♦♦♦ Marcus Aurelius: «De la zei <am primit>: faptul că am avut bunici buni, strămoşi buni, o soră bună, profesori buni, sclavi buni în casă, părinţi, prieteni, buni aproape toţi; şi faptul că nu am greşit cu ceva faţă de nici unul dintre cei pomeniţi, deşi, având un astfel de caracter, dacă s-ar fi ivit ocazia aş fi putut face aşa ceva; şi zeii au binevoit să nu existe nici un concurs de circumstanţe care să mă pună la încercare;nu am fost crescut prea multă vreme în preajma concubinei bunicului meu, mi-am păstrat vigoarea tinereţii şi n-am devenit bărbat înainte de vârsta cuvenită, ci chiar am depăşit această vârstă; faptul că m-am supus ordinelor unui împărat şi părinte, care a înlăturat din mine orice îngâmfare şi m-a condus la ideea că, trăind la curte, este posibil să nu te foloseşti de gărzi de corp purtătoare de lănci, nici de veşminte elegante, nici de candelabre, de statui şi de astfel de obiecte şi de un lux asemănător, ci, dimpotrivă, este posibil ca fiecare să-şi apropie felul de viaţă cât mai mult de acela al unui simplu cetăţean şi să nu fie socotit, din această cauză, mai umil sau mai nepăsător faţă de îndatoririle care trebuie îndeplinite în situaţia de conducător, în interes public. Faptul că am avut un astfel de frate, capabil prin comportamentul lui să îmi stârnească preocuparea de mine însumi şi, în acelaşi timp, să mă bucure prin respectul şi dragostea sa; faptul că nu am avut copii infirmi sau diformi; faptul că nu am progresat prea mult în studiul retoricii, al poeziei şi al altor materii, în care probabil m-aş fi cufundat adânc, dacă mi-aş fi dat seama că înaintez cu uşurinţă; faptul că m-am grăbit să le acord celor care m-au crescut rangurile înalte, pe care îmi părea că şi le doresc, şi nu am amânat acest lucru cu gând că fiind ei încă tineri, am s-o fac mai târziu; faptul că i-am cunoscut pe Apollonius, pe Rusticus, pe Maximus; faptul că mi s-a arătat cu claritate şi de mai multe ori ce este viaţa trăită „în conformitate cu natura”, astfel încât, atât cât depindea de zei, de comunicările, de ajutoarele şi de inspiraţiile care veneau din partea lor, nimic de atunci nu mă împiedică să trăiesc în conformitate cu natura, şi că m-am îndepărtat de o astfel de viaţă din vina mea şi fiindcă nu ţineam cont de avertismentele zeilor şi, ca să spun aşa, de îndrumările lor; faptul că am un trup rezistent de atâta timp după o astfel de viaţă; (…) faptul că niciodată când doream să ajut un om sărac sau pe oricine altcineva aflat în necaz nu am fost auzit spunând că nu am bani s-o fac şi că eu însumi nu am ajuns într-o asemenea sărăcie încât să cer bani de la o altă persoană; faptul că am avut o astfel de soţiesoţie, atât de ascultătoare, de afectuoasă, de simplă; faptul că am avut educatori vrednici pentru copii; faptul că am primit ajutor prin vise, în special ca să nu mai scuip sânge şi să îmi treacă ameţelile, şi răspunsul, ca să spun aşa, oracular de la Gaeta; şi faptul că, atunci când am dorit să mă dedic filozofiei, nu am ajuns pe mâinile vreunui sofist şi nici nu mi-am irosit timpul analizând texte scrise sau rezolvând silogisme sau ocupându-mă de fenomene cereşti. Căci toate acestea au nevoie de ajutorul zeilor şi al sorţii.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «De dimineaţă începe să-ţi spui: voi întâlni un indiscret, un nerecunoscător, un violent, un perfid, un invidios, un nesociabil; toate acestea li se întâmplă din necunoaşterea celor bune şi a celor rele. Eu, în schimb, care am înţeles că natura binelui este frumuseţea morală şi că cea a răului este urâtul moral şi că natura celui care greşeşte este înrudită cu mine, nu numai prin sângele şi sămânţa sa, ci şi prin raţiune şi participarea la divin, nu pot suferi vreun neajuns de la vreunul din ei, căci nimeni nu mă poate urâţi moral, iar eu nu mă pot mânia pe unul înrudit cu mine, nici nu-l pot urî. Căci ne-am născut pentru a ne ajuta <unii pe alţii>, precum picioarele, mâinile, pleoapele, şirurile de dinţi de sus şi de jos. Aşadar, a acţiona unii împotriva altora este împotriva naturii, iar a te mânia şi a-l detesta pe semen înseamnă a-l trata ca pe un adversar.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Aminteşte-ţi de cât timp amâni problema şi de câte ori, chiar dacă ai primit de la zei noi termene, nu ai profitat de ele. Dar trebuie să-ţi dai seama, măcar de acum înainte, din ce lume faci parte, din ce realitate conducătoare eşti o emanaţie şi că îţi este fixată o limită de timp: în cazul în care nu te vei folosi de acestea pentru a dobândi seninătatea, prilejul va dispărea şi tu vei pieri şi nu ţi se va mai oferi o altă ocazie.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Uneori <oamenii> sunt, într-un fel, demni de milă din pricina necunoaşterii binelui şi răului; acest neajuns nu este mai mic decât neputinţe de a distinge obiectele albe de cele negre.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Respectă cu veneraţie facultatea de a forma opinii. Totul depinde de ea, pentru că în partea conducătoare a sufletului tău niciodată nu ia naştere vreo opinie potrivnică naturii sauconstituţiei fiinţei raţionale. Aceasta garantează absenţa oricărei precipitări, familiaritatea cu oamenii şi apropierea faţă de zei.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Caută pentru ele retrageri la ţară, pe malul mării, în munţi; şi tu obişnuieşti să-ţi doreşti cu ardoare asemenea locuri. Dar tot acest lucru e cât se poate de prostesc, pentru că îţi este permis să te retragi în tine însuţi în orice clipă doreşti.În nici un loc nu se poate un om retrage mai liniştit şi mai lipsit de griji decât în sufletul său, mai ales cel care are în interiorul său astfel de valori încât, aplecându-se pentru a le privi, ajunge îndată la o desăvârşită uşurare; şi mărturisesc că această uşurare nu este altceva decât o bună rânduială a minţii. Dăruieşte-te, aşadar, tot timpul unei asemenea retrageri şi reînnoieşte-te pe tine însuţi. Să fie scurte însă şi elementare principiile tale, care, îndată ce le-ai întâlnit, îţi sunt suficiente pentru a îndepărta orice suferinţă şi pentru a te trimite înapoi, fără supărare, la activităţile spre care te întorci. De fapt, ce lucru te nemulţumeşte? Răutatea oamenilor? Gândeşte-te la principiul că fiinţele raţionale sunt născute unele pentru altele, că a se suporta unele pe altele este o parte a dreptăţii şi că oamenii greşesc fără voia lor, iar toţi cei care până acum s-au duşmănit, s-au bănuit şi s-au urât, străpunşi de lănci, zac întinşi la pământ şi sunt cenuşă; atunci calmează-te! Dar eşti nemulţumit şi de cele pe care Întregul ţi le-a hărăzit? Aminteşte-ţi dilema: „providenţa sau atomii” şi argumentele prin care s-a demonstrat că lumea este ca o cetate. Oare cele ce privesc trupul vor pune stăpânire pe tine? Atunci gândeşte-te că, odată ce s-a retras în sine însuşi şi şi-a cunoscut propria-i putere, intelectul nu se amestecă cu mişcările plăcute sau violente ale suflului. Şi, în rest, aminteşte-ţi câte ai ascultat despre durere şi plăcere, pentru că ţi-ai uitat asentimentul. poate te va frământa gloria măruntă? Priveşte la iuţeala cu care peste toate se aşterne uitarea, imensitatea timpului infinit, de o parte şi de alta, deşertăciunea faimei, versatilitatea şi lipsa de judecată a celor care par că te aclamă şi îngustimea locului în care faima ta este circumscrisă! Căci întreg pământul este un punct, şi de aceea partea în care locuieşti nu este oare un colţişor? Iar în acest colţişor câţi şi cât sunt cei ce te vor lăuda? În sfârşit, aminteşte-ţi de retragerea pe acest mic câmp care îţi aparţine şi, înainte de orice, nu te mai zbuciuma, nici nu te încorda, ci fii liber, priveşte toate activităţile ca un bărbat, ca un om, ca un cetăţean, ca o fiinţă muritoare. Iar printre preceptele de ţinut la îndemână, asupra cărora te vei apleca, să fie acestea două: primul, că lucrurile nu ating sufletul, ci se menţin în afara lui, nemişcate, în timp ce tulburările provin numai din judecata interioară; al doilea, că toate aceste lucruri pe care le vezi se vor transforma, în timp, şi nu vor mai fi. Gândeşte-te tot timpul la câte transformări ai asistat tu însuţi. „Lumea este alterare, viaţa – părere.”» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Nu te purta ca şi cum ai avea de trăit zece mii de ani. necesitatea stă deasupra ta; cât timp trăieşti, cât timp încă îţi este permis, încearcă să devii bun.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «
Ce naiba știm cu adevărat?
https://www.youtube.com/watchv=NApqUMUSzQ
CE ȘTIM DE FAPT?!
Viziunea cuantică a iepurelui (varianta ultra-extinsă).
….LA ÎNCEPUT A FOST VIDUL…CLOCOTIND DE POSIBILITĂȚI INFINITE…
De ce suntem aici?
….DIN CARE TU…
Ce înseamnă viața mea?
De ce există viață?
Ce se întâmplă, și de ce sunt aici?
De unde venim?
Gândiți-vă la fizica cuantică.
-Un aisberg imens de fizică cuantică.
-Fizica posibilului.
Mecanica cuantică permite…
MINTEA SUPREMĂ!
Creieruleste capabil de milioane…
O rețea neuronală.
