Un popor este un organism creat de trecut, şi, ca orice organism, nu se poate modifica decât prin lente acumulări ereditare.

De când există, omul a fost preocupat, pe de o parte să-şi creeze o reţea de tradiţii, iar pe de alta, să distrugă aceste tradiţii când efectele lor benefice s-au tocit. Fără tradiţii stabile – absenţa civilizaţiilor; fără eliminarea lor lentă – absenţa progresului!

Nu templele adăpostesc cei mai înfricoşători idoli, nici palatele pe cei mai despotici tirani. Ele pot fi uşor dărâmate. Stăpânii nevăzuţi care domnesc în sufletele noastre scapă însă oricărui efort şi nu cedează decât lentei uzuri a secolelor.

Timpul pregăteşte opiniile şi credinţele maselor, adică patul lor germinato. Rezultă de aici ca unele idei, realizabile în anumite momente, devin caduce în altele. Timpul acumulează imensele reziduuri de credinţe şi convingeri din care se nasc ideile unei epoci. Ideile nu apar la întâmplare şi fără temei. Rădăcinile lor sunt implantate adânc în trecut, iar înflorirea ideilor s-a pregătit în timp. Ele sunt «fiice» ale trecutului şi «mame» ale viitorului, dar întotdeauna rămân «sclavele» timpului.
Timpul este, aşadar, adevăratul nostru stăpân şi el trebuie să acţioneze pentru a vedea lucrurile transformându-se.

Numele nu sunt decât etichete tranzitorii de care istoricul preocupat de valoarea reală a lucrurilor nu va ţine seama. Astfel, cea mai democratică ţară este considerată Anglia, care cunoaşte totuşi un regim monarhic, în timp ce republicile din America Latină, unde există constituţii republicane, suferă cele mai apăsătoare despotisme. Caracterul popoarelor, iar nu formele de guvernământ le determina destinul…

Nu perfecţiunea trebuie să constituie preocuparea de căpătâi, ci utilitatea. Nu trebuie înlăturată o anomalie doar pentru că este o anomalie; nu trebuie niciodată inovat decât dacă se simte un mare inconvenient, şi chiar şi atunci inovaţia va viza doar înlăturarea acelui inconvenient; nu trebuie lărgită sfera inovaţiei dincolo de cazul particular de remediat – iată reguli după care, de la epoca regelui Ioan până la cea a reginei Victoria, s-au ghidat deliberările în cadrul celor două sute cincizeci de parlamente ale noastre.
Ar trebui analizate una câte una legile, instituţiile fiecărui popor, pentru a vedea cât de profund exprima ele esenţa rasei şi că, din această pricină, nu pot fi transformate brusc. Se pot face consideraţii filosofice asupra avantajelor şi inconvenientelor centralizării, de exemplu, dar când avem de-a face cu un popor format din diferite naţionalităţi ce şi-a consacrat mii de ani de eforturi pentru a ajunge progresiv la această centralizare, ci s-o accentueze şi mai mult, nu putem să conchidem decât că ea este rodul necesităţii imperioase şi să deplângem necugetarea oamenilor politici care vorbeau de distrugerea ei. Dacă, din întâmplare, ar fi avut câştig de cauză punctul lor de vedere, reuşita nu ar fi fost decât semnalul unei profunde anarhii care ar fi condus, de altfel, la o nouă centralizare, mai accentuată decât cea veche.

Printre ideile dominante din epoca noastră, se număra convingerea că, prin educaţie, oamenii devin mai buni şi chiar egali între ei. Repetată fără încetare, aserţiunea a căpătat forţa uneia dintre cele mai neclintite dogme ale democraţiei şi ar fi la fel de greu să o ataci pe cât era odinioară de complicat să te atingi de dogmele Bisericii.

Dar şi în această privinţă, ca şi multe chestiuni, ideile democratice se află în profund dezacord cu datele psihologiei şi cele ale experienţei. Unor filosofi eminenţi, dintre care se remarcă în mod deosebit Herbert Spencer, nu le-a venit deloc greu să arate că educaţia nu îl face pe om nici mai moral, nici mai fericit, că nu îi modifică nici instinctele şi nici zestrea ereditară, şi că, prost direcţionată, ea poate şi să fie mai degrabă distructivă decât utilă. Statisticile confirmă aceste consideraţii; datele despre criminalitate arată creşterea acesteia o dată cu generalizarea educaţiei (sau, cel puţin, a unui anumit gen de instrucţie), şi că cei mai răi duşmani ai societăţii – anarhiştii – se recrutează cel mai adesea dintre indivizii care au o diplomă şcolară. Un distins magistrat, Adolphe Guillot, observă că astăzi sunt trei mii de criminali care au trecut printr-o scoală, față de numai o mie de criminali analfabeţi, şi că, în cincizeci de ani, criminalitatea a crescut de la 227 la sută de mii de locuitori la 552, ceea ce reprezintă o creştere cu 133%. Ca şi alţi colegi de breaslă, el mai remarcă şi că, în principal, criminalitatea sporeşte în rândul tinerilor care nu au avut posibilitatea să urmeze o instituţie de învăţământ particulară, dar frecventează şcolile publice gratuite.

