În discuție: „Ce naiba știm cu adevărat?”

0
(0)

Documentarul, „Ce naiba știm cu adevărat? (Partea I-a și Partea a II-a) ne face provocarea de a pătrunde în „vizuina cuantică a iepurelui”, și de a ne apleca asupra unor întrebări fundamentale…

„(…) Vizuina iepurelui, cât de adânc și cât de departe vrem să ajungem, reprezintă de fapt cât de mult și cât de multe ești dispus să afli despre natura ta adevărată.”

„(…) Oricine încearcă sau pierde prea mult timp încercând s-o explice, are mari șanse de a se pierde pentru totdeauna în misterul viziunii iepurelui.

Ce devine real? Este cumva trupul nostru? Este oare genetica noastră cumulativă? Este oare felul în care arătăm? Este oare felul în care mergem? Este oare greutatea pe care o avem, sau n-o avem?

Ce vom face cu toată această cunoaștere și cum vom specula și examina posibilitățile și capacitățile de a adresa marile întrebări: «Ce-ar fi dacă? Cum s-ar manifesta? Cum ar fi?» Momentul în care lansăm aceste întrebări forțează creierul să înceapă să genereze noi secvențe și tipare. Întrerupe rutina.”

„(…) Aceste întrebări sunt:

  • Cine suntem?
  • De unde venim?
  • Ce ar trebui să facem?
  • Și încotro ne îndreptăm?

Iar dacă nu răspunzi acestor patru întrebări fundamentale, evident că viața ta este oarecum lipsită de sens. Și mulți oameni încearcă să ignore aceste întrebări și așteaptă ca răspunsurile să le fie oferite de-a gata. sau așteaptă ca cineva, de exemplu Iisus, sau Krishna, sau Budha, sau oricine altcineva s-o facă în locul lor. Așa ceva nu este posibil. Este ca și cum ți-ai dori ca altcineva să se nască în locul tău, sau să moară pentru tine, sau să mănânce în locul tău. Aceste lucruri sunt eminamente personale.”

„(…) Ce este adevărul? Ce este adevărul absolut? ce contează cu adevărat pentru tine? Întrebările legate de faptul dacă lumea este într-adevăr așa cum alegem s-o privim, sau dacă aceasta nu este substanțial modificată de filtrul perspectivei noastre și așa mai departe. Acestea sunt întrebări față de care toată lumea nutrește o curiozitate naturală. Acestea sunt întrebări – știți voi –, acestea sunt acel gen de întrebări care, gândindu-te la ele, reprezintă ceea ce ne face viața să fie interesantă.”

„(…) Fizica minții. Fizica gândului. Ce este un gând? Din ce este alcătuit? este alcătuit din ceva? Are o realitate proprie, independentă? Acestea sunt acel tip de lucruri despre care ar fi indicat să ne punem întrebări. Acestea sunt câteva din întrebările pe care le studiază fizica cuantică și așa mai departe…, și o parte din întrebările pe care cercetătorii studiului conștiinței le studiază, în încercarea de a descoperi și clarifica ce este conștiința umană și cum s-o înțelegem.”

„(…) De ce suntem aici? Ei bine, cam asta ar fi întrebarea supremă, nu-i așa? Prin „noi”, presupun că te referi la conștiință. Ființe conștiente. Asta înseamnă «noi»”

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 0 :: Media evaluării: 0

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Spuneți-mi cum pot îmbunătăți acest articol?

100 thoughts on “În discuție: „Ce naiba știm cu adevărat?”

  1. Magda 27 iunie 2017 at 20:06

    Ceea ce creează lucrurile, nu sunt alte lucruri, ci, ceea ce lucrează sunt ideile, conceptele, informațiile.
     
    Puștiul: Și cum am spus, nu te atinge niciodată.
     
    Un alt aspect straniu, este acela că obiectele, nu se ating de fapt niciodată între ele.
    Când driblez cu această minge, atomii ei și atomii solului, nu se-ntâlnesc practic, niciodată.  
     
     
    Puștiul: Așa că, nimeni n-atinge nimic. Haide, pune-ți lucrurile jos. Nimeni nu ți le va lua. După cum spuneam, ăsta este terenul meu. Nu este nicio problemă.
     
    Tipa, cu mingea-n mână, se uită atent la puști, în timp ce se hotărăște și-și dă rucsacul jos din spate, lăsându-l pe gazon. Apoi, aruncă iar mingea spre coș, dar iar nu nimerește.
     
    Puștiul: Ei, de când n-ai mai jucat?
     
    -O să întârzii!
     
    Primul indiciu din fizică ce ne-a arătat că timpul nu e ce pare a fi, uhh…a venit odată cu relativitatea.
    Aceasta a fost prima bănuială.
    Acel moment, nu era deloc absolut.
    Nu era Domnitorul absolut al Universului.
    Acel Dumnezeu Atotputernic, ne-a spus: ”O secundă, o secundă, o secundă, o secundă. Un metru, un metru, un metru”. (N-am înțeles nimic din ultima frază!)
     
     
    Te afli într-un câmp gravitațional.
    Capul tău se deplasează într-un ritm mai rapid față de picioare.
     
     
    A doua lege a termodinamicii, afirmă că lucrurile se derulează și înaintează.
    Iar acest lucru, generează o săgeată de timp.
    Dar în lumea cuantică, în microunivers, se pare că cea de-a doua lege a termodinamicii, nu ține, și că lucrurile pot merge înapoi, sau să fie în afara timpului.  
     
     
    Ecuațiile de bază ale mișcării pe care le avem, atât în mecanica clasică cât și în cea cuantică, dețin această proprietate numită simetrie reversibilă a timpului.
    Asta înseamnă că există un anumit mod în care ele nu pot distinge între trecut și viitor.
    Sau, ca s-o formulăm ușor diferit, aceste ecuații implică faptul că, pentru orice proces care este posibil, este posibil ca același proces, să aibă loc INVERS!
     
     
    Și când spun că ”are loc invers”, nu mă refer înapoi în timp, ceea ce afirm eu este că, pe măsură ce timpul înaintează, secvența inversă a fenomenelor, are loc.
     
    (Adică, ca și cum ai derula o casetă video înapoi? Păi asta înseamnă totuși, să te întorci în timp.
    Sau se referă la o secvența a fenomenelor când, ceea ce stătea în picioare ieri, ACUM stă jos, ceea ce părea normal ieri, AZI –  e anormal…adică, și în sens fizic, și în sens spiritual?)
     
    În regulă. Lumea nu este chiar așa.
    Există tot soiul de ceea ce oamenii numesc ”asimetrii temporale” în lume.
    Și de regulă, oamenii împart aceste asimetrii, în trei niveluri diferite:
     

  2. Magda 27 iunie 2017 at 20:10

    Nivelul unu: Există tot felul de procese fizice obișnuite – topirea gheții, fumul care se împrăștie într-o încăpere, oamenii ridându-se pe măsură ce îmbătrânesc, și așa mai departe…lucruri pe care nu le vedem să se întâmple invers.
     
    Nivelul doi: Avem un mod foarte diferit de acces cognitiv la trecut, față de cum avem de viitor.
    Aceasta înseamnă că, ușurința cu care putem ști lucruri despre trecut, și modul în care am ajuns să știm lucruri despre trecut, și detaliul în care putem cunoaște lucruri despre trecut, diferă total față de ușurința, accesul și detaliul pe care le avem față de viitor.  
     
    Nivelul trei: O asimetrie de influență.  Avem o convingerea foarte profundă că acționând acum, noi putem afecta viitorul, DAR NU ȘI TRECUTUL.
    Dată fiind simetria completă a timpului, a ecuațiilor fundamentale de mișcare, toate aceste trei asimetrii, sunt extrem de misterioase.
    Mai mult decât atât, ele sunt asimetrii ce dețin un rol incredibil de important în fiecare secundă a vieții noastre.
     
    Hmm…așadar, acesta este un puzzle care planează asupra fizicii, de mult timp.
    De unde provine această asimetrie, dacă nu de la ecuațiile de mișcare?
    Se presupune că, ecuațiile de mișcare sunt povestea întreagă despre cum funcționează lumea.  
     
    Dar, în această poveste, aceste asimetrii nu apar absolut deloc.
    Și totuși, aceste asimetrii sunt aspecte profunde, omniprezente inevitabile, ale fiecărei secunde din viața noastră în lume.
     
    -Una dintre cele mai nesuferite idei râmâne încă, în ciuda faptului că fizica cuantică este în zonă de mult timp, este posibilitatea sau noțiunea că viitorul, poate avea un efect cauzativ asupra prezentului.
     
     
    Noi credem că trecutul poate avea un efect cauzativ asupra prezentului. Țin o minge. O scap. Ea, cade.
    Cauză, efect, atunci când atinge pământul.
    Dar, ar putea să fie pământul cauza principală a căderii mingii?
     
    Doar în experiența conștientă pare că noi înaintăm în timp.
     
    (Ete na! Chiar dacă cineva nu este conștient de realitatea înconjurătoare, și nu-și realizează anii biologici, asta nu înseamnă că el nu și îmbătrânește de-adevăratelea!)
    În teoria cuantică, poți deasemenea, să te deplasezi și înapoi în timp.
    Și există păreri care spun că procesele din creier legate de conștiință, sunt proiectate înapoi, în timp.
     
    (Da, prin amintiri, la modul imaginativ, nu și cu trupul de-atunci dar mintea de-acum, cum vezi prin filme!
    Și, sigur…poți retrăi emoțional ceea ce-ai simțit atunci…ca și cum s-ar întâmpla acum!)
     
    De exemplu, la sfârșitul anilor 1970, un neuro-fiziolog de la Universitatea din California, San Francisco, numit BEN LIBET, a efectuat câteva experimente faimoase.
    Libet, a studiat pacienții care au suferit intervenții neuro-chirurgicale pe creier, având creierele expuse, în timp ce erau conștienți.  
     