-Cascade de răspunsuri biochimice…
-Un răspuns emoținal….
Molecule….
Creierul nu face distincția dintre ceea ce observă în mediul propriu, și ceea ce-și amintește.
Noi stăpânim iluzia realității.
Indiferent în ce mod observăm lumea din jurul nostru…
Minunat
Efemer
Ciudat
-Viziunea iepurelui, cât de adânc și cât de repede vrem să ajungem, reprezintă de fapt, cât de mult și cât de multe ești dispus să afli despre natura ta adevărată.
-Oricine încearcă sau pierde prea mult timp încercând s-o explice, are mari șanse de a se pierde pentru totdeauna în misterul viziunii iepurelui.
–Ce devine real?
Este cumva trupul nostru?
Este oare, genetica noastră cumulativă?
Este oare, felul în care arătăm?
Este oare, felul în care mergem?
Este oare, greutatea pe care o avem sau n-o avem?
-Ce vom face cu toată această cunoaștere, și cum vom specula și examina toate posibilitățile și capacitățile de-a adresa marile întrebări: Ce-ar fi dacă? Cum s-ar manifesta? Cum ar fi?
În momentul în care lansăm aceste întrebări, forțăm creierul să genereze noi secvențe și tipare.
Întrerupe rutina.
Eu încercam în principiu, să găsesc răspunsurile la ceea ce numesc deseori ”cele patru mari întrebări” cu care toți ne confruntăm, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de acest lucru.
Deopotrivă agnostici și atei, precum și credincioși, și pioși.
Și aceste întrebări, sunt:
Cine suntem?
De unde venim?
Ce-ar trebui să facem?
Și încotro ne îndreptăm?
Iar dacă nu răspunzi acestor patru întrebări fundamentale, evident că viața ta este oarecum lipsită de sens.
Și mulți oameni…încearcă să ignore aceste întrebări și așteaptă ca răspunsurile să le fie oferite de-a gata.
Sau așteaptă ca Cineva, de exemplu Iisus sau Krishna, sau Budha, sau oricine altcineva s-o facă în locul lor.
Așa ceva, nu este posibil.
Este ca și cum ai dori ca altcineva să se nască în locul tău, sau să moară pentru tine, sau să mănânce în locul tău.
Aceste lucruri, sunt eminamente personale.
Ce este adevărul?
Ce este adevărul absolut?
Ce contează cu adevărat pentru tine?
Întrebări legate de faptul că lumea este într-adevăr așa cum alegem s-o privim, sau dacă aceasta nu este decât ceva substanțial modificat de filtrul perspectivei noastre, șamd…
Hmm…acestea sunt întrebări față de care cred, că toată lumea nutrește o curiozitate naturală.
Hmm…acestea sunt…acestea sunt întrebări, știți voi….
Acestea sunt acel gen de întrebări care, știți voi, gândindu-te la ele, este ceea ce face ca viața să fie interesantă.
-Fizica minții.
Fizica gândului.
Ce este un gând?
Din ce este alcătuit?
Este alcătuit din ceva?
Are o realitate proprie, independentă?
Acestea, sunt acel tip de lucruri despre care ar fi indicat să ne punem întrebări.
Acestea sunt câteva din întrebările pe care le studiază fizica cuantică, șamd…și o parte din întrebările pe care cercetătorii studiului conștiinței le studiază, în încercarea de a descoperi și clarifica ce este conștiința umană, și cum o înțelegem.
(din punct de vedere religios, e clar! Conștiința este Glasul lui Dumnezeu pus în om, care îl mustră sau îl bucură – după caz – în funcție de ceea ce face/zice/gândește omul!)
-De ce suntem aici?
Ei bine, cam asta ar fi suprema întrebare, nu-i așa?
Prin ”noi”, presupun că te referi la conștiință.
Ființe conștiente, asta înseamnă ”noi”.
Așadar, de ce se află conștiința aici?
-Chiar credem c-am utilizat cea mai mare parte din abilitatea noastră mentală?
Chiar credem că am atins profunzimea inteligenței noastre?
Asta ar fi o insultă la adresa noastră.
Suntem cu adevărat entități mărețe.
-Unde ne sfârșim?
(Cu trupul, depinde…pe patul de spital, în cel de-acasă, pe stradă, în mașină, în baie, pe WC, pe câmp… oriunde și oricum – prin comoție, infarct, ars, înnecat, spulberat în aer, etc!
Când? Și la tinerețe, și la bătrânețe, chiar și-n pruncie!
Iar de-a dreptul… 2m sub pământ, alții prin urne, după ce-au fost făcuți ness, etc…)
Știi, unde ne sfârșim noi și începe restul lumii?
(Păi, când închizi o ușă (viața asta de-aici, prin moartea trupului), se deschide o alta ( cea sufletească, pur spirituală unde, dezbrăcat de trup, ai ochi vulturești, prinzi/surprinzi într-o clipită ceea ce pe pământ îți lua o grămadă de timp, realizezi într-o secundă dacă n-ai reușit înainte, să-ți vezi SCOPUL venirii tale vremelnice pe pământ, misiunea de care ar fi trebuit să te achiți onorabil, vezi EFECTELE produse-n alții de tine, consecință a pierderii sau câștigării acelora…inclusiv a ta!)