Fireşte că nimeni n-a susţinut vreodată că învăţământul bine direcţionat nu conduce la rezultate practice foarte utile, dacă nu în planul moralităţii, cel puţin pentru dezvoltarea aptitudinilor profesionale. Din nefericire, mai cu seamă de vreo treizeci de ani, popoarele latine şi-au întemeiat sistemele educative pe principii foarte defectuoase şi, în pofida observaţiilor făcute de rafinaţi oameni de spirit, ele persistă în lamentabilele erori. Eu însumi am arătat, în mai multe lucrări, că învăţământul nostru actual îi transforma în duşmani ai societăţii pe mai mulţi dintre cei care au beneficiat de el şi că din aceşti tineri se recrutează numeroşi discipoli ai celor mai dăunătoare forme de socialism.

Primul pericol al acestui sistem educaţional – pe drept etichetat «latin» – este că se bazează pe o eroare psihologică fundamentală, şi anume promotorii lui îşi închipuie că papagalicirea manualelor dezvolta inteligenţa. De aici, strădania de a învăţa cât mai mult posibil – de la şcoala primară până la doctorat, tinerii nu fac decât să îngurgiteze conţinutul cărţilor, fără a-şi exersa judecata şi iniţiativa proprie. Pentru ei, instrucţia constă în «a recita» în spirit obedient. «A-ţi învăţa lecţiile, a şti pe de rost o gramatică, a repeta corect, a imita – iată un învăţământ ridicol în care orice efort este un act de credinţă în fața infailibilităţii educatorului şi care are drept rezultat minimalizarea personalităţii» – scria Jules Simon, fost ministru al Instrucţiunii publice.

Dacă acest învăţământ nu ar fi decât inutil, ne-am putea limita la a-i plânge pe nefericiţi copii cărora li se preda, în locul atâtor lucruri necesare, despre genealogia descendenţilor lui Cotar, despre luptele din Neustria şi Austrasia sau despre clasificarea zoologică, dar el prezintă un pericol mult mai serios, căci îi inspiră celui care a beneficiat de el dezgustul violent faţă de condiţia în care a venit pe lume şi dorinţă arzătoare de a o depăşi. Muncitorul nu mai vrea să rămână muncitor, ţăranul nu mai doreşte să fie ţăran, iar ultimul dintre burghezi nu mai visează pentru fiii săi altă carieră decât cea de funcţionar al statului. În loc să-i pregătească pe oameni pentru viaţă, şcoala nu îi pregăteşte decât pentru funcţii publice unde pentru reuşită nu este nevoie de scânteierile iniţiativei. La baza ierarhiei sociale, şcoala fabrică armate de proletari nemulţumiţi de soarta lor, gata oricând de revoltă; în vârful acestei ierarhii, ea creează o burghezie frivolă şi, totodată, sceptică şi credulă, îndoctrinată cu încrederea superstiţioasă în statul-Providenţă, împotriva căruia, cu toate acestea, nu conteneşte de a-şi
arăta «colţii», acuzând guvernele de propriile ei greşeli, incapabilă, însă, să întreprindă ceva fără intervenţia autorităţilor.

Statul, care produce toţi aceşti deţinători de diplome, nu poate să folosească dintre ei decât un număr limitat de persoane, lăsându-le, inevitabil, pe celelalte fără serviciu. Nu are decât să se resemneze hrănindu-le pe primele şi făcându-şi duşmani din celelalte. De la bază şi până în vârful piramidei sociale, masa fabuloasă a posesorilor de diplome ia astăzi cu asalt carierele. Un negociant poate cu greu să-şi găsească un agent pentru a-l reprezenta în colonii, dar funcţiile oficiale modeste sunt solicitate de mii de institutori şi institutoare fără posturi, care, dispreţuind muncile câmpului şi atelierele industriale, se adresează statului pentru a le găsi mijloace de trai. Numărul celor aleşi fiind restrâns, inevitabil, cel al nemulţumiţilor este imens. Aceştia din urmă sunt gata pentru orice fel de revoltă, indiferent de conducătorii şi de scopurile acesteia. Acumularea de cunoştinţe inutilizabile este un mijloc sigur de transformare a omului în revoltat.

