Cine să cârmuiască statul?

Era o întrebare la care Platon a încercat să răspundă în felul său. Abia în articolul următor vom vedea care era de fapt acest „fel”.

Până atunci, problema merită o altă abordare prin înlocuirea acestei întrebări cu o alta:

Considerând că întrebarea din titlu e de fapt cea fundamentală, nu facem decât să admitem (în mod tacit) că puterea politică este esențialmente neîngrădită, ajungând să presupunem că cineva – un individ sau un corp colectiv, cum ar fi o clasă – deține puterea. Mai mult, am presupune astfel că cel ce deține puterea are, practic, posibilitatea de a face ce vrea, și – în particular – că și-o poate întări, apropiind-o astfel și mai mult de o putere nelimitată și neîngrădită. Am ajunge astfel să presupunem că puterea politică este, esențialmente, suverană. Odată admisă această supoziție, întrebarea va lua forma următoare:

Și asta ar rămâne singura importantă. Mulți autori moderni au preluat-o, considerând că principala problemă este:

Din fericire, cel puțin pe termen mai lung, niciodată n-a existat undeva putere politică neîngrădită! Și atâta timp cât oamenii rămân oameni, nu poate exista putere politică absolută și neîngrădită. Cât timp un singur om nu poate acumula în mâinile sale destulă putere fizică pentru a-i domina pe toți ceilalți, el va depinde de cei ce-l ajută (poliția sa secretă, scutierii și călăii săi), asta însemnând că, puterea sa, oricât ar fi de mare, nu este neîngrădită, el fiind silit să facă cel puțin unele concesii, folosindu-se de un grup, împotriva altuia.

Și-atunci, iată o întrebare: n-ar trebui să tindem spre un control instituțional asupra guvernanților, contrabalansând puterea lor prin alte puteri? Așa ajungem la teoria controlului și contrabalansării.

În general, guvernanții au fost doar rareori inși aflați deasupra mediei umane, adeseori fiind chiar sub această medie.

O formă particulară a unui argument logic împotriva teoriei suveranității e îndreptată împotriva unei versiuni prea naive a liberalismului, democrației și principiului că majoritatea e cea care trebuie să dețină puterea. Se ajunge la binecunoscutul „paradox al libertății” (a se vedea The paradox of freedom) folosit pentru prima dată de Platon, cel care implicit pune întrebarea:

Omul liber ar putea să-și exercite libertatea absolută mai întâi sfidând legile, iar în cele din urmă sfidând însăși libertatea și revendicând zgomotos un tiran.

Pe de o parte, principiul dominației majorității (sau o formă similară a principiului suveranității) le cere democraților să se opună oricărei guvernări, alta decât a majorității, dar și noii tiranii, iar pe de altă parte, același principiu le cere să accepte orice decizie luată de majoritate, deci și cârmuirea noului tiran! Inconsistența acestei teorii duce la paralizarea acțiunilor acestor democrați! De fapt, toate teoriile suveranității sunt paradoxale!

Teoria democrației nu se bazează pe principiul că majoritatea trebuie să guverneze; diversele metode egalitare de control democratic (alegerile generale și guvernământul reprezentativ) nu trebuie considerate decât dispozitive instituționale încercate și rezonabil de eficiente împotriva tiraniei. Astfel acceptat principiul democrației de către cineva, acel cineva, deși va accepta decizia majorității pentru a nu stânjeni funcționarea instituțiilor democratice, se va simți liber să o combată cu mijloace democratice și să acționeze pentru revizuirea ei. Și dacă într-o zi va vedea că votul majorității lichidează instituțiile democratice, va înțelege că nu există metodă garantată de evitare a tiraniei…

Platon pune accentul pe problema „cine trebuie să cârmuiască?”, acceptând astfel teoria generală a suveranității și eliminând astfel din discuție problema controlului instituțional asupra cârmuitorilor și a contrabalansării instituționale a puterilor acestora. Astfel, se deplasează interesul de la instituții la persoane, în sensul selectării conducătorilor și a formării lor pentru funcții de conducere. De fapt, „orice politică pe termen lung este instituțională”. Instituțiile (fortărețele) trebuie să fie bine concepute și să aibă personal de calitate.

E greșit să dăm vina pe democrație pentru neajunsurile unui stat democratic. Singura cale de înfăptuire a unor reforme rezonabile într-un stat nedemocratic este răsturnarea violentă a guvernului și instaurarea unui cadru democratic.

În același timp, trebuie reținut că instituțiile democratice nu se pot ameliora singure, ele țin de noi, fiind o problemă ce se adresează persoanelor și nu instituțiilor.

Mai există o distincție necesară: problemele zilei de azi sunt în bună măsură personale, iar problemele viitorului nu pot fi decât instituționale.

Socrate spunea că cei dornici să învețe pot fi ajutați să scape de prejudecăți, astfel ei putând deprinde spiritul autocritic.

Interesul de stat nu trebuie invocat cu ușurință în apărarea unor măsuri ce pot primejdui cea mai prețioasă formă de libertate: libertatea intelectuală! E criticabilă tendința de a însărcina instituțiile – în particular cele educaționale – cu selectarea celor mai buni. O asemenea sarcină n-ar trebui să li se dea niciodată, pentru că o astfel de tendință transformă sistemul educațional într-o pistă de alergare și studiile într-o cursă cu obstacole. În loc să-l încurajeze pe elev/student să studieze de dragul conținutului studiilor, în loc să stimuleze în el adevărata pasiune pentru domeniul respectiv și pentru cercetare, ea îl îndeamnă să studieze cu gândul la cariera personală, însușindu-și doar acele cunoștințe ce-i pot fi de folos la promovare.

Un citat din Samuel Butler este relevant în acest context: