Printre noile tehnologii apărute în viața noastră se numără calculatorul, internetul și laserul. Toate au apărut fără planificare. Au fost LN …

Grav este faptul că deși istoria e plină de așa ceva, oamenii continuă să facă proiecții în viitor folosind instrumente și metode ce ignoră evenimentele rare. Mai mult, „în lumea de azi, predicția este puternic instituționalizată”.

Merită reținută o butadă atribuită antrenorului de baseball Yogi Berra: „Este greu să faci predicții, mai ales cu privire la viitor.” Limitele structurale ale prezicerii au fost definite și de gânditori mai serioși, prin ceea ce se numește conjectura Berra-Hadamard-Poincare-Hayek-Popper. O altă butadă atribuită lui Berra suna cam așa: „Viitorul nu mai e cum era pe vremuri”. În speță, e vorba despre faptul că progresele capacității noastre de a modela (și de a prezice, desigur) lumea ar putea fi anulate de sporirea complexității acesteia, care a implicat un rol tot mai mare pentru nepredictibil. Pe măsură ce rolul LN va deveni tot mai important, cu atât ne va fi mai greu să facem predicții.

Scandalul predicției

Fiecare dintre noi, privind înapoi, poate găsi nenumărate exemple care să demonstreze că diversele predicții/planificări făcute în diverse situații nu s-au adeverit. Astfel de eșecuri au la bază o regulă simplă: există diferențe (uneori substanțiale) între ceea ce oamenii știu de fapt și ceea ce cred ei că știu!

Mai exact, e vorba de orbirea în fața LN , noi oamenii având o tendință înnăscută de a subestima cazurile izolate, așa-numitele LN .

Ghicire și predicție

Deși suntem obișnuiți să facem o așa-zis „clară” diferențiere între cele două noțiuni pe baza următoarelor precizări:

• ghicirea se referă la ceea ce nu știm, dar altcineva ar putea ști;
• predicția se referă la ceva ce încă nu a avut loc,

în realitate, a ghici și a prezice reprezintă de fapt același lucru!

Informația abundentă dăunează (grav) cunoașterii

În general, considerăm că învățarea, educația și experiența ne ajută în obținerea rezultatelor bune. Dar atenție, această afirmație nu are o valabilitate generală, ci e o funcție de profesie. În unele cazuri, informația excesivă este „o piedică în calea cunoașterii”… Iar, Taleb face chiar un enunți important:

Cu cât cineva are la dispoziție mai multă informație, cu atât mai multe ipoteze va formula, înrăutățindu-și astfel pasul  următor: decizia! Va percepe mai mult „zgomot de fond” aleatoriu pe care-l va confunda cu informația. Și pentru că ideile noastre au proprietatea de a fi persistente, odată emisă o teorie e puțin probabil să ne răzgândim. De aceea se plasează într-o poziție mai bună cei ce își dezvoltă teoriile cu întârziere.

Dificultatea apare la momentul în care ne construim păreri pe baza unor dovezi slabe, iar informațiile ulterioare ne contrazic acele păreri, chiar dacă informațiile ulterioare sunt mult mai exacte, pentru că sunt în joc două mecanisme: eroarea confirmării și perseverența convingerii (tendința de a nu renunța la părerile deja formate, deoarece tratăm ideile ca pe niște posesiuni, fiind greu să renunțăm la ele).

Există o convingere conform căreia „mai mult înseamnă mai bine”. Realitatea este nu tot timpul mai mult înseamnă mai bine, uneori trebuind să acceptăm că e vorba despre o nocivitate a cunoașterii…

Problema „expertului”

Profesioniștii diverselor domenii au o anumită aroganță dată de „autoritatea” mai mult sau mai puțin recunoscută. Deși această aroganță nu exclude priceperea, ar trebui totdeauna să le punem la îndoială capacitatea de a-și identifica limitele propriei cunoașteri. De aceea, rămâne o bună practică aceea de a pune la îndoială gradul de eroare din procedura unui expert, în sensul în care nu ne vom îndoi de procedura folosită, ci de încrederea sa.

Există două cazuri ale acestei aroganțe:

• aroganța în prezența competenței (de un anumit nivel, desigur) – cazul ușor;
• aroganța amestecată cu incompetență (costumul gol) – cazul grav.

Domenii și experți

Desigur că trebuie să existe și domenii de activitate în care există experți adevărați. Se poate observa diferența dintre „a ști cum” (techne – artizanat) și „a ști că” (episteme – cunoaștere, știință).

