♦♦♦ Marcus Aurelius: «De la zei <am primit>: faptul că am avut bunici buni, strămoşi buni, o soră bună, profesori buni, sclavi buni în casă, părinţi, prieteni, buni aproape toţi; şi faptul că nu am greşit cu ceva faţă de nici unul dintre cei pomeniţi, deşi, având un astfel de caracter, dacă s-ar fi ivit ocazia aş fi putut face aşa ceva; şi zeii au binevoit să nu existe nici un concurs de circumstanţe care să mă pună la încercare;nu am fost crescut prea multă vreme în preajma concubinei bunicului meu, mi-am păstrat vigoarea tinereţii şi n-am devenit bărbat înainte de vârsta cuvenită, ci chiar am depăşit această vârstă; faptul că m-am supus ordinelor unui împărat şi părinte, care a înlăturat din mine orice îngâmfare şi m-a condus la ideea că, trăind la curte, este posibil să nu te foloseşti de gărzi de corp purtătoare de lănci, nici de veşminte elegante, nici de candelabre, de statui şi de astfel de obiecte şi de un lux asemănător, ci, dimpotrivă, este posibil ca fiecare să-şi apropie felul de viaţă cât mai mult de acela al unui simplu cetăţean şi să nu fie socotit, din această cauză, mai umil sau mai nepăsător faţă de îndatoririle care trebuie îndeplinite în situaţia de conducător, în interes public. Faptul că am avut un astfel de frate, capabil prin comportamentul lui să îmi stârnească preocuparea de mine însumi şi, în acelaşi timp, să mă bucure prin respectul şi dragostea sa; faptul că nu am avut copii infirmi sau diformi; faptul că nu am progresat prea mult în studiul retoricii, al poeziei şi al altor materii, în care probabil m-aş fi cufundat adânc, dacă mi-aş fi dat seama că înaintez cu uşurinţă; faptul că m-am grăbit să le acord celor care m-au crescut rangurile înalte, pe care îmi părea că şi le doresc, şi nu am amânat acest lucru cu gând că fiind ei încă tineri, am s-o fac mai târziu; faptul că i-am cunoscut pe Apollonius, pe Rusticus, pe Maximus; faptul că mi s-a arătat cu claritate şi de mai multe ori ce este viaţa trăită „în conformitate cu natura”, astfel încât, atât cât depindea de zei, de comunicările, de ajutoarele şi de inspiraţiile care veneau din partea lor, nimic de atunci nu mă împiedică să trăiesc în conformitate cu natura, şi că m-am îndepărtat de o astfel de viaţă din vina mea şi fiindcă nu ţineam cont de avertismentele zeilor şi, ca să spun aşa, de îndrumările lor; faptul că am un trup rezistent de atâta timp după o astfel de viaţă; (…) faptul că niciodată când doream să ajut un om sărac sau pe oricine altcineva aflat în necaz nu am fost auzit spunând că nu am bani s-o fac şi că eu însumi nu am ajuns într-o asemenea sărăcie încât să cer bani de la o altă persoană; faptul că am avut o astfel de soţiesoţie, atât de ascultătoare, de afectuoasă, de simplă; faptul că am avut educatori vrednici pentru copii; faptul că am primit ajutor prin vise, în special ca să nu mai scuip sânge şi să îmi treacă ameţelile, şi răspunsul, ca să spun aşa, oracular de la Gaeta; şi faptul că, atunci când am dorit să mă dedic filozofiei, nu am ajuns pe mâinile vreunui sofist şi nici nu mi-am irosit timpul analizând texte scrise sau rezolvând silogisme sau ocupându-mă de fenomene cereşti. Căci toate acestea au nevoie de ajutorul zeilor şi al sorţii.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «De dimineaţă începe să-ţi spui: voi întâlni un indiscret, un nerecunoscător, un violent, un perfid, un invidios, un nesociabil; toate acestea li se întâmplă din necunoaşterea celor bune şi a celor rele. Eu, în schimb, care am înţeles că natura binelui este frumuseţea morală şi că cea a răului este urâtul moral şi că natura celui care greşeşte este înrudită cu mine, nu numai prin sângele şi sămânţa sa, ci şi prin raţiune şi participarea la divin, nu pot suferi vreun neajuns de la vreunul din ei, căci nimeni nu mă poate urâţi moral, iar eu nu mă pot mânia pe unul înrudit cu mine, nici nu-l pot urî. Căci ne-am născut pentru a ne ajuta <unii pe alţii>, precum picioarele, mâinile, pleoapele, şirurile de dinţi de sus şi de jos. Aşadar, a acţiona unii împotriva altora este împotriva naturii, iar a te mânia şi a-l detesta pe semen înseamnă a-l trata ca pe un adversar.