Platon – teoria Formelor sau Ideilor

O serie dedicată notelor de lectură a lucrării „Societatea deschisă și dușmanii ei” de Karl R. Popper

întreaga serie de articole

Platon

Platon s-a născut într-o perioadă tulbure a istoriei antice: cea a războiului peloponesiac al Atenei democratice cu Sparta, o cetate aflată încă în faza tribalismului. Tumultul acelei perioade e dat și de ceea ce s-a numit guvernarea celor Treizeci de tirani, conduși de doi unchi ai lui Platon (uciși de altfel în confruntarea cu democrații, încercând să-și mențină puterea).

Socrate (470 – 399 î.Cr.)

Platon a fost învățăcelul unei mari personalități a lumii antice: Socrate! Din păcate, așa cum vom vedea, deși s-a folosit în scrierile sale de numele lui Socrate, Platon l-a trădat cu bună știință, i-a abandonat teoria, i-a deturnat-o în sensul dorit de propriile interese.

Socrate a fost judecat, găsit vinovat și executat de către cei pe care de altfel îi susținea: democrații! Platon și apropiați de-ai săi au părăsit Atena. S-a implicat în intrigi politice de la curtea lui Dionysos cel Bătrân, tiranul Siracuzei, orașul lui Arhimede

Așadar, perioada lui Platon s-a caracterizat prin instabilitate politică și prin nesiguranță. Aceste aspecte pot constitui o posibilă explicație a filozofiei dezvoltate de el. Poate de aceea a formulat o lege a dezvoltării istorice: „orice schimbare socială înseamnă corupție, decădere, degenerare”, sub acțiunea forțelor cosmice, toate lucrurile fiind sortite decăderii. Platon credea că legea destinului istoric, a decăderii, poate fi înfrântă doar de voința morală a omului, sprijinită de puterea rațiunii umane. Nu- așa că sună bine? Din păcate, soluția practică găsită de el are alte conotații…

Platon considera că statul trebuia ferit de răul schimbării și al corupției, prin crearea statului Vârstei de Aur, un stat imobil. Așa ajunge la teoria Formelor sau a Ideilor, cea care constituie doctrina sa centrală. Continuă cu ingineria socială și cu ceea ce azi s-ar numi inginerul social, considerând că baza științifică a politicii e ceva de genul unei „tehnologii sociale”. Iar inginerul sau tehnologul social ar trebui să abordeze instituțiile în mod rațional, prin prisma adecvării lor, prin prisma eficienței acestora. Istoricistul caută să descopere originea și destinul acestor instituții, pentru a putea face aprecieri asupra „adevăratului rol” al acestora în dezvoltarea istorică. În acest sens, „Tatăl” (originalul unui lucru schimbător) este ceea ce Platon numește „Forma”, sau „Modelul”, sau „Ideea” acelui lucru. Deși foarte reale (mai reale decât toate lucrurile obișnuite supuse schimbării, „Formele” sau „Ideile” sunt lucruri perfecte, imperisabile, aflate în afara spațiului și timpului, deși la începuturi ele au fost în contact cu spațiul. Pe baza lor, Platon ajunge la o filozofie politică cu tentă totalitară.

Sociologia descriptivă la Platon

Schimbarea și repausul

Sociologia lui Platon a devenit un ingenios amestec de speculație cu fină observare a faptelor.

„Lucrurile iau naștere prin participare la Formă, și se destramă prin pierderea Formei.”

De aceea, schimbarea e funestă, iar repausul divin! Iată ce spune Platon în „Timaios”, o poveste platoniciană a originii speciilor:

„povestea spune că omul, cel mai desăvârșit dintre animale, este plămădit de zei; celelalte specii descind din el printr-un proces de corupere și degenerare; mai întâi, anumiți bărbați – lașii și bicisnicii – degenerează în femei. Cei lipsiți de înțelepciune degenerează pas cu pas în animale inferioare. Despre păsări ni se spune că apar prin transformarea unor oameni inofensivi dar flușturatici, care se încred prea mult în simțuri.”

Iată și idei referitoare la teoria revoluției și a echilibrului, lucruri discutate în „Republica”, „Omul politic” (Politicul) și în „Legile”:

  • în „Legile”, e povestea declinului și prăbușirii societății umane, ca relatare a preistoriei grecești;
  • „Republica” e o schiță sistematică a dezvoltării formelor de guvernare;
  • „Omul politic” face o clasificare a tipurilor de guvernare, cu foarte puține aluzii la evenimente istorice.