    Li s-a administrat un anestezic local, care să amorțească zona scalpului și a craniului, pentru a li se accesa creierele, ei fiind conștienți, în timp ce Ben le vorbea acestor oameni.
     
    Așadar, de exemplu, ceea ce a făcut el, a fost să le stimuleze degetul mic, și să urmărească parte opusă din cortexul senzorial, care e legată de zona respectivă, și să înregistreze impulsurile electrice și să-i întrebe pe subiecți când simt stimulul aplicat la degetul mic.
     
    El a stimulat și acea zonă din cortex.  
    Acum, ceea ce ai crede ar fi că, dacă stimulezi degetul mic, durează o perioadă finită de timp până ajunge în zona opusă din cortex, astfel încât pacientul ar raporta efectul, la o fracțiune de secundă, în urma aplicării stimulului.

  3. Magda 28 iunie 2017 at 10:49

    Iar atunci când îl stimulezi direct, pacientul ar raporta efectul, imediat. El a descoperit tocmai opusul.
    Atunci când stimula degetul mic, pacientul simțea efectul imediat.
    Și, când a stimulat direct zona din cortex, exista o întârziere de răspuns.
     
    După ce a triat toate datele și a repetat experimentul de neunumărate ori, Libet, a ajuns la concluzia că, într-un fel, creierul proiecta informații înapoi în timp. (?!)
    Astfel încât, chiar dupa o perioadă finită de timp până să ajungă la cortexul senzorial, dar creierul îl proiecta înapoi în timp astfel încât percepția conștientă era că, stimulul era simțit exact atunci când s-a produs ciupitura.
     
    (Adică, ce vrea să spună? Că, fără proiecția informației înapoi în timp, stimulul n-ar mai fi simțit exact atunci când se produce ciupitura, pentru că nu e ”avertizat” dinainte, în vederea recunoașterii (și acceptării) sursei care produce stimulul?!)
     
     
    Au fost efectuate câteva studii care au demonstrat că, atunci când oamenii încep să miște o mână sau să spună ceva, există în mod cert o activitate desfășurată în anumite celule nervoase din creier, chiar înainte ca ei să devină pe deplin conștienți de ceea ce încercau să facă.
     
    -În baseball, oamenii de știință au demonstrat că, dacă studiezi modul în care o bâtă poate lovi o minge aruncată cu o viteză de 100mile/oră, considerând recunoașterea, procesarea vizuală, răspunsul motrice, reflexele, defazajele sinaptice, este imposibil!
    Aceasta a fost concluzia lui.
    Cum ar putea fi realizat acest lucru?
     
    Ei bine, o posibilitate ar fi ca, în timp ce jucătorul care lovește este în așteptarea loviturii, mingea să vină direct spre bază, iar jucătorul care lovește, ”să vadă” traiectoria mingii, s-o recunoască și să decidă încotro să balanseze bâta, până ce mingea se află deja în mănușa celui care o prinde.
    Dar informația este proiectată invers în timp, astfel încât el sau ea, se balansează într-un moment anterior celui în care mingea se îndreaptă spre bază.
     
    Acest lucru, s-ar putea să se întâmple tot timpul în viața noastră conștientă, de zi cu zi.  
    Și există și alte experiențe care au demonstrat acest lucru.
    DICK BIERMAN și DEAN RADIN, au efectuat niște experimente, în care subiectul stă în fața unui monitor și privește o serie de imagini care pot fi oarecum liniștitoare, sau pot avea un conținut emoțional foarte ridicat.
     
    Ei studiază răspunsul galvanic al pielii subiecților, ca mijloace emoținale.
    Și variază timpul de dispunere al imaginii, astfel încât să nu știe precis când se va întâmpla acest lucru.
    Și, deloc surprinzător, ceea ce ei descoperă, este faptul că imaginile emoționale oferă un răspuns mult mai intens, dar că, atât imaginile emoționale, cât și cele non-emoționale, apar cu o jumătate de secundă până la 2 secunde, înainte ca stimulul să apară de fapt, pe ecran.
     
    (Ce să fie? Receptorii? Ei ”simt” dinainte prin antene intenția REALĂ a cercetătorilor, reacționând apoi în sensul celor mai dinainte simțite, deci anticipate…ulterior concretizate, cu toate măsurile de ”siguranță”  luate, acela de dispunere variată a imaginii?
    Cu alte cuvinte, schimbul de informații se realizează mai întâi NEVĂZUT, între cercetători și subiecți, apoi și VĂZUT, de-a dreptul!)    

  4. Magda 28 iunie 2017 at 14:26

    Iar un individ numit CHESTER, a reprodus acest fenomen pe scară mai largă, nu numai la oameni, ci și la viermi.
    Deci, e posibil că acest fenomen să fie unul foarte răspândit.
    Fenomenul proiecției inverse în timp.
    Singura explicație este dată numai de fizica cuantică.
     
    -PAT PRICE, a trebuit să facă…el a fost un clarvăzător la distanță, fantastic!
    I s-a cerut să deseneze, ca de obicei, locul în care agentul călător merge.
    El a desenat două rezervoare și o piscină.
    Iar când investigatorii au privit desenul, cercetătorii au afirmat, ”Se pare că Pat a cam dat-o-n bară de data asta.”  
    Deoarece el a avut dreptate în privința piscinei.
     
    Ei au trimis agentul călător la piscina municipală din Palo Alto.
    Ei au spus, ”Pat a dat-o-n bară de data asta.”
    Câteva luni mai târziu, unul dintre cercetători a primit ceva de la Camera de Comerț din Palo Alto.
    Era vorba despre imagini ale piscinei municipale din oraș, din urmă cu 50 de ani.
     
    -Mi se pare că, deseori, fac lucruri și decid mai târziu ce să fac, dar deja le-am și făcut. (Ei, asta se numește deja roza-scleroza laughing
     
    -Începem să înțelegem că timpul însuși, nu e sfânt.
    Ni se permite acum, să-l percepem într-un mod diferit.
    DAVID DEUTSCH, un profesor de fizică de la Oxford, cred că a fost unul dintre primii inventatori ai calculului cuantic, al computerului cuantic.
    Și el se ocupa foarte mult de studiul universurilor paralele și al călătoriilor în timp, și susține toate paradoxurile călătoriei în timp.
     
    Te poți întoarce în timp să-ți elimini părinții (oau!) înainte de a te avea, și să te-ntorci înapoi în prezent, să fii viu și asta nu e nici un paradox.
     
    (o prostie! Poate să-i ”elimini” DUPĂ ce te-au avut, altfel tu n-ai mai exista!)
     
    Și chiar să explici acest lucru este dificil de realizat dar, oricum, dacă pui totul într-un univers paralel, nu mai e nicio problemă.
    Acestea sunt genurile de lucruri pe care noi le experimentăm în fizică, în prezent.
    Regândim timpul, și s-ar putea foarte bine ca următoarea fază a călătoriei în timp într-un vehicul, să aibă loc în următorii 50 de ani, până la 100 de ani de-acum încolo.
     
    Știința, ne sugerează că Universurile paralele, co-există…că noi trăim 100.000 de vieți sau 5 vieți…cât de multe poți manevra, simultan!
    Și că toate lucrurile pe care le facem, sunt procesate chiar acum.
     
    (hmm…dacă-s paralele, chiar dacă le-ai știi secretul manevrării lor simultane, tot o viață ai trăi din punct de vedere al anilor biologici. De fapt, AI TRĂI SECVENȚE DE VIAȚĂ TRECUTĂ,iar dacă te-arunci în VIITOR, ceea ce e puțin probabil, atât din pricina fricii de a te vedea ceea ce-ai ajuns…adică în declinul fizic datorat bătrâneții, cât  și datorită punerii tale în fața unor fapte neprevăzute, cu iz de sfărșit propriu sau lumesc!
     
    Iarăși, nu s-a lămurit de către deștepți, ce se întâmplă spre exemplu dacă mă întorc în copilărie: am trupul copilului de-atunci și mintea de-acum, sau sunt tot eu, cea care sunt și-n prezent, doar ceilalți (de la acea vreme) percepându-mă ca fiind copil?
     
    Și dacă te hotărăști să rămîi în unul din universurile paralele unde ai fost cel mai fericit, ori alegând cu totul alt gen de oameni pentru a intra în relații cu ei, asta nu te absolvă IARȘI de moartea biologică care vine ca o consecință a anilor trecuți peste tine, INDIFERENT în care univers paralel.)

    • Magda 1 iulie 2017 at 9:11

      De fapt, AICI e o problemă!
      Universurile paralele, NU SE ATING…dacă-s paralele, raportul dintre ele va fi întotdeauna FAȚĂ CĂTRE FAȚĂ , cel mult UMĂR lângă UMĂR, nu alipite, ca siamezii!
       
      Și-atunci, nu se poate trăi SIMULTAN ci, CONSECUTIV…adică PE RÂND!
       
      Altă problemă care se pune AICI, ar fi TIMPUL…simțirea și trăirea individului DIN PREZENT, cum va fi receptată de cei apropiați lui, dacă el, tot se-aruncă ÎN TRECUT și nici nu vrea să mai revină în prezent?!
       
      Și, chiar dacă se aruncă în trecut, cum poate exista TOTODATĂ și în prezent, indiferent cât s-ar comprima sau dilata timpul?
       
      Adică…mă arunc în TRECUT, dar sunt și-n PREZENT…cum, cine?!
      Asta înseamnă că mă divid, sau ce?
      Ori trupul meu rămâne în prezent, și cu sufletul se duce în trecut, DAR atunci, cei din trecut nu mă pot atinge, pentru că-s diafan, iar cei din prezent, nu pot vorbi cu mine, pentru că sunt doar trup ”mort”, fără suflarea de viață care animă trupul!
       