Știi, cum se face că noi suntem….
Cum se face că ne simțim separați, când de fapt, nu suntem separați?
(Când spune că de fapt nu suntem separați, accentul este pus – probabil – dpdv spiritual, al legăturilor sufletești, iar inseparabilitatea de care vorbește, este strâns legată de dependența de ceilalți (plăcută sau nu, acceptată sau nu), fiindcă prin natura și munca – fizică sau intelectuală a fiecăruia, se contribuie la BINELE și/sau RĂUL comun, fiindcă interacționăm…vrem, nu vrem, fiind dependenți unii de alții – de abilitățile fizice, psihice, de celălalt/ceilalți, mai ales în etapa de formare a omului devenit apoi adult și mai ales, la bătrânețe…
Dacă nu poate pricepe, să-și închipuie un copac, în care fiecare, în funcție de darul său, poate fi frunză, creangă, parte din tulpină sau rădăcină!
Exact ca arborele genealogic al fiecăruia (în particular) și al omenirii, în general!)
Și, desigur, una din marile întrebări este…hmm, dacă totul este schimbător și realitatea nu este stabilită, ei bine, cum de se percepe ca fiind solidă?
(pentru că așa-i TIPARUL! Așa am fost învățați, croiți… noi înșine ne percepem corpul, pentru că-l simțim!
Iar realitatea lui o percepi ca fiind SOLIDĂ… în primul rând prin simțul tactil exercitat ”pe” și ”în” trupul tău – mai ales prin durerea care-o simți dinlăuntru când e afectat un organ, sau din afară, când te lovești sau ești rănit în fel și chip; materia solidă a trupului tău se mai face cunoscută spre exemplu, și prin ”pielea de găină” cauzată de frigul de-afară sau de frisonul generat de-o insolație ori de-o emoție puternică.
Apoi, avem exemplul dat chiar de creșterea/devenirea copilului, pe rând – în adolescent, tănăr, matur, în vârstă, bătrân și/sau foarte bâtrân…proces schimbător datorită timpului, modificând realitatea de ieri cu cea de azi, așa cum cea de ieri, a fost modificată de cea de alaltăieri, șamd! Simplu!)
-Întrebarea care se pune cu adevărat, este: Ce face Dumnezeu pentru a crea un Univers?
(Asta-i o întrebare cretină! Pentru a știi ce face Dumnezeu pentru a creea un Univers, trebuie ca tu…să fii El
-Oh, Dumnezeu. Când punem marile întrebări, ceva extraordinar se întâmplă în mintea noastră. Trebuie să întrerupem rutina modului în care gândim. Trebuie să încetăm să-i mai permitem mediului înconjurător să cupleze circuitele din creierul nostru, care ne fac să gândim în tipare repetitive, cu care suntem atât de obișnuiți să le folosim zi de zi.
Pentru a pune marile întrebări, înseamnă să fii o INSPIRAȚIE. Înseamnă să oprim locomotiva în mișcare a vieții noastre.
Cumva, toate realitățile există simultan? (asta DA întrebare!)
Există posibilitatea ca toate potențialele să existe unul lângă altul?
(Eu aș îndrăzni să spun că potențialele există precum într-o păpușă Matrioșka care arată, pornind de la Matrioșka cea mai mică (sau invers, ținând cont că la bâtrânețe dai în mintea copiilor
, până la cea mai mare (ultimă), arătând astfel – nașterea, creșterea, prefacerea realităților…prin salturile, atingerea unor vârfuri (limitate perceptiv ”din fabricație”, fie printr-o auto-limitare sau o limitare impusă din afară), urmând apoi stabilitatea/stabilizarea, apoi, inevitabil descreșterea, care-i mână-n mână cu (de)căderea, lăsându-și amprenta peste lucruri, ființe.
De altfel, privind în ochii unui copil, poți ghici, după modul în care privește și se joacă, cam ce fel de adult va fi, după cum, privind în ochii unui bătrân, la el…îți cam dai seama ce hram a purtat la viața lui!)
Te-ai privit vreodată, prin ochii acelui altcuiva care ai devenit?
Și te-ai privit prin ochii observatorului suprem?
-Filmul te întreba cât de departe ești dispus să mergi în vizuina iepurelui.
Amintește-ți că Alice, a coborât în vizuina iepurelui urmărind, știți, când l-a întâlnit pe Pălărierul Nebun. PĂLĂRIERUL ERA NEBUN.
Știți, pălărierii, înnebunesc din cauza otrăvirii cu mercur. Și ideea era că, vrei să ieși din vizuina iepurelui odată ce-ai intrat în ea. Așadar, există două etape pentru știință.
Există…există PARTEA NEBUNEASCĂ, cea în care intri în vizuina iepurelui, și apoi există cealaltă parte, în care verifici nebunia propriilor idei, în baza unui proces riguros, strict limitativ și direct.
Consider că, lucrul interesant referitor la știință…hm…lucrul interesant legat de fizică. Fizica, constituie o cale autentică și neobișnuită de a încerca să descifreze lumea aceasta.
Hmm…consider că metoda experimentală, care este importantă pentru fizică, este o chestiune total diferită de metoda revelației sau de metoda meditației, sau ceva similar.
Nu consider ca fiind adevărat faptul că de exemplu, susținătorii (să zicem) ai budismului, hmm…și-ar imagina că-și pot schimba credințele, în baza rezultatelor unor experimente pe care le fac unii, cu electronii.
De ce această prăpastie aparentă dintre biserică și știință, sau dintre știință și religie, s-a ivit astăzi? Cred că rădăcinile acestui fapt, sunt foarte adânci.
Casa se filme Știrea-i Reală, prezintă ”Știri senzaționale!”
S-a încheiat divorțul? Încearcă spiritul și știința să se reînnoade? Cumva, Biserica și laboratorul de știință, susțin același lucru?
Dincolo de negura vremurilor străvechi, căutarea divinului și cea a înțelegerii Universului, au mers mână-n mână.
În Summerul antic, exista un zeu al astronomiei, unul al horticulturii, unul al irigațiilor, iar preoții templelor, erau scribii și tehnologii care investigau aceste domenii ale cunoașterii.
Grecia antică. Filozofii care puneau întrebări privind motivul pentru care suntem aici, au dezvoltat teoria atomului, a mișcărilor cerești și-a eticii umane.
Europa medievală. Biserica occidentală, s-a ridicat într-o poziție dominantă: stăpân politic, proprietar de pământuri, și deținători ai adevărului. Biserica și-a arogat dreptul de a fi singurul cunoscător al Adevărului. Dogma era lege.
Pentru că, probabil, este legat de convingerea că anumite cărți din Scriptură, cum ar fi Cartea Genezei, care povestește despre începuturi, ne spune de fapt, despre originile omului.
De fapt, orice istoric biblic îți va spune și nu mai este nicio noutate faptul că povestea Genezei nu s-a referit vreodată la originile lumii.
Dar mulți clerici, au crezut că în Cartea Genezei erau redate un fel de ”știri în direct”, ca cele de pe CNN, privind începuturile creației.
Și, drept urmare, au existat mulți oameni de-a lungul timpului, precum faimosul Arhiepiscop James Ussher din Irlanda, din 1650, care a calculat toate vârstele patriarhilor de dinainte, și căruia se pare că i-a ieșit, spre propria sa satisfacție, că procesul de creație a lumii, a început în anul 4004 î.e.n., fix pe data de 17 septembrie, la ora 09:00 dimineața.
Și totuși, știința a avansat provocând dogma potrivit căreia, Pământul era centrul Universului. Copernic, Bruno și Galilei, au simțit cu toții mâna autoritară a Bisericii.
TRAGEDIA!
Incapabilă de a mai suprima știința, Biserica și știința, au împărțit cunoașterea și căutarea umană. Descartes a inventat dualismul. Biserica, se ocupa de cele nevăzute, știința, de cele văzute. Și așa s-a născut materialismul.
Descartes a inventat dualismul, pentru a evita problema dintre Biserică și știință. În urmă cu mult timp, noi am luat decizia de a separa…ca să spun așa, spiritul de știință. Iar știința, și noi ne aflăm în această situație ridicolă de asimetrie, deoarece, în această situație, efectele majorității oamenilor, ale conștiinței lor, sunt insignifiante.
(Da și nu! Adică s-a produs o scindare, atât în mintea oamenilor, cât și în societate, ca o schizofrenie!
Știința fără religie, s-a obrăznicit și-a favorizat înlesnirea raiului pământesc cu ajutorul materialismului, a tehnologiei, vrând să arate religiei, că se poate trăi să fără cererea ajutorului DIVIN, bine merci!
Iar religia, fie a demonizat cu totul știința, folosindu-se totuși ipocrit de ”sculele” ei, fie a ignorat-o total, pentru faptul că alunecă de la perceptele ei, ce țin de moderație prin simplitate în purtările de haine și podoabe, modestie în manifestări, smerenie în judecăți și smerire în fața Absolutului, pentru toate cele create de el; astfel, atunci când te joci cu focul, dacă nu-l stăpânești și nu ai teama de a nu greși în a da foc la casă, dai naștere cine știe cărui lucru, cu scop distrugător, malefic!)
Și astfel, am putea învăța cum să facem știința. Dar acum, deja am învățat, și acum putem să ne luăm sarcina mai grea de a învăța să facem știință, atunci când conștiința, o cantitate semnificativă de conștiință, este parte din experiment.
Un armistițiu incomod.
Oamenii de știință nu mai erau îngrădiți, și au reacționat cu răzbunare.
Toată partea nevăzută este fantezie, e iluzie.
Noi suntem doar niște mașinuțe care funcționează într-un Univers mecanic, predictibil guvernat de legi precise, stricte și imuabile.
Biserica a reacționat.
Oamenii de știință fără suflet, au fost condamnați la iad!