Expresia originară a societății (cea mai apropiată de Formă sau Idee), „Statul ideal” – e un regat al celor mai înțelepți oameni, asemănători zeilor. Principala forță a dinamicii sociale o reprezintă vrajba lăuntrică, războiul de clasă, interesul egoist, de natură materială/economică. Pornind de la această formă ideală, degradarea societății ideale poate trece prin următoarele etape:

  • „Timarhia” (timocrația) – este cârmuirea exercitată de nobili ce urmăresc onoarea și gloria.
  • „Oligarhia” – cârmuirea e apanajul familiilor bogate.
  • „Democrația” – domnia libertății, pe care Platon o identifică cu anarhia.
  • „Tirania” – al patrulea și ultimul stadiu de boală a societății.

Astfel, pentru Platon, istoria degenerării sociale e similară cu istoria unei boli. Pacientul e societatea, iar medicul trebuie să fie omul de stat. Un astfel de sistem al perioadelor istorice, guvernat de o lege a evoluției este o teorie istoricistă a societății. Rousseau a făcut o tentativă de resuscitare a acestei teorii, devenind o modă prin Compte & Mill, prin Hegel și Marx. Iată mobilurile economice și lupta de clasă în cadrul acestui proces descendent: Sparta – statul perfect (o timocrație), care diferă de perfecțiune doar prin aceea că, odată unită, clasa dominantă e acum dezbinată, ceea ce duce la degenerarea spre oligarhie; apare astfel primul conflict de clasă, cel dintre virtute și avere; trecerea la oligarhie se termină când cei bogați fac o lege conform căreia „nu poate participa la cârmuire cel care nu are averea respectivă”; așa se ajunge la o stare de potențial război civil între oligarhi și clasele sărace, iar acest război civil duce la democrație:

„Democrația apare atunci când săracii, biruind, îi ucid pe unii dintre cei bogați, pe alții îi alungă, restului îi dau parte egală în drepturi cetățenești, ca și în demnități…”

Citatul de mai sus e doar o parodiere a vieții politice a Atenei din epoca lui Pericle. În lipsa argumentelor, Platon face uz de invectivă, identifică democrația cu anarhia, libertatea cu libertinajul, iar egalitatea în fața legii cu dezordinea.

Trecerea de la democrație la tiranie o face cel mai lesne un conducător popular, care știe să exploateze antagonismul de clasă dintre săraci și bogați, existent în statul democratic.

Pentru evitarea războiului dintre clase, Platon găsește o soluție nu prin desființarea claselor, ci prin acordarea unui asemenea nivel de superioritate clasei dominante, încât aceasta să nu mai poată fi pusă la îndoială. Doar clasa dominantă deține puterea politică, obiectivul ei fiind menținerea statului, obiectiv posibil prin menținerea unității interne a clasei stăpânitoare, lucru ce poate fi îndeplinit prin educație și alte influențe psihologice, dar și prin eliminarea intereselor economice, asta deja ducând la ideea de comunism, prin abolirea proprietății private. Desigur că acest tip de comunism ar fi limitat la nivelul clasei dominante, singura ce trebuie ferită de dezbinare: fără proprietate individuală, femeile și copii trebuie să fie și ei proprietate comună; nici un astfel de individ nu trebuie să-și poată identifica copiii sau părinții; familia trebuie să dispară, sau mai precis, să fie lărgită la nivelul întregii clase dominante.

Alte primejdii la adresa unității dominanților ar fi: prosperitatea și sărăcia. De asemenea, unitatea acestei clase ar mai impune o condiție: necesitatea unor presiuni din afară, lucru realizabil prin adâncirea prăpastiei dintre cârmuitori și cârmuiți, iar ca principiu fundamental s-ar impune evitarea oricărui amestec între clase… O astfel de separare netă trebuia justificată: guvernanții sunt mult superiori guvernaților, în trei privințe: rasă, educație și scară de valori.

O serie dedicată notelor de lectură a lucrării „Societatea deschisă și dușmanii ei” de Karl R. Popper

întreaga serie de articole
 

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.