Ideile nu se formează decât în mediul lor natural şi normal; ceea ce le face să rodească sunt nenumăratele impresii pe care omul le trăieşte zilnic la atelier, în mână, la tribunal, la birou, pe şantier, în spital; este spectacolul viu al uneltelor, materialelor şi acţiunilor practice, în prezenţa clienţilor, pacienţilor, muncitorilor, este lucrarea, bine sau rău îndeplinită, materială sau mintală. Micile percepţii specifice ochiului, urechii, mâinilor şi chiar mirosului, primite involuntar şi elaborate pe nesimţite, se organizează pentru a-i sugera individului, mai curând sau mai târziu, cutare combinaţie nouă, simplificare sau economisire de forţe, perfecţionarea sau invenţia. Dar tineretul francez este privat de toate aceste contacte preţioase, de aceste elemente asimilabile şi indispensabile, tocmai la vârsta cea mai fecundă – şapte sau opt ani la rând, el e sechestrat într-o şcoală, ţinut la distanţă de experienţa directă personală care să-i lumineze înţelegerea exactă şi vie a lucrurilor, a oamenilor şi a feluritelor căi de a se folosi de toate acestea.

Cel puţin nouă din zece tineri îşi pierd timpul şi energia, mai mulţi ani din viaţa lor – ani importanţi şi chiar decisivi. Mă gândesc mai întâi la jumătate sau la două treimi dintre tinerii care se prezintă la examene, dar nu reuşesc, dar, apoi, şi la cei admişi care ajung în posesia unei diplome, şi dintre care, iarăşi, jumătate sau două treimi sunt afectaţi de surmenaj. Li s-a cerut prea mult, pretinzându-li-se că într-o anume zi, în faţa unei table ori stând într-o bancă, să se arate preţ de două ceasuri repertorii vii ale disciplinelor din cutare ori cutare domeniu al cunoaşterii umane. Şi ei chiar asta sunt, într-adevăr, sau foarte aproape de acest model ideal, în aceea zi, timp de două ore, dar după o lună şi nu mai sunt deloc astfel şi nu ar putea să mai susţină acelaşi examen; cunoştinţelor lor, prea numeroase şi prea încărcate, li se scurg neîncetat din minte şi altele nu iau locul. Vigoarea mintală s-a veştejit, seva fecundă s-a alterat – iată un om sfârşit. La locul lui bine stabilit, căsătorit, resemnat să se învârtească la nesfârşit în cerc – în acelaşi cerc -, individul se cantonează în slujba lui limitată. O îndeplineşte corect, dar nimic mai mult de atât. Randamentul este mediocru – rezultatul nu acoperă cheltuiala. În Anglia ori în America, la fel ca în Franţa până în 1789, se foloseşte procedeul opus, iar randamentul obţinut este egal ori superior.

(…)

La ei învăţământul nu îşi are obârşia în carte, ci în obiectele înseşi. De pildă, inginerul, format într-un atelier şi nicidecum într-o şcoală, poate să ajungă exact la acel nivel corespunzător inteligenţei sale: muncitor sau maistru, dacă este incapabil să meargă mai departe, inginer, dacă aptitudinile i-o permit. Este un procedeu mai democratic şi mai util pentru societate decât să faci ca întreaga carieră a unui individ să depindă de un concurs pe care l-a susţinut timp de câteva ceasuri la optsprezece ori la douăzeci de ani.

(…)

La cele trei niveluri de educaţie: în copilărie, în adolescenţă şi la tinereţe, pregătirea teoretică şi şcolară în clase, cu ajutorul manualelor, este prelungită şi încărcată în vederea examenelor de diplomă, şi nu numai în vederea acestei ţinte, prin cele mai rele mijloace, prin aplicarea unui regim anti-natural şi antisocial, prin amânarea excesivă a învăţământului practic, prin internat, prin antrenamentul artificial şi îndopare mecanică, prin surmenaj, fără a se ţine seama de viitor, de vârsta adultă şi sarcinile virile ce incumba omului format, făcându-se abstracţie de lumea reală în care pentru a se apăra şi a se menţine la suprafaţă, el trebuie dinainte înzestrat, înarmat, exersat, călit. Acest bagaj indispensabil, aceasta achiziţie mai importantă decât orice altceva, aceasta soliditate de bun-simţ a voinţei şi a rezistenţei psihice, şcolile noastre nu le procură tânărului; dimpotrivă, departe de a-l califica, ele îl descalifica pentru condiţia sa viitoare şi definitivă.
Prin urmare, intrarea tânărului în lume şi primii săi paşi în domeniul activităţii practice nu sunt, cel mai adesea, decât o suită de căderi dureroase. El rămâne rănit, lovit, estropiat pentru totdeauna. Este o încercare grea şi periculoasă, în care echilibrul moral şi mintal se alterează, existând riscul de a nu fi niciodată restabilit; deziluzia a venit, prea bruscă şi totală, decepţiile sunt prea mari şi durerile prea adânci.