Pentru a ne introduce în ceea ce numește „eroarea ludică”, domnul Taleb ne prezintă două tipologii de persoane exemplificate prin cel numit „Tony Grăsanul” și „John non-brooklynezul”.

Tony

Dincolo de problemele sale cu țesutul adipos exagerat, Tony este persoana ce trăiește degajat, încearcă să obțină bani fără prea mult efort, se distrează cu acești bani, „fără încordări, fără muncă de birou, fără ședințe”. Are drept motto de viață sintagma: „Ghici cine e fraierul.” Din experiența sa, nu odată, în această postură încadrează băncile, deoarece „funcționarilor bancari nu le pasă de nimic”. În personalitatea lui Tony s-a așezat preocuparea de a depista fraierii.

El e deosebit de abil în a obține numere de telefon secrete, bilete de clasa întâi fără a plăti în plus, în găsirea unui loc de parcare acolo unde pu pare să fie vreunul… Și toate astea, grație relațiilor și șarmului personal. Este un „descurcăreț”…

John non-brooklynezul

Dr. John este opusul lui Tony. E subțire, agil, ochelarist și se-mbracă-n costum negru. Conduce un Cadillac și uneori o decapotabilă italiană a soției. E un „maestru al programului”, fiind „previzibil ca un ceas”. Spre deosebire de Tony care-i îmbogățește pe patronii de restaurante, John își pregătește meticulos sandvișul zilnic și salata de fructe pe care o pune într-o caserolă de plastic.

Dr. John e sârguincios, calculat și amabil. Are un doctorat în inginerie electrică, se pricepe la calculatoare și statistică. A fost angajat de o companie de asigurări unde rulează un program de „management al riscului”…

Un dialog imaginar

Pe baza acestui dialog, domnul Taleb își întreabă cititorii: „pe care dintre cei doi l-ați considera favorit pentru postul de primar al New York-ului (sau al Ulan Bator-ului). Pentru că în vreme ce „dr. John gândește limitat, în cadrul datelor pe care le-a primit, Tony Grăsanul aproape că nici nu ține cont de ele”.

Taleb îl consideră aici tocilar pe cel ce gândește limitat în mod exagerat, aducând în discuție premianții de 10 care „nu ajung să facă mai nimic în viață”, în vreme ce sunt destule exemple de codași „de succes”…

Practic, e vorba de două tipuri de cunoaștere, una „platonică” și alta „a-platonică”. Și ajungem la ceea ce e numită „eroare ludică”: „atributele incertitudinii pe care o găsim în viața reală au prea puțin de-a face cu cele sterilizate pe care le întâlnim în examene și jocuri”.

În cercurile militare se vorbește despre necunoscutul necunoscut, opus necunoscutului cunoscut…

Incertitudinea tocilarului

Ludic vine de la latinescul ludus – „joc”. În vreme ce „cazinoul este singura întreprindere umană cu risc pe care o știu în care probabilitățile sunt cunoscute, gaussiene și aproape calculabile”, „în viața reală, nu cunoaștem probabilitățile – trebuie să le descoperim, iar sursele incertitudinii nu sunt definite”.

Conform lui Cicero, „noțiunea de «probabilitate» rămâne confuză tot timpul, așa cum trebuie să fie, de vreme ce confuzia este chiar natura incertitudinii”. Autorul ne readuce în atenție un tratat dispărut astăzi din conștiința noastră, Dizertație în căutarea adevărului (1673 ne spune Taleb, în vreme ce Wikipedia scrie 1687) al lui Simon Foucher care exprima predilecția oamenilor pentru certitudine. Acest polemist scria:

Așa cum tindem să subestimăm rolul norocului în viață în general, tindem să supraestimăm norocul în jocul probabilităților.