      SAU, ODATĂ CE TRECI PRIN VIAȚĂ…universurile paralele, păstrează amprenta ta energetică ca pe-o hologramă ce se activează prin gândul tău de-a te duce în trecut, tu…rămânând în prezent, viu și nevătămat?!
       
      Buun…cum rămâne cu viitorul?
      Dacă afli ce se întâmplă cu tine ÎN VIITOR ducându-te acolo ”în vizită”, înseamnă că vorbim de o linie de destin trasată pe care tu, ai traversat-o DEJA, altfel n-ai putea să-ți ”vezi” viitorul care n-a avut loc încă!
       

      • Magda 1 iulie 2017 at 11:35

        Am recitit, referitor la noțiunea de timp, privit dpdv cuantic…că timpul nu e ce pare a fi, că-și spune cuvântul și gravitația în afacerea asta… așa cum capul se mișcă mai repede decât picioarele, sugerând că timpul, ar avea forme superioare asemănătoare capului omenesc, și altele mai slabe, gen picioare, care-s mai încete…acuma, nu știu dacă se referea numai la funcțiile fizice, locomotorii sau, și la cele ce țin de minte, gândire, care-s într-un plan superior, capul determinând la o adică mișcarea de pe loc, sau fuga picioarelor laughing, de-aici analogia timpului, atât la ”timpul” prezent, trecut sau viitor… fiind mai degrabă ONDULATORIU, manifestându-se sinusoidal…adică, în perioadele de curbă ascendentă, când E PE VAL, este/devine CAP, iar în proces de coborâre și adâncire, devine PICIOR!
         
        Apoi că, în lumea cuantică, neaplicându-se cea de-a doua lege a termodinamicii, lucrurile (dar și evenimentele) putând merge înapoi, sau ÎN AFARA TIMPULUI!
         
        Păi, dacă face referire la noțiunea de ÎN AFARA TIMPULUI petrecut de om pe pământ, atunci, se-aruncă direct ÎN VEȘNICIE, acolo unde se află Observatorul Suprem (Dumnezeu), guvernând alte legi…suprafirești, unde moartea și timpul DISPAR!
         
        Iar dacă se crede că omul, poate FI ÎN AFARA TIMPULUI, înseamnă că el, nu mai e demult în planul fizic pământesc, structura lui spirituală, sufletul…privește, cu ajutorul ochilor minții, toată viața sa, când era în trup!

  5. Magda 29 iunie 2017 at 13:02

    Iar pe teren:
     
    -Voi întârzia.
     
    Puștiul: Te poți întoarce întotdeauna în timp.
     
    -Care-i problema?
     
    -Amintește-ți, e gol.
     
    -Cum de știi treaba asta?
     
    -Citesc benzile desenate Dr.Quantum Comics. Toată lumea crede că-i doar pentru copii, dar eu știu că-i reală. Este modul în care îmi realizez magia pe teren. Așadar, ceea ce ni s-a predat la școală, nu este chiar adevărat, ȘI CĂ SIMȚURILE NOASTRE, NE JOACĂ FESTE.
     
    Pur și simplu, trebuie să te întrebi.
    Ce este această realitate în care ne aflăm?
    Fizica cuantică, afirmă că toate sunt unde de informație.
    Chiar cred asta?
    Ah, spre că da.
    Auci! Spune desenul animat Dr.Quantum, ciocnindu-se de zid.
     
    Puștiul: Așa îmi realizez magia pe teren.
     
    Între timp, apare alt tip: Da. Eu mereu îl aleg primul pe băiatul-minune, spune tipul trecând la rându-i prin perdeaua vălurită…făcând ape, ape de culoare albastru-mov.
     
    Puștiul: Dr.Quantum spune că toți o au. Că toți o fac. Și o fac în mod constant, de fiecare dată privim.
     
    Iar desenul animat (Dr.Quantum), explicând la tablă: Și iată străbunicul întregii ciudățenii cuantice: infamul experiment al fantei duble.
     
    -Primii oameni care au efectuat aceste experimente, hmm…iar aceste experimente, știi, experimente…experimente brute de acest tip, au fost ințial efectuate în urmă cu 50 de ani, chiar mai mult, cu 60 de ani în urmă…uhh, acești oameni au fost desființați.
     
    Dr.Quantum: Pentru a înțelege acest experiment, trebuie întâi să vedem modul în care particulele sau mingiuțe mici de materie, acționează.
    Dacă țintim aleatoriu un mic obiect, să zicem biluțe înspre ecran, observăm un tipar pe peretele din spate, corespunzător locului pe care l-au lovit la trecerea prin fantă.
    Acum, dacă adăugăm o a doua fantă, ne așteptăm să vedem o a doua bandă reprodusă la dreapta.
     
    Acum, haide să privim undele.
    Undele lovesc fanta și radiază în afară, lovind peretele din spate, cu ceea mai mare intensitate, direct în linie cu fanta.
    Linia luminoasă de pe ecranul din spate, demonstrează acea intensitate.
    Aceasta, este similară liniei pe care biluțele o produc.
     
    Dar atunci când adăugăm ce-a de-a doua fantă, se întâmplă ceva diferit.
    Dacă partea de sus a unei unde întâlnește partea de jos a alteia, se anulează reciproc.  (1:12:59)
    Așadar, obținem un tipar de interferență pe peretele din spate.
    Locul în care părțile superioare ale undelor se întâlnesc, au intensitate maximă (liniile luminoase), iar cel în care se anulează reciproc, nu este nimic.

  6. Magda 29 iunie 2017 at 13:06

    Prin urmare, atunci când lansăm lucruri, asta însemnând materie, prin două fante, obținem asta = două bande corespunzătoare loviturilor.
    Iar cu aceste unde, obținem un tipar de interferență a mai multor benzi.
    Până aici, în regulă.
     
    Acum, haideți în lumea cuantică.
     
    -Asta este doar pentru a zgudui din temelii prejudecata că, ”O particulă este doar o particulă”.    
    Acum, noi, tu, trebuie să înțelegi că este o particulă și o undă.
     
    Dr.Quantum: Un electron, este o bucățică infimă de materie, asemenea unei biluțe mici.
    Hai să proiectăm un fascicul printr-o fantă.
    El se comportă, exact ca o biluță: apare o singură bandă. (1:13:59)
    Deci, dacă proiectăm aceste bucățele mici prin două fante, ar trebui să obținem, ca în cazul biluțelor, două benzi. (de unde? Apar mai multe!)
    Ce? Un tipar de interferență.
    Am proiectat electroni, mici bucățele de materie, prin cele două fante, dar obținem un tipar similar undelor, și nu celui obținut de biluțe. 
     
    Cum e posibil?
    Cum e posibil ca, bucățele de materie să creeze un tipar de interferență similar undelor?
    Nu are nicio logică.
     
    Trebuie să înțelegi că, este o particulă și o undă, în același timp.
    Acum, că ai efectuat acest salt, să facem un pas mai aproape de realitate.
    Nu este nici una, nici alta, și este amândouă, în același timp.
     
    Dr.Quantum: Dar fizicienii sunt isteți. Ei s-au gândit, ”Poate că aceste mici biluțe, se lovesc reciproc și creează acel tipar.”
    Așa că, se decid să proiecteze electroni, dar câte unul, pe rând.
    Așa, nu mai au posibilitatea să se interfereze.
    Dar, după o oră de experimente, se observă că apare același tipar de interferență.
    Concluzia este inevitabilă.
    Un singur electron pleacă ca particulă, și devine o undă de potențiale, trece prin ambele fante, și interferează cu el însuși, pentru a lovi peretele, ca o particulă. 
     
    (Adică, particula se mulează pentru a trece prin fantă (spre exemplu) devenind undă și, dacă trebuie să treacă prin ambele (sau mai multe) fante, se divide (se împarte) în mod natural spre a se strecura prin fante, urmând ca la ieșire, să se reîntregească, lovind apoi ca particulă, peretele (sau orice obstacol)
     
    Dar, din punct de vedere matematic, lucrurile sunt și mai ciudate.
    El trece prin cele două fante și, în același timp, prin niciuna.
    Și trece doar prin una, apoi doar prin cealaltă.
    Toate aceste posibilități, se suprapun reciproc.
     
    -Am efectuat aceste experimente și, ei bine, am obținut anumite rezultate.
    Iar în lumina acestor rezultate, am formulat o întrebare de formă: ”Fraților, pe care dintre cele două căi ale acestui dispozitiv a luat-o electronul? ”
     

  7. Magda 29 iunie 2017 at 13:10

    Hmm, și dacă există două opțiuni ca astea, este doar o chestiune de logică clasică standard, că există patru posibilităi logice: ”A”, ”B”, ambele, sau niciuna. În regulă?
    Am parcurs aceste posibilități una câte una, și am efectuat câte un experiment pentru fiecare caz în parte pentru a testa această posibilitate.
    Iar răspunsul pentru fiecare din cele patru cazuri, a fost negativ. Înțelegeți?  
     
    Nu o ia pe Calea ”A”. Cum de știm asta? Deoarece, dacă așezăm o cutie cu absolut nimic pe Calea ”A”, are un efect asupra acestei particule.
    Dar cutiile cu absolut nimic, nu au nici un efect asupra particulelor care trec prin ele.
    Nu urmărește nici Calea ”B”, din același motiv.
    Nu trece prin ambele căi deoarece, dacă oprim experimentul la mijloc, vom găsi electronul trecând fie printr-o cale, fie prin cealaltă, dar NICIODATĂ TRECÂND PRIN AMBELE.
     
    Dar nu urmărește niciuna dintre căi, deoarece, dacă obturăm cele două căi și lăsăm totul deschis, nimic nu trece prin cele două fante.
    Așadar, noi putem, sistematic să eliminăm bucată cu bucată toate cele patru posibilități logice, de acord? 
    Dată fiind presupunerea că este logic să-ți pui întrebarea ”Pe care dintre căi a luat-o?”, uite-așa suntem nevoiți să acceptăm situația ”Frate, singurul lucru care mai rămâne de făcut aici…”
     
    Este asemănător cu, hmm…gândește-te la varianta chestionării statutului marital al numărului cinci.
    Cineva spune, ”Mai este numărul 5 căsătorit?”
    Hmm..spui tu, ”Nu. Nu este corect să afirmi asta”.
    Tipul zice, ”Înțeleg. Numărul cinci este burlac.”
    Iar tu spui, ”Nu. Nici asta nu e corect să afirmi.”
    Tipul spune, ”Ei bine, chiar nu știu, ce-a mai rămas?”
    Tu afirmi, ”Uite, treaba cu numărul cinci este că, NU este căsătorit, dar nici burlac” (adică e mai aparte, poate e hermafrodit, ori trăiește din când în când, în concubinaj 10
     
    Asta nu este o contradicție logică.
    Singura problemă aici este că, ”întreaga analiză a statutului marital al numărului cinci, este o chestiune mai delicată și nu poate fi pusă”.
    În fine, cam asta găsim și noi referitor la aceste particule.
    Ne întrebăm, ”A luat-o pe Calea A?”
    O putem elimina experimental.
    ”A urmat Calea B?”
    Și pe asta o eliminăm experimental.
    A luat-o prin ambele?”
    Și asta o putem elimina.
    N-a luat-o prin niciuna?”
    Putem elimina și asta.
    NU NE LASĂ, DECÂT CU ACEEAȘI VARIANTĂ CA ÎN CAZUL NUMĂRULUI CINCI. (adică, NICI CAL, NICI MĂGAR – privind strict din punct de vedere matematic)
     
    Aha, înțeleg”. Deși în acest caz, este uimitor!
    În cazul numărului cinci, a fost mai simplu.
    Ceea ce trebuie să ne spună nouă acest lucru, este că, pe undeva, nu are nicio logică chiar să pui vreo întrebare într-o astfel de situație: ”Pe care dintre căi a luat-o particula?”

  8. Magda 29 iunie 2017 at 13:15

    Dr.Quantum: Fizicienii, au fost absolut șocați de acest lucru.
    Așa că, s-au decis să tragă cu ochiul și să observe pe care dintre căi o ia.
    Au montat un aparat de măsurat în dreptul unei fante, pentru a observa prin care a trecut și i-au dat drumul.
    Dar lumea cuantică este cu mult mai misterioasă decât și-au imaginat ei.
    Atunci când l-au observat, electronul a început să se comporte ca o biluță.
    Și a produs un tipar cu două benzi, și nu un tipar de interferență a mai multor unde.
    Simplu act al măsurării sau al observării căii pe care electronul a urmat-o, a determinat electronul să treacă printr-o singură fantă, și nu prin ambele.   
     
    Electronul s-a decis să acționeze diferit, CA ȘI CUM ERA CONȘTIENT CĂ ESTE URMĂRIT.
     
    (Deci, până și un simplu electron se enervează pe Legea Big Brother, și-atunci, se hotărăște să spargă tiparele, dându-le astfel peste ochi și peste logică, privitorilor indiscreți!20)
     
    -Așadar, electronul este foarte ciudat.
    Ciudat în sensul că, atunci când nu te uiți…electronul poate fi aici, poate fi dincolo, sau poate să fie tocmai în colțul acestei camere.
    Ca să spunem așa, el poate fi oriunde în camera asta.
    Dar, de fiecare dată când îl privim, și asta e partea cea mai ciudată legată de acești electroni, ori de câte ori privim, îi găsim întotdeauna aflați într-un anume punct Geiger, deși putem avea o cameră plină de puncte Geiger.   
     
    Ei bine, nu auzim niciodată punctele Geiger să ticăie peste tot în cameră. Aceasta este o treabă extrem de importantă privind electronii.
     
    -Aici a fost momentul în care fizicienii au pășit pentru totdeauna în lumea stranie, imposibilă a evenimentelor cuantice.
     
    Dr.Quantum: Ce este materia, biluțe sau unde? Și ale cui unde?
    Și, ce legătură are un observator cu oricare dintre acestea?
    Observatorul a colapsat funcția de undă, prin simpla observare.
    Noi suntem întotdeauna observatorul.
    Dar uneori, ne identificăm cu evenimentele atât de mult, încât pierdem din vedere aspectul de observator.  
     
    (Adică, unele evenimente poate nu s-ar produce până la capăt, sau dacă ar fi finalizate, nu s-ar produce la o anumită scară și cu o asemenea intensitate, ori ar lua o altă turnură, dacă nu ne-am mai exercita (inconștient) funcția de Observator, care realizează (sau provoacă) niște modificări imediate, prin simpla privire…cu ajutorul unor ochi ațintiți, ce pot fi blânzi, calzi, dar pot fi și reci ca peștele mort din galantar sau răi, de soacră invidioasă pe nora care i-a ”răpit” băiatul ei…
     
    Iar dacă am fi conștienți în/de funcția de Observatori, cât, în ce măsură am putea influența evenimentele, modificând materia datorită electronilor care, prin acțiunea conștientă a omului, pot fi ”îmblânziți” și determinați să acționeze ca niște cățeluși?
     
    Poate d-aia banditul ăsta de electron se transformă luând forma de biluță ce se ciocnește cu alta…tot așa, anulându-se astfel reciproc,rezultând un EFECT… NUL!)

  9. Magda 30 iunie 2017 at 11:20

     
    Din acest considerent, materialistul este total pierdut, și gândește că ne putem descurca fără observator.
    Informațiile din fizică arată că, însuși un obiect este doar o simplificare a ceea ce noi numim ”acolo”.
    În special atunci când privim particulele atomice și subatomice, sau materia atomică si subatomică, sub orice formă s-ar afla…ceea ce aflăm, este că de îndată ce începem s-o observăm sau cu ce alegem s-o examinăm, schimbă de fapt proprietăile a ceea ce observăm să fie (sau ce ESTE deja?) acolo.  
     
    -Este acesta Observatorul, care este atât de complicat, AL ÎNȚELEGERII lumii ciudate, stranii, a particulelor cuantice și al modului în care ele reacționează?  
    Atunci, acesta este Observatorul?
    Și, chiar dacă nu putem avea un câmp cuantic, fără măsurătorile cercetătorilor care au mers atât de departe și care l-au descoperit strat după strat.
    Toți sunt observatori, dar niciunul dintre ei nu este de acord în mod concludent cu toate punctele din domeniu, deoarece ei percep câmpul magnetic, din diferite unghiuri de percepție.  
     
    Matematica, ne demonstrează CLAR că mișcarea obiectelor poate fi descrisă doar în termeni de posibilități, și NU ca evenimente propriu-zise care au loc în experiența noastră.
    Fizica cuantică, calculează doar posibilitățile.
    Dar, dacă acceptăm acest lucru, atunci, întrebarea imediat urătoare care apare, este: CINE sau CE anume alege dintre aceste posibilități, să manifeste evenimentul propriu-zis al experienței?  
     
    (Voința omului, dacă este foarte puternică! Iar, dacă este ȘI în deplină con-lucrare cu Cel de Sus căruia i se cere ajutorul, El, încuviințează sau NU, producerea unui eveniment major care să-i fie de folos omului sau, chiar dacă nu e de acord, îl lasă să se producă, pentru ca omul să capete experiență (inclusiv neplăcută).
     
    Mai e un aspect sesizat de mine.
    Când ești hotărât, determinat să înfăptui CEVA, lucrurile cumva CURG în sensul dorit de tine, și ți se ”supun” parcă!
    Când acționezi însă cu teamă, cu îndoială, rezultatul nu iese scontat, sau din prima ci, după mai multe încercări, până elimni din acțiune(a) ta exercitată asupra obiectului/obiectelor, NESIGURANȚA, NEHOTĂRÂREA!
     
    Iar dacă E SCRIS (după legi imuabile, care scapă ”logicii” ori simțului nostru de dreptate și echitate) ca un anumit eveniment să se producă, peste ”LIBERTATEA” ta de decizie, dându-se la o parte voința și acceptul tău, TOT SE ÎNTÂMPLĂ…)
     
    Astfel că înțelegem imediat, direct, că trebuie implicată conștiința.
    Observatorul, NU poate fi ignorat.
    Observatorul este parte din descrierea lumii.
     
    (Dacă vorbești de CON-ȘTIINȚĂ, vorbești despre o  împreună-lucrare, dintre două persoane care-s implicate într-un dialog interior, mutual…de impunere-a voinței în manifestarea unor evenimente ce stau să aibă loc, sau deja au avut loc…în care sunt implicați oameni, dar și obiecte, ca pricină de tulburare, întristare sau de bucurie…este un dialog între Dumnezeu (care-i Observatorul) și om!
    Observatorul este legat de conștiință, precum marca de scrisoare…chiar dacă acum e și electronică laughing)

  10. Magda 30 iunie 2017 at 11:24

    Dar Observatorul, NU este inclus în fizica cuantică.  
    Nu putem descrie decât obiecte, NU și subiectul.
     
    Și, într-un fel înțelegem ideea că subiectul trebuie să fie mult mai important decât obiectele.
    Conștiința este mult mai importantă.
     
    -În mecanica cuantică, noi nu știm cum să ne cuplăm ca observatori, cu lumea!
    Nu știm cum să ne tratăm ca observatori, ca orice altă parte a sistemului fizic pe care-l descriem.
    Singura metodă prin care știm să abordăm mecanica cuantică, formulată în mod tradițional, este să păstrăm Observatorul, în exteriorul sistemului pe care-l descriem.
     
    Uh, de îndată ce-l introducem în sistem, obținem toate-aceste paradoxuri.
    Și, în mecanica cuantică, suntem forțați să afirmăm lucruri de genul ”Uite, cartea face ceea ce face, din cauza mecanicii cuantice.
    Și văd asta, pentru că eu sunt acolo și pot să văd asta.
    Și, ai face bine să nu analizezi cea de-a doua parte a propoziției, în termenii aplicării mecanice cuantice, pentru că va fi distrusă”.
     
    Din acest considerent, există două legi distincte ale evoluției sistemelor fizice: una care se aplică atunci când nu le privești, iar cealaltă, care se aplică când tu o faci.
    Dar asta-i curată nebunie!
     
    -În nici un caz nu avem de gând să matematizăm sau să introducem într-o formulă matematică acest act important în care, un observator conștient găsește răspunsul.
    Oamenii spun, ”Oh, instrumentele de măsură, aparatele de înregistrează, îl înregistrează. Și iată-l, e pe casetă. E înregistrat.
    Uiți o parte din ecuație.
    Cineva trebuie să se uite la casetă.
     
    Și, până când cineva nu face acest lucru, nu este înregistrat deloc.
    Până ce nu există o ureche, nu e nici un sunet în pădure.
     
    (Ei, nici chiar așa! Adică, dacă n-ar exista omul care să sesizeze auditiv sunetele din pădure, înseamnă că foșnetul frunzelor, a ierbii ori a crengilor călcate, inclusiv cele produse de animalele sau păsări, ar fi MUTE LA PROPRIU, (re)venindu-le glasul doar în virtutea prezenței omului?! Atunci, cum e cu pădurile virgine în care n-au pășit sau pășesc foarte rar oamenii? E O ADEVĂRATĂ GĂLĂGIE!)
     
    Imaginea extremă, ar fi IDEALISMUL: Bishop Berkeley și abordarea hindusă care afirmă că, tot ceea ce există este conștiință și că, tot ceea ce este, este propria conștiință.
    Eu te creez, creez camera și lumea din jurul meu.
    Și, tot ceea ce există, sunt eu.
     
    (Câtă infatuare! Ce mândrie găunoasă…eu, eu, eu…)
     
    Dar aceasta este o imagine imposibil de combătut deoarece, nu pot demonstra cu adevărat că tu ești acolo, în realitate, și ai propria conștiiță.
    Iar tu, nu poți demonstra că eu sunt conștient.
     
    (Pe bune? Aaaa…poți fi căzut în inconștiență, din pricină de LEȘIN, sau poți fi inconștient în alegerea unui lucru rău, implicat în desfășurarea unui eveniment ce frizează absurdul, mutilarea, uciderea sau sinuciderea!)   

  11. Magda 30 iunie 2017 at 15:58

    Așadar, hmm...idealismul, atât din punct de vedere occidental, așa cum a Berkeley a afirmat, cât și din cel al tradiției hinduse, este o posibilitate.
     
    O altă posibiliate, interpretarea Copenhaga care afirmă că noi creăm realitatea, prin observare, care colpsează funcția de undă.
     
    (Poate d-aia nici nu înaintăm, sau foarte greoi! Rămânem la același stadiu pentru că, anulând efectul de undă, se taie posibilitatea de a experimenta trecerea prin FANTE/faze ce te-ar duce aproape de zid, nu înainte de a lua forma de particulă, potrivită pentru impactul cu el și, de ce nu, de trecere prin el!)
     
     
    Singurul impediment aici, este că nu spune ce se înțelege prin observare, și nici ce este conștiința.
    Adică, de ce este creierul nostru diferit față de un aparat de măsură, sau de orice altceva?
    Și, ce este acel CEVA ce scoate într-un fel, conștiința în afara științei?  
     
    (Ceea ce scoate ”într-un fel conștiința în afara științei” este SCOPUL de care se folosește aceasta (știința) și care, contravine adesea libertății de mișcare ca ființe libere și independente, ce nu trebuie constrânse și/sau mărginite în avântul lor spre cunoaștere, decât de propriile limite ori opreliști…handicap impus sau auto-impus…prin indiferență, lene intelectuală, ignoranță!)
     
    Iar părerea mea se găsește undeva la mijloc, similar Interpretării Penrose în care, hmm….ai o suprapunere ce atinge pragul colapsării funcției de undă, și auto-colapsează alegând, în acel moment…o realitate dintr-un număr de…e ca o varietate de opțiuni.
     
    E ca o varietate de opțiuni. Nu este ca și când ai lua-o de la început, de la orice vrei.
    Este o alegere multiplă a mai multor posibilități, la fiecare colapsare individuală.
    Dar frumusețea este, corespunzător, și cred că asta e una din cele mai mare contribuții ale lui Roger, este că…el a afirmat că informația idealistă încorporată în nivelul fundamental al Universului, ajută la alegerea, sau influențează ce alegere să fie făcută.
     
    IAR ACEST LUCRU, APARE DOAR ÎN REDUCEREA OBIECTIVĂ.
     
    Așadar, dacă tu faci o alegere conștientă și te concentrezi pe deplin asupra ei, și nu acționezi pripit sau știți Dvs.condiționat (din afară, de către ceva sau Cineva), ci gândindu-te la asta, permițând să fii influențat de ceea ce dorești să numești instinct sau intuiție, sau puterea ta supremă, sau Calea lui Tao, sau ”Fie ca Forța să fie cu tine”, sau oricum vrei să-i spui (adică potrivit sistemului tău de credințe,care te motivează să fii/rămâi puternic, ne-alterându-ți speranța și încrederea) informația cuantică cuprinsă la Scara Planck, va influența decizia ta într-un fel sau altul, în general pentru bine.  
     
    (Deci, tu îți scrii destinul, prin alegerea făcută de tine, în deplină cunoștință de cauză, atâta timp cât nu există forțe potrivnice DIN AFARĂ DE TINE care să te determine, influențându-te negativ să acționezi ÎN GRABĂ, luând decizii care-ți pot afecta prezentul și viitorul!
     
    Apropos de instinct sau intuiție…nu există posibilitatea ca, acele alegeri (nu întotdeauna benefice) să fie rezultatul unei greșeli din trecut (a ta, sau a înaintașilor tăi) materializându-se printr-o PEDEAPSĂ pe care trebuie s-o-nduri, ca să arzi astfel prin suferință o greșeală, un păcat îndreptat asupra cuiva (de către tine sau înaintașii tăi) care, de supărare au blestemat, au afurisit PE BUNĂ DREPTATE?!
     
    Iar apropos de sistemul de credințe menționat (Dumnezeu, Calea lui Tao, ”Forța să fie cu tine”, etc…), nu există probabilitatea până la certitudine, în a creea în tine acea ALEGERE CIUDATĂ, chiar REA…tu crezând-o și luând-o de bună, din pricină de alegeri trecute (greșite și perpetuate până-n prezent), ce au lăsat o matrice urâtă în suflet prin caracter, devenind obișnuință, cu risc de repetabilitate în viitor, dăunând semenilor și legilor universal-valabile?  
     
    Adică, asta ar fi explicația pentru care uneori, alegem GREȘIT!)
      
     

  12. Magda 1 iulie 2017 at 10:00

    -Așadar, este un fel de a introduce, …un gen de ghidare spirituală divină, dacă dorești.
     
    -Una dintre cel mai importante inovații ale mecanicii cuantice, este aceea că, o anumită fantezie, uhh…care-a ținut ca teorie în fizică până atunci despre posibilitatea de-a observa ceva total pasiv, să-l observi fără a-l afecta în vreun fel în timpul procesului de observare, indiferent cum se dovedesc lucrurile, este suficient de clar acum că, mecanica cuantică va fi terminat definitiv acest subiect.
    Simpla observare a lucrurilor, implică interacțiunea cu ele, și implică o interacțiune într-un mod al cărui efect, nu poate fi minimizat, indiferent de gradul de acuitate al tehnologiei pe care o folosești.
     
    -În cele din urmă, știința afirmă că, avem influență asupra celor observate.
    Separabilitate strictă, obiectivitate strictă…
    Putem observa de depart natura, fără a intra efectiv în ea, și chiar o putem modifica, însă, acea strictă separabilitate, NU mai poate fi posibilă.
     
    (Adică, atâta timp cât o poți influența (natura) ȘI de la distanță (prin mijloace specifice, meteo spre exemplu, sau mai dure, prin detonare de bombe…), fără a intra efectiv cu picioarele în ea, însăși privirea ta, odată ce-a atins-o, având intenția de-a o schimba, subjuga…asta O ȘI MODIFICĂ, iar separabilitatea dintre cele ”două lumi” (a omului pe de-o parte, și-a naturii pe de alta…) nu mai este totală, chiar dacă este DOAR DE…LOC!
     
    Bine, paradoxul este că, omul…fie pe pământ, sub pământ sau în apă, își trăiește viața TOT în natură…chiar conflictuală, separându-se de ea artificial și dușmănos prin tehnologie, trăind mai mult ne-natural!)  
     
    Putem înțelege acest lucru acum, cu ajutorul mecanicii cuantice.
    Dar, în centrul substanțial al vieții, la baza experienței, totul este creat de conștiință.
    Chiar prima experiență, ai putea-o numi înființarea Universului, are loc atunci când conștiința pură, câmpul unificat, se obserbă el însuși și creează, în cadrul naturii sale fundamental unificate, structura triplă a Observatorului și-a procesului de observare.
     
    Din acel moment, la cel mai profund nivel al realității, conștiința, creează creația.
     
    -Observatorul, are un impact covârșitor asupra înțelesului de realitate.
    Și, datorită modului și felului în care conștiința ne afectează ca ființe umane, datorită efectelor posibile pe care conștiința le-ar putea avea, uh, asupra lucrurilor care se găsesc în lumea exterioară, putem observa că există un fel de relație între ceea ce este observat și ceea ce face observatorul.
     
    Așadar, dacă sub acest aspect, Observatorul deține abilitatea de a afecta ceea ce este observat, atunci, într-adevăr, există o cale prin care Observatorul poate afecta, în cele din urmă obiectul la care tu, de fapt încerci să te uiți, să-l privești.
     
    -Problema cu Observatorul este aceea că, persoana care creează breșa în incertitudinea cuantică, de exemplu cazul Principiului lui Heisenberg, acea persoană, a realizat o treabă extraordinară prin asta.
    Deoarece, el a realizat că, există incertitudine pe care, nici măcar el însuși nu putea s-o observe, altfel decât ca incertitudine.
     
    ȘI ASTA ÎNSEAMNĂ, PUR ȘI SIMPLU…CĂ ALTCINEVA ÎI GHIDEAZĂ CĂTRE PROPRIUL DESTIN HAOTIC.

  13. Magda 1 iulie 2017 at 12:16

    Atunci când nu privești, electronul poate fi aici, poate fi acolo, sau poate fi oriunde, în colțul acestei camere.
    Dar, de câte ori privești, îl găsim întotdeauna ca fiind într-un punct Geiger.
     
    Mecanica cuantică este împânzită cu anumite aspecte esențiale, esențiale”, însemnând că acestea sunt critice în raport cu ceea ce sunt efectele cuantice.  
    Ele susțin întreaga structură a materiei, și universul fizic.
    Sunt descriptive extensiv, în termeni matematici, și se supun anumitor legi ale probabilităților care, pot fi scrise și care nu par să fie încălcate vreodată.
     
    ȘI TOTUȘI, ELE SUNT DINCOLO DE ABSOLUT ORICE ÎNȚELEGERE.
     
    De exemplu, despre ceea ce tocmai discutam – suprapunerea și noțiunea că CEVA, poate exista simultan în două locuri, și totuși ”în”…și totuși, să nu fie în niciunul din aceste două locuri.
    În regulă, cred că este o frază formulată perfect inteligibil, numai că nu poți pricepe nimic din ea.
     
    Și pot scrie o ecuație care spune practic, în termeni matematici, ceea ce tocmai am formulat verbal.
     
    (deci, vorbim de paradoxuri, de un domeniu care poate fi perceput doar abstract!)  
     
    Ceea ce sugerează probabilitatea că, dacă vei căuta…vei găsi obiectul privit, la stânga, și o altă probabilitate că, dacă privești, găsești obiectul respectiv, la dreapta.
     
    (Ce vrea să spună? Că, ochiul tău îi ”generează” MINTAL prezența, pentru că ți-l dorești, sau pentru că se mută el, de nebun, vrând să-ți atragă atenția că o să-ți trebuiască?)
     
    Asta-i în regulă și clar, căci, în termeni matematici, nu naște nicio contradicție.
    Dar să afirmi că, înainte să privești, obiectul poate fi în ambele locuri simultan și în niciunul, și, nu e ca și când ridici o piesă la un joc de genul ”alba-neagra”, fie e boaba acolo sau nu e.
    Nu este așa. Înainte de a deschide, înainte de a ridica piesa, boaba nu e nicăieri, sub nicio piesă, și totuși…se poate afla sub ambele.
    Și unde va fi, nu se  hotărăște decât după ce ridici piesa, iar dacă ea, boaba, este sau nu dedesubt, este un fapt care nu este determinat de absolut nimic, și nici măcar nu există ca atare, PÂNĂ CÂND TU, RIDICI PIESA.
     
    -Nu este legat de faptul că particula se găsește în mai multe locuri simultan, ci mai degrabă de faptul că particula, se află într-o situație în care nu se pot pune nici măcar întrebări privind poziția sa, în care întrebările de acest gen, nici măcar nu au sens, în care, a întreba despre poziția particulei, are aceeași valoare logică pe care o are a întreba despre apartenențele politice ale unui sandviș cu ton, după cum spuneam, sau despre statutul conjugal al numărului cinci.
     
    (O dă în dude! Nu știe să răspundă pentru că-l depășește, și-atunci, se mulțumește în a spune că n-are nicio logică în a chestiona prezența – simultană sau nu – a unei particule! Particulă care este și undă, în același timp.
     
    Păi, dacă-i ȘI undă…se propagă SIGUR cu o viteză uluitoare, ce ne depășește, de-aici proprietatea instantanee a particulei, de-a fi și-aici, și dincolo…simultan!
     
    Ochiul nostru nefiind format și atât de performant încât să sesizeze  viteza extraordinară a particulei!)

  14. Magda 2 iulie 2017 at 16:20

    -Particule, înapoi la particule.
    Nu sunt materie și nu sunt energie, nici măcar nu sunt în spațiu, nu sunt nici măcar, în timp.
     
    ELE SUNT TIPARE PE CARE NOI LE PERCEPEM CA MODALITĂȚI DE ÎNȚELEGERE A CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ PE ACEST TĂRÂM, UN TĂRÂM ALUNECOS, PE CARE NU-L PUTEM ATINGE.
     
    (Cu alte cuvinte, suntem HANDICAPAȚI și, potrivit handicapului de care dăm dovadă, particulele, ne apar sub forma unor TIPARE accesibile ochiului nostru jumătate orb, alături de un creier, care nu distinge realul de vis! foot-in-mouth
     
    Iar adevărata realitate, a ceea ce sunt de fapt particulele, nu avem acces la ea, atâta timp cât suntem pe tărâmul ăsta alunecos…altfel, ne rupem gâtul mergând și picioarele!)
     
    Este metoda noastră de înțelegere.
    Ne permite să facem preziceri, și ne oferă un indiciu a ceea ce se întâmplă, dar nu constituie întregul scenariu, sub nicio formă!
     
    (Deci, noi suntem niște actori, care se mișcă într-un cadru restrâns, unde…se filmează!
    Observatorul, ne urmărește dacă ne interpretăm bine rolurile fiind și Regizor, dar scenariul, nu ni-l dă să-l învățăm pe tot, ci, doar episodic!)
     
     
    Răspunsul numărul doi: Particulele, nu sunt ceea ce par a fi.
    Sunt manifestări momentane, ”apariții” momentane ale acestui tărâm mult mai profund, imaginar, un tărâm ondulatoriu care implică ORDINE, cum ar spune David Bohm, această funcție cuantică ondulatorie, cum ar numi-o fizicienii ce studiază cuantica, în care nu există nicio particulă, ci doar această ondulație care, ar putea apărea spontan, ca particule.  
     
    Deci, unde dispar când nu se transformă în particule?
    Sunt în lumea undelor!
     
     
    (ȘI/sau a electronilor! Nu s-a demonstrat în laborator cum electronul fiind și undă, se transformă când e să treacă prin fantă, iar apoi, la ieșirea din ea, în particulă?
     
    Iar mă face să mă întorc înapoi, în care s-a pus întrebarea, cum face salturi electronul de pe-o orbită, pe alta…poate așa explicându-se și saltul dintr-un univers paralel, în altul!
     
    S-a demonstrat că, atunci când o face, o face  netrecând printr-un spațiu intermediar, ci poziționându-se INSTANTANEU, de pe poziția cea mai de sus, pe cea mai de jos a orbitei, eliminând oarecum din ”afacere”, și TIMPUL…dar nu total, dpdv al Privitorului-Observator!
     
    Iar mecanica cuantică GARANTEAZĂ că, ”pe măsură ce avansezi în profunzime, natura devine mai mult energetică”, așa și cu electronul = BIPĂIE datorită atomului care emite lumină, pe seama fâțîielii electronului care…acum e-AICI, acum DINCOLO!)
     
    Sau în lumea Universului alternativ în care oamenii din acel Univers, își pun aceleași întrebări referitoare la aceste particule, atunci când ele, apar în Universul nostru.
     
    Își spun: ”Unde au dispărut?”
     

  15. Magda 3 iulie 2017 at 10:08

    Cel mai bun mod de a descrie este că, atunci când nu privești, se manifestă ca o undă, iar atunci când privești, este ca o particulă.  
    Răspunsul numărul trei: au dispărut în vizuina iepurelui.41
     
    Iar pe teren.
     
    Puștiul: Super-eroii utilizează suprapuneri, în care lumea există ca benzi de potențial ale realității, până când alegem.
    Eroii, aleg ceea ce vor, să fie în mai multe locuri simultan, să experimenteze mai multe posibilități simultan, apoi, s-o colapseze pe cea aleasă.
     
    Întrebarea care se pune, este cât de departe dorești să te afunzi în vizuina iepurelui?
     
    -Cred că ne plac atât de mult aceste vizuini de iepure, deoarece intuim că există o realitate mai mare acolo.
    Și că realitatea este mult asemănătoare viselor noastre.
     
    O voce îți vorbește, indistinct…posibilitatea de a…
    Chiar mintea ta creează multiple posibilități în subconștientul tău.
    SUPRAPUNERILE POSIBILITĂȚILOR, EXISTĂ ÎN SUBCONȘTIENT.
     
    Adică, s-ar putea să fii conștient de ele, dar cred că ele există prin suprapunerea posibilităților multiple care, după un  timp, vor colapsa într-una sau cealaltă.   
     
    Vocea continuă…proiectează ori planifică în viitor, sau plasează un gând, înaintea existenței sale.  
     
    Iar pe teren.
    Tipă aruncă la coș și-i iese de data asta.
    Puștiul: frumoasă aruncare!
     