Exemple de experți ce tind să fie experți: evaluatorii de vite, astronomii, piloții de teste, evaluatorii de soluri, maeștrii de șah, fizicienii, matematicienii, contabilii, inspectorii agricoli, interpreții de fotografii, analiștii de asigurări (care se ocupă de statistici după clopotul lui Gauss.

Exemple de experți ce tind să fie… non-experți: agenții de bursă, psihologii clinicieni, ofițerii de admitere la facultate, judecătorii, consilierii, cei ce selectează forța de muncă, analiștii de informații, economiștii, profesorii de finanțe, cei ce se ocupă de științe politice, „experții de risc”, etc.

Cu alte cuvinte, „ceea ce se mișcă, și prin urmare, cere cunoaștere nu are de obicei nevoie de experți, în timp ce ceea ce nu se mișcă pare să aibă câțiva experți”. Profesiunile care au de-a face cu viitorul și își bazează studiile pe trecutul irepetabil au o problemă cu experții…

Și mai e un aspect legat de autoamăgire: „problema experților este că ei nu știu că nu știu”. Mai ales în condițiile în care nu există o preocupare în a verifica – măcar din când în când – cum s-au confirmat prognozele anterioare după ce au fost formulate.

Evenimentele sunt neobișnuite

Există șanse ca prezicătorii să se priceapă la lucrurile obișnuite, dar acestea sunt specifice Mediocristanului. Noi trăim în Extremistan și de aceea „contează nu cât de des avem dreptate, ci cât de mari sunt erorile cumulative…

Spiritul de turmă

Anumite studii arată că diferențele dintre diversele prognoze sunt în general mai mici decât diferența medie dintre prognoze și realitate. Asta demonstrează că se manifestă spiritul de turmă.

„Aproape” am avut dreptate

Rata erorii experților este mult mai mare decât cred ei, iar cei ce aveau o reputație mai bună au făcut de multe ori predicții mai proaste decât cei lipsiți de reputație. Totuși, cum își „justifică” experții erorile de predicție? Iată câteva din „explicațiile” acestora:

• Expertul își spune că juca un alt joc. Prognoza făcută ar fi fost bună, dar iată, au apărut condiții diferite și n-a avut la dispoziție niște informații esențiale pentru a face o prognoză corectă.
• Invocarea unui caz izolat. Undeva în afara sistemului și a razei de acțiune a științei sale s-a întâmplat ceva ce nu putea fi prezis; a fost o LN , iar în sarcina sa nu e să prezică LN . E vorba de concentrarea asupra jocului încust
• „Aproape am avut dreptate”. „Experții” sunt asimetrici în sensul în care, atunci când se confirmă că prognoza lor a fost confirmată de realitate, atribuie asta propriei profunzimi, înțelegerii și capacității de expertiză, iar când greșesc, fie a fost de vină situația neobișnuită, fie țes povești pentru a se justifica.
• Ariciul și vulpea. Se vorbește despre două tipuri de prezicători: arici și vulpi. Ariciul știe un lucru, iar vulpea mai multe. Din cauza erorii narative, aricii sunt mai ușor de înțeles, dar ideile lor sunt valabile doar pe porțiuni.

Caracterul erorilor de predicție

În vreme ce putem încadra speranța de viață în Mediocristan, supusă aleatoriului blând, în cazul proiectelor și întreprinderilor umane, povestea se schimbă. Variabilele scalabile ale Extremistanului vor conduce la un efect diametral opus. Cu cât se așteaptă mai mult, cu atât e probabil să se aștepte și mai mult…

Nu traversați un râu cu o adâncime (medie) de un metru și jumătate

În general, marile proiecte corporatiste și guvernamentale au o mare lipsă: nu includ în scenarii o rată posibilă a erorii. Ori această lipsă este o greșeală chiar și în situația absenței LN .

1. Variabilitatea contează. Constă, de fapt, în luarea prea în serios a unei proiecții, fără a acorda atenție exactității acesteia.
2. Incapacitatea de a lua în considerare degradarea prognozei pe măsură ce perioada proiecției se prelungește.
3. Înțelegerea greșită a caracterului aleatoriu al variabilelor vizate de prognoză.

Marginea inferioară (cel mai rău caz) este cea care contează în aventura elaborării unor politici: cazul cel mai rău are mult mai multe consecințe decât prognoza în sine. De aceea, „poate că înțelept este acela care știe că nu poate vedea lucruri prea îndepărtate în viitor”.