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Aminteşte-ţi de cât timp amâni problema şi de câte ori, chiar dacă ai primit de la zei noi termene, nu ai profitat de ele. Dar trebuie să-ţi dai seama, măcar de acum înainte, din ce lume faci parte, din ce realitate conducătoare eşti o emanaţie şi că îţi este fixată o limită de timp: în cazul în care nu te vei folosi de acestea pentru a dobândi seninătatea, prilejul va dispărea şi tu vei pieri şi nu ţi se va mai oferi o altă ocazie.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Uneori <oamenii> sunt, într-un fel, demni de milă din pricina necunoaşterii binelui şi răului; acest neajuns nu este mai mic decât neputinţe de a distinge obiectele albe de cele negre.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Respectă cu veneraţie facultatea de a forma opinii. Totul depinde de ea, pentru că în partea conducătoare a sufletului tău niciodată nu ia naştere vreo opinie potrivnică naturii sauconstituţiei fiinţei raţionale. Aceasta garantează absenţa oricărei precipitări, familiaritatea cu oamenii şi apropierea faţă de zei.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Caută pentru ele retrageri la ţară, pe malul mării, în munţi; şi tu obişnuieşti să-ţi doreşti cu ardoare asemenea locuri. Dar tot acest lucru e cât se poate de prostesc, pentru că îţi este permis să te retragi în tine însuţi în orice clipă doreşti.În nici un loc nu se poate un om retrage mai liniştit şi mai lipsit de griji decât în sufletul său, mai ales cel care are în interiorul său astfel de valori încât, aplecându-se pentru a le privi, ajunge îndată la o desăvârşită uşurare; şi mărturisesc că această uşurare nu este altceva decât o bună rânduială a minţii. Dăruieşte-te, aşadar, tot timpul unei asemenea retrageri şi reînnoieşte-te pe tine însuţi. Să fie scurte însă şi elementare principiile tale, care, îndată ce le-ai întâlnit, îţi sunt suficiente pentru a îndepărta orice suferinţă şi pentru a te trimite înapoi, fără supărare, la activităţile spre care te întorci. De fapt, ce lucru te nemulţumeşte? Răutatea oamenilor? Gândeşte-te la principiul că fiinţele raţionale sunt născute unele pentru altele, că a se suporta unele pe altele este o parte a dreptăţii şi că oamenii greşesc fără voia lor, iar toţi cei care până acum s-au duşmănit, s-au bănuit şi s-au urât, străpunşi de lănci, zac întinşi la pământ şi sunt cenuşă; atunci calmează-te! Dar eşti nemulţumit şi de cele pe care Întregul ţi le-a hărăzit? Aminteşte-ţi dilema: „providenţa sau atomii” şi argumentele prin care s-a demonstrat că lumea este ca o cetate. Oare cele ce privesc trupul vor pune stăpânire pe tine? Atunci gândeşte-te că, odată ce s-a retras în sine însuşi şi şi-a cunoscut propria-i putere, intelectul nu se amestecă cu mişcările plăcute sau violente ale suflului. Şi, în rest, aminteşte-ţi câte ai ascultat despre durere şi plăcere, pentru că ţi-ai uitat asentimentul. poate te va frământa gloria măruntă? Priveşte la iuţeala cu care peste toate se aşterne uitarea, imensitatea timpului infinit, de o parte şi de alta, deşertăciunea faimei, versatilitatea şi lipsa de judecată a celor care par că te aclamă şi îngustimea locului în care faima ta este circumscrisă! Căci întreg pământul este un punct, şi de aceea partea în care locuieşti nu este oare un colţişor? Iar în acest colţişor câţi şi cât sunt cei ce te vor lăuda? În sfârşit, aminteşte-ţi de retragerea pe acest mic câmp care îţi aparţine şi, înainte de orice, nu te mai zbuciuma, nici nu te încorda, ci fii liber, priveşte toate activităţile ca un bărbat, ca un om, ca un cetăţean, ca o fiinţă muritoare. Iar printre preceptele de ţinut la îndemână, asupra cărora te vei apleca, să fie acestea două: primul, că lucrurile nu ating sufletul, ci se menţin în afara lui, nemişcate, în timp ce tulburările provin numai din judecata interioară; al doilea, că toate aceste lucruri pe care le vezi se vor transforma, în timp, şi nu vor mai fi. Gândeşte-te tot timpul la câte transformări ai asistat tu însuţi. „Lumea este alterare, viaţa – părere.”» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Nu te purta ca şi cum ai avea de trăit zece mii de ani. necesitatea stă deasupra ta; cât timp trăieşti, cât timp încă îţi este permis, încearcă să devii bun.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «
POEZIE PENTRU UNELE PARTIDE ȘI UNELE GUVERNE
In loc să fim pe-aicea, numai FRAȚI,
Vedem acuma-n epoca barbară,
C-am fost în viața noastră, BLESTEMAȚI
S-ajungem CHIRIAȘI la noi în țară.