    -În urmă cu 50 de ani, încercam să înțelegem electronul.
    Și, pentru numele lui Dumnezeu, chestia se dovedește a fi o funcție de undă, da? Este o undă. N-o poți localiza.
    Dacă încerci asta, îți va aluneca printre degete.
    Este imposibil s-o localizezi.
     
    Așadar, pentru o vreme, ne-am obișnuit cu ideea că, ”Bun, în final, nu există particule. Sunt pur și simplu, unde.”
    Este denumită funcția de undă.
    Dacă aprofundezi și mai mult domeniul fizicii, și încerci cu adevărat să înțelegi ce este o funcție de undă, localizezi unda, și funcția de undă îți alunecă printre degete, deoarece, în teoria câmpului cuantic, unda este de fapt înlocuită cu ceva mult mai abstract, care nici măcar o formă.
     
    În loc de asta, ar trebui să fie descrisă drept o coexistență simultană, a tuturor formelor posibile.
    Nu este nici măcar o undă de sine stătătoare.
    Este ceva mult mai abstract decât asta.
    Iar ți-a alunecat printre degete.
     
    Iar apoi, când treci dincolo de teoria câmpului cuantic și pășești în cea a câmpului unificat, chiar încerci să pricepi natura acestui câmp cuantic, care este deja abstract, și sfârșești cu ceva ce este starea pură de a fi, absolut dincolo de intelect, pentru a putea descrie abstracția pură, potențial pur, existența pură.   
     
     
    Dr.Quantum: Dar, stră-străbunicul ciudățeniei cuantice trăznite, este INSEPARABILITATEA CUANTICĂ.
     
    (Îl arată pe puști cum învârte mingea pe deget, apoi cum îi dă drumul, dar ea continuă să se învârtă, rămânând în aer.)
     
    Dacă simetria inversării temporale, distruge noțiunea de timp, atunci, inseparabilitatea cuantică strivește experiența noastră legată de spațiu.
    Două obiecte, doi electroni creați împreună, sunt inseparabili.
    Trimite unul dintre ei, în cealaltă parte a Universului.
    Acum, acționează asupra unuia dintre ei, și celălalt va răspunde instantaneu.
    Instantaneu.
     
    (Deci, tind să aibă un comportament asemenea gemenilor care, chiar dacă-s la distanțe mari unul de celălalt, dacă unul dintre ei pățește ceva, celălat simte!)
     
    Așadar, fie orice informația călătorește infinit de rapid, fie ei, în realitate, ei sunt încă conectați.
    Ei sunt insepearabili.
    Și, din moment ce totul a fost inseparabil, în momentul creării Universului, asta înseamnă că totul, este în continuare conectat.

  16. Magda 3 iulie 2017 at 12:28

    Dr.Quantum: Spațiul, este doar o structură care oferă iluzia că există obiecte separate.
     
    (Serios? O iluzie datorită căreia nu suntem copleșiți de obiecte, nu suntem îmbrânciți de ele, nu călcăm pe ele, nu ne stau pe cap, pe suflet…
    Dacă spațiul e o structură, înseamnă totuși că are și părți moi și/sau flexibile, perfect mulabile nouă, pielii noastre, ORI obiectele în sine au aceste însușiri, din moment ce ele nu sunt separate DELOC, chiar dacă le simțim ghiontura multora dintre ele, culmea…uneori fiind în stare de somn sau de inconștiență, deci, nu în stare de recunoaștere a lor prin starea de veghe, de conștiență și de vizualizare a lor!
     
    Așa s-ar justifica funcția creierului, care le-a ”inventat” sau recunoscut, în urma ”radiografierii/scanării”, dând apoi semnalul, după caz…în simțirea durerii de multe feluri: prin tăiere, lovire, ardere sau criogenie care, există numai ideatic, după mintea lui, ne-rămânând tu…REAL, LA PROPRIU – mort, fără sânge sau membre!
     
    Și totuși, după cele afirmate în documentar, după același Dr.Quantum care l-a-nvățat pe puști, susține ideea, prin faptul că:
     
    Ceea ce creează lucrurile, nu sunt alte lucruri, ci, ceea ce lucrează sunt ideile, conceptele, informațiile.   Un alt aspect straniu, este acela că obiectele, nu se ating de fapt niciodată între ele. Când driblez cu această minge, atomii ei și atomii solului, nu se-ntâlnesc practic, niciodată.      Puștiul: Așa că, nimeni n-atinge nimic.”
     
    DAR POȚI SĂ ȘI MORI DE LA ASTA, DACĂ MERGI PÂNĂ-N PÂNZELE ALBE, CU IDEEA…ORI D-AIA NE-AM ȘI ÎNMULȚIT PE PĂMÂNT…VREO 7 MILIARDE, ÎNCHIPUINDU-ȘI TOȚI, CĂ AU COPII, SERVICIU, CASĂ, MASĂ…CAM CIUDAT!)
     
     
    Am ajuns suficient de adânc în vizuina iepurelui?
    A te adânci în vizuina iepurelui, și a evada în lumea pământeană, este absolut senzațional.
     
    (Eu, ce să-nțeleg de-aici? Că vizuina iepurelui reprezintă adevărata realitate, din pricina domeniului său STRICT și ABSTRACT al minții în care te refugiezi, concentrându-te pentru a înțelege lucrurile care te-nconjoară, în realitatea pământească…realitate dinainte plăsmuită, și servită ÎN TIPARE, din vizuina iepurelui?
     
    Și, ce e așa de senzațional în asta?
    Faptul că ești pus să descoperi în care ”lume” ești tu, cel real, și-n care ”lume” trăiești în minciună sau în adevăr?
    Și, CINE te încredințează că te afli pe drumul cel bun?
    Iepurele?! Pâi, uneori e pe câmp, nu neapărat cuantic, bate câmpii sau câmpiile, ori e-n jobenul Observatorului-privitor!)
     
    În secret, fiecare individ este un aventurier.
    Când coborâm în vizuina iepurelui, trebuie să regândim întreaga noastră cunoaștere și înțelegere actuală.
    Și trebuie să fim capabili să combinăm cunoașterea, într-o manieră diferită de cea pe care am utilizat-o până în acest moment.
    Asta înseamnă că trebuie să pășim dincolo de limita modului nostru de gândire obișnuit, cunoscut.
     
    Trebuie să începem să percepem, să intuim chestiunea, sau să avem înțelegere dintr-un punct de vedere diferit.
    Și, pentru a face asta, trebuie să amesteci circuitele din creier.
     
    -Este înșelător, Nici măcar nu știu dacă-ți dorești asta.  

  17. Magda 3 iulie 2017 at 19:19

    -Chiar îți dorești asta?
    Așadar, inseparabilitatea cuantică, nu ține cont de timp și spațiu.   
     
    O metodă de a privi în mod special aspectul separării de timp, este mai simplu să faci acest lucru cu un singur individ, decât cu doi.
    Deoarece, DE CINE EȘTI TU MAI PUTERNIC LEGAT DE ORICINE ALTCINEVA?
    De tine însuți!
    Ești inseparat față de sinele tău trecut și viitor.
     
    (Inseparat dar totuși SCHIMBAT…mai ales datorită experiențelor trecute, care te face să fii ceea ce ești în prezent.
    Prezent, care nu garantează 100% viitorul pe care ți l-ai imaginat, pentru că NU trăiești singur, ci relaționând, interferând cu alții care, îți pot deturna sensul și scopul!)
     
    Așadar, experimentul pe care l-am efectuat pentru a observa asta:
    Te conectăm special la niște fire, pentru a observa conductibilitatea pielii, dar și pentru a-ți determina pulsul, și alți parametrii.
    Te așezi în fața unui monitor și apeși un buton.
    Și știi că peste 5 secunde, vei vedea o imagine.
    S-ar putea să fie o imagine foarte relaxantă, sau s-ar putea să fie una extrem de emoționantă.
     
    Și această selecție este efectuată aleator de computer, chiar înainte de a fi afișată.
    Așadar, atunci când acționezi butonul, viitorul nu este încă determinat.
     
    (NU este determinat ÎNCĂ, dar DUPĂ, acel viitor nu-ți aparține, fiindcă n-a venit ca urmare a faptelor tale….ci a computerului, care l-a ”ales”, tu, doar hazardându-te să te încrezi în el, precum adolescenții cărora le stabilește computerul la ce liceu să meargă, indiferent de dorința lor sau a părinților!
     
    După cum tu, acționând butonul, poate îți faci o nedreptate, fiindcă, atâta timp cât nu ți s-a adus la cunoștință video-clip-urile înmagazinate în computer… habar nu ai dacă dai peste o nucleară sau peste ceva prea dulce, din care să ți se aplece!
     
    ADICĂ, UNA SĂ TE TRIMITĂ ÎN ALT UNIVERS PARALEL, CEALALTĂ, SĂ TE PLOCONEASCĂ CU NIȘTE DIABET!)
     
    Așadar, ai avea nevoie de o reală previziune ca să faci saltul în viitor și să-l obții astfel.
    Din moment ce observăm fiziologia ta, știm ce efecte are asupra fiziologiei vizualizarea unei imagini emoționale, și știm ce se întâmplă după ce se vizualizează o imagine liniștită.
    Întrebarea care se pune, este: ”Cumva, acea experiență viitoare se strecoară în prezentul tău? Se întâmpla asta, înainte să vizualizezi imaginea?”
     
    Dar, cu ajutorul acestui experiment, poți observa ce se întâmplă.
    Activitatea electrică a inimii, E.K.G.-ul.
    Acesta este un pletismograf optic, care măsoară cantitatea de sânge din vârful degetului și procesul respirator, inspirația și expirația.
     
