumiri profunde față de o lume ce nu se află și nu se poate afla la nivelul idealurilor noastre morale și al visurilor noastre de perfecțiune”.
Există o identitate între „teoria platoniciană a dreptății și teoria și practica totalitarismului modern”.
Titluri pe pagină
Vraja (sau vrăjeala) lui Platon
În favoare Societății Deschise, să cităm din Pericle din Atena:
Deși numai unii pot să inițieze o măsură politică, toți suntem capabili s-o judecăm.
Doar optzeci de ani mai târziu însă, Platon din Atena:
Principiul cel mai înalt din toate este ca nimeni, fie el bărbat sau femeie, să nu fie niciodată fără un conducător. Și să nu fie deprins sufletul cuiva să facă ceva din proprie inițiativă, fie că e un lucru serios, sau în joacă. Ci atât în vreme de război, cât și în vreme de pace, să aibă ochii ațintiți către conducător și să-l urmeze cu credință. Să asculte de el chiar și în cele mai neînsemnate lucruri; bunăoară, să se scoale, să se miște, să se spele ori să mănânce… numai când i se poruncește. Într-un cuvânt, să-și obișnuiască sufletul, printr-un îndelung exercițiu, ca nici măcar să nu i se năzară vreodată să acționeze de unul singur și să devină complet incapabil de așa ceva.
Istoricismul și mitul destinului
Unii consideră că „actorii cu adevărat importanți pe Scena Istoriei sunt, […], fie Popoarele Mari și Marii lor Conducători, fie Marile Clase sau Marile Idei”. Asta e o doctrină potrivit căreia istoria ar fi guvernată de legi istorice sau de evoluții specifice, a căror descoperire ne-ar da posibilitatea de a prezice destinul omenirii.
Nu încape îndoială că doctrina poporului ales a răsărit din solul formei tribale de viață socială. Tribalismul, adică accentul pus pe importanța capitală a tribului, fără de care individul nu este nimic, constituie un element ce se regăsește în numeroase forme ale doctrinelor istoriciste.
Similar, colectivismul pune accentul pe importanța unui grup sau colectiv social (o clasă, de exemplu), fără de care individul în sine nu e nimic.
Pe partea dreaptă a filozofiei istorice se plasează rasismul sau fascismul, în vreme ce partea stângă e ocupată de filozofia marxistă a istoriei. În locul poporului ales, rasismul pune rasa aleasă (prin prisma lui Gobineau), iar marxismul îl înlocuiește cu clasa aleasă, fiind un instrument al creării unei societăți fără clase, societate menită să moștenească pământul.
Rasismul s-a dezvoltat pe baza unei legi așa-zis „naturale”: superioritatea biologică a sângelui rasei alese; istoria n-ar fi decât lupta raselor pentru dominare. Pe de altă parte, marxismul are la bază legea economică și lupta între clase pentru supremație economică. Fiecare dintre cele două mișcări se reclamă din filozofia lui Hegel. Și cum acesta merge pe făgașul anumitor filozofi antici, merită luate în discuție teoriile lui Heraclit, Platon și Aristotel.
Vom vedea mai departe ideile lor de bază…