Și vii și morți amestecați de-acum
dispuși acum să emigreze,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România dezromânizată..
DANG, DANG !
Se-aude clopotul fatal,
Din vremuri de urgie și de grindeni,
Și este noaptea ultimului bal,
Din zori vom fi români de pretutindeni,
AICI pe unde-am stat, va fi PUSTIU
Căci toți în pribegie vom porni-o…
DRUM BUN POPOR PIERDUT LA UN PARIU,
Adio mamă patrie,
Adio c-ați luat o țară de mai mare dragul
Și ați distrus averile, și steagul….
Mimați respectul pentru cele sfinte,
DAR VINDEȚI ȘI BISERICI, ȘI MORMINTE !
Ați pus nenorocita voastră LABĂ,
Pe-această sfântă țară basarabă,
Le știți lui Lenin și lui Stalin taina,
Și împingeți Bucovina în Ucraina !
Așa cum ceilalți, înghiți-ar malul,
NE-AU UMILIT, NEGUSTORIND ARDEALUL
S-AJUNGEM COLONIA DE OCARĂ
CARE SĂ-ȘI CEARĂ SCUZE ÎN MAGHIARĂ,
Plecați de-aici c-o grabă funerară,
ȘI NU ALBANIZAȚI ACEASTĂ ȚARĂ,
Făcând pe democrații cei cucernici,
Cristosul mamii voastre de NEMERNICI !
FABULA PAPAGALULUI
Criza mondială A lovit Subit Şi lumea animală.
Leul, alesul ei pentru un nou mandat,
A constatat
C-au început supuşii să îşi arate colţii:
Îl acuzau cu toţii
Că-n loc de vreo măsură,
El stă numai în chefuri, dezbină şi înjură,
Crezându-se-mpreună cu-o haită de lachei,
Descins din neam de zei.
De-aceea, enervate,
Jivinele-şi făcură şi ele sindicate,
Să poată protesta în mod organizat.
Speriat,
Văzând conducătorul că gluma se îngroaşă,
Că poate să o ia chiar dânsul pe cocoaşă,
S-a gândit,
C-ar fi mai potrivit,
Să-ndrepte ura turmei spre un supus docil,
Cu minte de copil,
Care să nu grăiască
Decât ce-o să audă din gura lui zeiască.
Încântat
De propria-i idee, îndată a chemat
Un papagal ce-n juru-i se gudura mereu
Şi-l imita la greu:
– Prietene, îi spuse cu aer de magistru,
De astăzi tu vei fi un mare prim-ministru!
– Dar eu sunt mic,
O, rege,
Şi nu pricep nimic
Din ce se-ntâmplă-n junglă cu criza mondială!
– Hă, hă! Faci o greşeală:
Pricep doar eu, tu n-ai nevoie să te-agiţi,
Ci numai să imiţi,
Ca orice papagal,
Cuvintele rostite de Leul genial!
Vei fi, de ai habar,
Un fel de… avatar.
Hai, vino, să te-nvăţ acum ce ai de spus,
Din zori până-n apus!
Şi micul papagal, destoinic, a-nvăţat
Politica de stat…
De-atunci el se tot bate
Cu zeci de sindicate,
Iar Leul, liniştit, netemător, etern,
Le-arată tuturor că hiba-i la guvern.
În fabula aceasta, MORALA ne învaţă,
Că oricine în viaţă
Chiar scapă de scandal,
Când are „papagal”!
EPIGRAMĂ
PREŞEDINTELUI BĂSESCU CARE A SPUS CĂ
ŞCOALA ROMÂNEASCĂ SCOATE TÂMPIŢI :
Dascălii sunt uluiţi,
Nu mai e ca înainte,
Absolvenţii lor tâmpiţi
Au acum şi preşedinte.
BRAVO!
BRAVO! BINE AȚI SPUS