Întorcându-ne în…ah, secolul al 17-lea, tocmai ieșeam dintr-o perioadă de timp în care vedeam Universul ca fiind o entitate vie, hmm, și vibrantă, hm, și începeam să vedem lumea ca pe-o mașinărie.
Cum ar fi Descartes și Newton, care au solidificat acel concept deoarece ei, descriau știința și matematica ca aparținând unei lumi inerte de obiecte neînsuflețite, și hmm, au făcut niște calcule minunate și ne-au extins înțelegerea sistemelor inerte.
Descartes, a privit într-adevăr lumea ca pe o mașină.
El a fost foarte interesat de ceasuri.
Problema este că ei au aplicat acest model al unui ceas sau a unui soldat de jucărie cu cheiță, sistemelor vii, ca și cum dacă am înțelege subansamblele, componente diferite ale sistemului destul de bine, am înțelege și cum funcționească sistemul ca întreg, ca în cazul unui ceas.
Presupunerea-cheie, sub influența căreia majoritatea oamenilor de știință continuă să lucreze, este aceea că noi, trăim într-un univers mecanic, precis.
Noi trăim într-un Univers mecanic, care este format din cutii de viteze și butoane, care sunt interconectate.
Acest lucru se va schimba, deoarece noi știm că nu este adevărat.
Știm că dintr-un punct de vedere al fizicii, acest lucru nu este adevărat.
Impactul acestei schimbări, este oarecum dificil de intuit.
Dar, unul din domeniile în care sunt sigur că va avea impact major, este modul în care înțelegem natura experienței umane, deoarece, experiența umană NU se potrivește într-o lume mecanică.
Și, din acest considerent, timp îndelungat, în psihologia obișnuită, simpla idee a unei experiențe interioare, era considerată ridicolă.
Nu exista experiența interioară.
A fost considerată neimportantă, și cauza acestei minimalizări, a fost tocmai această idee că trăim într-o lume macanică.
Darwin, a contra-atacat.
Creatorul nu există nicăieri.
Noi suntem mutații aleatoarii, simpli purtători ai căutării neobosite de mai mult, a ADN-luiîntr-un univers lipsit de sens.
Iar între timp, atât știința cât și religia, se izbeau de zid.
Dacă totul este mecanicist și Dumnezeu e Creatorul Atotputernic, atunci, care este scopul nostru, al oamenilor?
Știința a săpat în continuare și mai adânc într-un univers mort și întâmplător, a întâlnit și descifrat un mister.
Din perspectiva materialistă, ceea ce se întâmplă este că, mereu ne furăm singuri căciula.
Deoarece, nu putem înțelege iubirea, dreptatea și chiar scopul, astfel încât credem că lumea este lipsită de scop, iubirea și dreptatea sunt plăsmuiri ale imaginației noastre care este, dintr-u început, lipsită de sens.
-Se pare că, pe de-o parte, să zicem, fizica ne îndeamnă să hm, să privim la oameni ca și cum ar fi dispozitive mecanice.
Și pe de altă parte, genul de discursuri referitoare la iubire, literatură, artă, și multe altele asemenea, ne îndeamnă să privim oamenii într-un mod cu totul diferit de cel anterior.
Iar eu, sunt interesat exact de momentele în care cele două se ciocnesc.
Sunt interesat de momentele în care, aceste două puncte de vedere pe care cineva le poate avea privitor la lume, intră în conflict unul cu celălalt, se ciocnesc unul de celălalt, și sunt interesat să studiez aceste coliziuni.
În colțuri ascunse ale spațiului și timpului, oamenii de știință au descoperit energie insondabilă și mistere care blochează mintea.
Mistere care sugerează că toți suntem conectați, că universul fizic, este în esență, non-fizic.
Timpul și spațiul sunt doar manifestări ale acestei imaterialități.
Consider că, doar privind unde se află această intersecție dintre știință și religie, constituie calea optimă de a putea într-adevăr, să vorbim despre aceste aspecte, de a merge mai departe, pentru a face știința așa cum se cuvine, în conformitate cu morala și cu deferența. (deci, se recunoaște necesitatea punerii unor stavili în privința ducerii până la sfârșit a unui proiect științiic dacă acesta nu e etic, nu e moral.)
Dar, în același timp, e și calea de a păstra ceea ce suntem noi ca ființe umane deoarece, în timp ce știința poate realiza o grămadă de lucruri pentru noi, nu a modifica neapărat ceea ce suntem noi, ca ființe umane – ceea ce probabil, este principala cauză a tuturor problemelor noastre.
(mda…paradoxal, știința (rod al minții, imaginației umane), punând baza tehnologiei și sprijinindu-se pe ea, se întoarce împotriva inițiatorilor (oamenilor), creînd probleme reale, vrând să elimine din om slăbiciunile trupești și/sau sufletești, dorind să-l transforme într-un cyborg.