    APASĂ BUTONUL!
    Ei bine, ce efect are asupra fiziologiei?
    Ei bine, dacă începe să se ridice înainte de afișarea imaginii, poate sugera că ești pe cale să obții o imagine emoțională.
    Și dacă rămâne nemișcat, sugerează că probabil, vei obține o imagine liniștitoare.
    Am efectuat acest experiment pe mai multe sute de subiecți, și colegii mei au efectuat de asemenea, acest experiment.
     
    Și după cum se dovedește, asta este exact ceea ce vezi.
    Subiecții, au devenit neliniștiți înainte de vizualizarea imaginilor viitorare selectate aleator, care se dovedeau a fi emoționale, și au rămas calmmi, înainte de a vizualiza imaginile calme, selectate aleator.
     

  18. Magda 4 iulie 2017 at 14:16

    Acest lucru, s-a observat în modificările de ritm cardiac, în inductibilitatea pielii, în creier, și în esență, sistematic…în întregul corp.
    Suntem insperabili de viitoarele noastre eu-ri.
     
    Găurile de vierme, sunt fluctuații topologice, practic…canale de comunicare care conectează instantaneu, zone aflate la distanța mari în Univers.
    Chiar și călătoria în timp este posibilă.
     
    -Așa cum înțeleg eu vizuina iepurelui, că este ca un portal către o altă realitate.
    În fine, asta ar putea să fie cel mai banal lucru din lume, dacă deschid o ușă și trec prin ea.
    ”Portal”, înseamnă ceva nesemnificativ în acest sens.
    Dar, la modul la care ne referim noi aici, noi discutăm despre posibilitatea prin care putem accesa o altă dimensiune a realității.
     
    În prezent, se poate observa, în nenumăratele laboratoare americane, obiecte care sunt suficient de mari pentru a fi văzute cu ochiul liber, și care se găsesc simultan, în două locuri.
    Poți fotografia acest lucru.
    Aici este această pată simpatică de lumină colorată și observ că este ”Știi, un pic din ea aici, și un alt pic – dincolo! Deci, practic, tu ai imaginea a două puncte. Ce mare scofală?”
     
    SUPRAPUNEREA, ESTE DETECTARE ANTERIOARĂ. (adică prin sesizarea prezentă, a faptului că ai avut ceva care ți-a stat în spinare, de care nu ți-ai dat seama/nu te-ai prins din prima! Un fel senzație de deja-vu?)
     
    Eu am discutat în film, despre detectare ulterioară.
    Acum, în condiții normale, un singur obiect de îndată ce a fost detectat, se află într-o singură poziție.
    Și, totuși, există stări ale materiei care au fost create acum, în care obiectele, se pot găsi simultan, în poziții multiple, și nu doar în două…ci de fapt, cam în 3.000 de poziții.
     
    Printre primele dintre aceste obiecte, au fost denumite condensatoare Bose-Einstein.
    Și sunt funcții singulare de undă, însemnând că sunt particule singulare dar, deși sunt o funcție singulară de undă, funcția de undă, are poziții multiple. (posibile)      
     
    Spui, ”Privește la dreapta, în cameră. O poți observa chiar acolo.”
    ”Observ două lucruri acolo.”
    ”Nu, nu. Nu sunt două lucruri, ci doar unul.
    ESTE ACEALȘI LUCRU, ÎN DOUĂ LOCURI.”
     
    Aspectul înșelător este că este vorba, tot despre o funcție singulară de undă. Nu este vorba despre 3.000 de funcții de undă separate.
    Este o singură funcție de undă.
    Așadar, este o singură particulă.
    Nu sunt sigur dacă oamenii vor fi surprinși să audă asta, pentru că eu cred…de fapt, nu cred că oamenii cred asta.

  19. Magda 4 iulie 2017 at 14:18

    Și nu vreau să afirm cu asta că ei spun, ”A mințit” sau ”A, oamenii de știință sunt confuzi.”
    Eu, eu cred că totul este atât de misterios, încât chiar nu poți pricepe cât de uluitor este.
    O particulă, în 3.000 de locuri diferite.
    Ei bine, dacă ar fi să cântărești una din ele, ar fi cântărit 1/3.000?
     
    -Ei bine, nu poți cântări una din ele.
     
    -De ce? Pentru că nu este decât o particulă. Este doar o particulă indivizibilă.  
     
    -Dar dacă este, dacă se găsește în locuri diferite, nu poți așeza un instrument de măsurare sub una din ele?
     
    -Nu, este INSEPARABILĂ. Nu este…aceasta este partea conceptuală înșelătoare, pe care oamenii…
    NU ESTE ALCĂTUITĂ DIN 3.000 DE COMPONENTE SEPARATE.
     
    -Chiar dacă apare așa?
     
    -Exact. O poți privi și astfel, practic, NU poți vedea pe una cu 3.000.
    Le poți privi pe cele mai simple, care sunt formate din două, trei sau patru.
    Și poți vedea…
    Poți vedea….
    Adică, dacă mergi mai departe, dacă vrei să caut pe internet, vei vedea imagini ale acestora.
    Vei observa aceste mici punctulețe, plutin în spațiu.
    Acestea, sunt părțile diferite ale unui singur obiect.
     
    Nu este…nu sunt separabile, nu sunt patru sau șase obiecte diferite.
    Este o singură funcție de undă.
    Este un singur obiect.
    Este un adevărat fâs mintal, nu-i așa?
    Deoarece, dacă te gândești la el, pur și simplu ”Așteaptă puțin. Nu, nu, nu. Sunt aici, aici și aici. Deci, sunt evident…una, două, trei.”
     
    Nu, și nu poți despărți pe una, de celălalte.
    Dacă încerci asta, întreagă chestie va dispărea.
    Și apoi, în plus ai văzut Star Trek și, de ce să nu…?
    -”Teleportează-mă, Scotty.”
     
    -”Teleportează-mă, Scotty.”
     
    -Te pierzi în vizuina iepurelui.
     
    -Cât de adânc vrei să pătrunzi…în mister?
     
     
    Așadar, totul pare un fel de, ”Așa, și ce înseamnă asta cu adevărat? ”
    Dar trebuie să te oprești pe bune, și să te gândești serios la semnificația ei, la faptul că e vorba despre același obiect care se găsește în două locuri, simultan.
     
    Oamenii își trăiesc viața zilnic inconștient, și se enervează, apoi iau prânzul și pleacă acasă, și-și conduc viețile ca și cum absolut nimic uluitor și șocant nu s-ar întâmpla, pentru că aceasta este calea pe care ar trebui s-o apuci în această privință…
     
    Și, totuși, există această magie absolut uluitoare care se află drept în fața ochilor tăi.

  20. Magda 4 iulie 2017 at 19:52

    EXPERIMENT:
     
    -Am luat două cutii negre, simple, ca acestea.
    Înăuntrul lor, se află un circuit electric foarte simplu.
    Cu câteva diode, un oscilator, o memorie EPROM, câțiva rezistori și capacitori.
    În mare, cam asta este.
    Înfășurăm una dintre ele, în folie de aluminiu.
    O așezăm într-o cușcă Faraday împământată.
    Pe cealaltă, o așezăm pe suprafața unei mese, în jurul căreia, patru meditatori foarte experimentați, indivizi foarte centrați, stau.
     
    Și intră într-o stare meditativă foarte profundă.
    Purifică mediul.
    Îl transformă într-un spațiu sacru, utilizând procedurile de curățare mentală și intențiile proprii.
    Apoi, unul din cei patru, lansează o anume intenție pentru acest dispozitiv.
    Intenția este de a influența un anumit experiment țintă.
     
    Ar putea fi vorba despre creșterea nivelului de aciditate al apei purificate, cu o unitate întreagă sau despre scăderea nivelului de aciditate cu o unitate întreagă.
    Am utilizat aceste dispozitive, în toate aceste experimente și am avut un succes răsunător.
     
    Atunci, în procesul meditativ, după ce unul lansează intenția, ea este susținută în mod diferit de cei patru, pentru aproximativ 15 minute.
    Iar apoi, așa să fie.
    O eliberează.
     
    Apoi, este lansată o intenție susținătoare de a fixa acea intenție, în dispozitiv.
    Luăm unul din aceste dispozitive, pe cel înfășurat în folia de aluminiu.
    În așezăm într-un ambalaj moale.
    Apoi îl băgăm într-un colet FedEx și-l expediem la o distanță de 3200 km, la Laboratorul pe care-l utilizăm în Minnesota.
    De îndată ce coletul ajunge la destinație, intră în propria sa cușcă Faraday împământată.       
     
    În ziua următoare, facem același lucru cu controlorul.
    Experimentul se desfășoară.
    Și, în esență, se îndepărtează dispozitivul și se așează alături de locul experimentului, până la o distanță de 14cm de picior, și se activează pentru o perioadă de timp.
    Asta e. Am învățat, de-a lungul unei perioade de timp că EXISTĂ UN ALT FACTOR.
     
    Am descoperit că, utilizarea acestor…să le spunem dispozitive electrice imprimate cu intenție, utilizarea continuă a acestora, condiționează întrucâtva spațiul, spre un nivel mai înalt al simetriei, și începem să obținem fenomene noi.
    Asta înseamnă că dispozitivele funcționează.
    Asta înseamnă că pH-ul, care este normal, începe să crească cu o unitate completă, dacă asta era imprimarea, sau începe să scadă.
     
    Într-un sistem viu, mergi pe plus sau pe minus, o jumătate de unitate pH în orice direcție, și ești terminat!
    Deci, acestea sunt efecte foarte mari.
    Așadar, de exemplu, în ceea ce privește vindecarea, este acela de a fi capabili să difuzăm asta, astfel încât să creăm un mediu în care, oameni aflați la distanțe de 800, 1.600 sau 16.000 km, pot să-și utilizeze intenția lor proprie pentru îmbunătățirea sănătății lor.
     

Lasă o urmă a trecerii tale pe aici. Un comentariu e binevenit!

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.