Vor să elimine astfel, serviciile de asistență medicală, socială și/sau religioasă din mintea omului, la mare căutare rămânând probabil două meserii ”de bază”, unanim acceptate ca fiind necesare: cea de IT-st și cea de inginer tehnolog, pentru a drege, îndreptând câte ceva la structura metalic-electronică a cyborg-lui, care va fi transformat în sclav (inclusiv sexual), cu durată nelimitată de funcționare, fără ieșirea din ”garanție”, decât de CASARE, în urma perfecționării și apariției continue a altor ”prototipuri” de creaturi, jumătate om, jumătate robot!
Idioții lumii, vor să transforme pământul, într-un ”Star Trek Enterprise”, unde sclavii moderni vor trebălui pentru confortul lor, fără a se plânge cum o fac oamenii AZI, sacrificând MÂINE, o grămadă de DATA!
Deja s-au depășit niște LIMITE! Este atacat BIOLOGICUL, PSIHICUL UMAN, pe toate palierele; prin mijloace cultural-morale, sanitar-farmaceutice, economice, agrare…morții nu mai putrezesc, organismul fiind suprasaturat de conservanți, iar pentru cei în viață, se modifică hidos structura trupului, dobândind în timp, boli metabolice, auto-imune…uitați-vă la poporul român, la copii, la tineri, la adulți…NE OBEZIM dacă mâncăm NORMAL și, în funcție de durata otrăvii ingerată din produsele ”alimentare”, dobândim alergii specifice, la care nu fac față kitturile în a le detecta și clasifica! ).
A readuce împreună mintea și materia, nu este un lucru atât de ușor de înfăptuit.
Problema este că am fost atât de bine antrenați în știința că funcționăm având la bază ideea că mintea este în afara științei, încât nu deținem nicio metodă de testare care să ne permită să găsim mintea, în știință.
(Ce zice ăsta?! Că nu deține nicio metodă ”de testare” care să permită găsirea minții în știință?! Păi, mintea este ceva nevăzut, materializat (sîc!) prin idei, imagini, legături ce nasc conexiuni și raționamente care duc, prin deducție și inducție, la ”nașterea” tehnologiilor, cu ajutorul științelor de tot felul, rod al celor de mai sus…deci, știința este produsul minții care gândește, inovează, construiește, perfecționează, ordonează și clasifică!
La baza oricărui lucru de pe pământ, se află mintea (nevăzută) a unui om (în carne și oase) care este ȘI văzut (trupește), ȘI nevăzut (sufletește ), DAR…aici, cred că a vrut să se lege de ALTCEVA!
De fapt, este vorba de REVELAȚIE! Omului i se relevă prin revelație CEVA care-l poate ajuta să progreseze, să se perfecționeze.
Depinde numai de el dacă deturnează scopul care-ar ”scuza” la o adică, mijoacele!
Cum spunea Petre Țuțea: ” De creat doar zeul creazã, iar omul imitã.
Eu cînd citesc cuvîntul creatie – literarã, muzicalã, filozoficã – lesin de rîs.
Omul nu face altceva decît sã reflecte în litere, în muzicã sau în filozofie petece de transcendentã.
Cum sã fie creatura creator? ”Hai tatã, sã-ti arãt mosia pe care ti-am fãcut-o cînd nu eram în viatã…” Pãi cum sã fie creatura creator?
”
Mai spune același Petre Țuțea:
Binele si rãul sînt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fatã de oameni.
Dacã nu cunosti revelat – prin gratie divinã – sau inspirat, nu cunosti nimic.
De pildã, povestea cu mãrul lui Newton, care a cãzut. Nu stiu unde am citit eu stupiditatea asta: ”Il tomba dans une méditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle”.
Si eu spun: dacã Newton gîndea pînã la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic!
Dar el a fost mult mai întelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitatia, a zis: Am fost inspirat. Pãi scrie pe mãr, sau scrie undeva în naturã ” legea gravitatiei”?
Fenomenele lumii interioare si ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom si orgolios crede cã exploreazã lumea interioarã si exterioarã cu jocul lui de ipoteze si cã descoperã ceea ce vrea el. El cautã; dar eu spun cã el cautã, nu cã aflã. Sau dacã aflã, trebuie sã fie ca Newton, inspirat. )
-Înțeleg obiecția fizicienilor care susțtin că, încercarea de a lega ”ciudățenia” mecanicii cuantice de caracterul alunecos al fenomenelor metafice, este nefondată.
Iar răspunsul meu fată de asta este, în fine, este că înțeleg obiecția.
Una este precisă din punct de vedere matematic și ușor de reprodus în laborator, iar cealaltă, este foarte alunecoasă, fiind plină de complexități psihologice și de alt gen de lucruri, incluzând și o istorie plină de șarlatani și neghiobi, și alte asemenea. Încerc să spun că este foarte clar că asta are loc.
Astfel încât, e absolut evident că ai dori să îndepărtezi competiția.
Pe de altă parte, dacă privești clar la ceea ce este aspectul fundamental pe care ambele domenii îl susțin, ele vorbesc despre o formă de inter-conectare. În zilele noastre, oameni de știință renegați, se întâlnesc cu lideri religioși.
Apar pretutindeni, conferințe care înlesnesc întâlnirea dintre știință și spirit.
Așa cum secoul XX a spulberat teoriile punctului de vedere mecanicist, oare secolul XXI va dărâma zidul de fier dintre biserică și laborator? Sunt reporterul vostru de la Canalul Știrea-i Reală. Închei transmisiunea.
-Eu cred că există cu siguranță o explicație științifică pentru spiritualitate.
Dar nu cred să fi fost una viabilă până de curând. Pentru mine, singura care are sens, este aceea că proto-conștiința, valorile platonice, bunătatea, adevărul, există la nivel fundamental al geometriei spațiu-timp și care ne pot influența acțiunile, dacă suntem deschiși la ele.
Și ne interconectează la toate celelalte ființe, la Univesul în sens larg.
E VREMEA DEȘTEPTĂRII.
Știința crează poveștile prin prisma cărora trăim. Și știința ne-a oferit o poveste foarte întunecată.
Ne-a spus că noi am fi un fel de greșeală genetică, că avem gene care, practic ne utilizează, pentru a trece la generația următoare și că noi suferim mutații aleatorii.
Se spune că am fi în afara universului nostru, să suntem singuri, că suntem separați, și că noi suntem acest tip de greșeală solitară, pe o planetă izolată, într-un Univers singuratic. Iar acest lucru, arată modul în care percepem lumea.
Ne arată care este imaginea noastră,despre noi. Și acum realizăm că, acest punct de vedere al separării, este unul dintre cele mai distructive lucruri.
Este acel lucru, care generează toate problemele din lume. E vremea deșteptării.
-Iar acum, realizăm că acea paradigmă este greșită, că noi nu suntem separați.
Toți suntem unu.
Toți suntem împreună.
Suntem conectați până la elementul cel mai infim al ființei noastre.
Astfel, că încercăm să înțelegem și să absorbim care sunt implicațiile unui astfel de fenomen?
Ce semnifică cu adevărat acest lucru, pentru mine și viața mea?
-Este necesar un nou mediu spiritual. Am nevoie de o nouă cale spirituală, de înțelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii o ființă umană.
Deoarece metodele vechi, mitologiile antice, vechea monarhie, Regele, Dumnezeu, contra metodei vechi, sentențioase a oamenilor de știință de a face totul,nu mai sunt valabile.
Este necesar să fie îngropate.
Avem nevoie de un nou mediu, de o nouă viziune.
Și cred că fizica cuantică, mai mult decât altceva, ne poate ajuta să facem un pas în direcția corectă.
(bătrân și nebun! Creatura asta, a îmbătrânit degeaba! Și sunt mulți ca el…ăsta, s-a născut degeaba dacă n-a înțeles ce înseamnă să fii o ființă umană…)
-Unul dintre motivele pentru care, din marea varietate de lucruri pe care le-aș fi putut face, pentru care m-am hotărât să mă preocup de fenomenele metafizice, a fost acela că m-am convins personal, prin experimente proprii și prin observarea experimentelor altora, că aceste efecte sunt reale.
Și dacă sunt reale, atunci asta înseamnă că marea masă a științei, a eludat complet un aspect cu implicații profunde și probabil, de o importanță fundamentală. Deoarece, ori de câte ori știința a ignorant ceva sau a separate pur și simplu un sector al lumii pe care nu-l va studia, ei bine, asta înseamnă că noi nu obținem o imagine completă a realității.
(bine, bine…dar nu trebuie ca știința să-ți dea răspuns CHIAR la toate întrebările, mai ales că majoritatea răspunsurilor, descoperirilor (inclusiv din ”știință”) se intuiesc, se relevă în/din timp în timp…tocmai pentru a pava un NOU moment istoric, dat pentru a favoriza apariția anumitor evenimente care să schimbe mentalități, dar și cursul istoriei!)
–Fiecare civilizație este oglinda propriei cunoașteri. Civilizația se bazează pe cunoaștere, paradigma prevalentă. Acum, priviți Globul din zilele noastre, la Globul nostru în culorile curcubeului. Veți vedea viziunile arbitrare dintre națiuni, dintre popoare. Acestea, sunt complet aleatorii, complet arbitrare, bazate pe cine a deținut ceva, într-o anume perioadă de timp, în istorie.
Dar dacă cineva, din viitor, privește către globul zilelor noastre, va spune că aceasta este o lume fragmentată, bazată pe o viziune fragmentată a lumii.
-S-a observat o schimbare evidentă în esența învățăturilor lui Iisus față de, să spunem învățăturile din Vechiul Testament. De exemplu, El a spus bătrânilor, citându-l pe Moise, ”Ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte”. Dar eu vă spun vouă, ”iertați-vă dușmanii”.
Iar el a subliniat întotdeauna cât de important era acest gând.
-Noua paradigmă…ar fi cu certitudine mult diferită față de cea de-acum. Știți, noi…pur și simplu mă gândesc la modul în care orice gunoi care apare în mintea cuiva, orice gunoi a fost diseminat pe toate căile și undele. Știți, copiii au crescut auzind gunoaie, jucându-se cu gunoaie…și, hm…știi, de fiecare dată când tu, hai să luăm un caz extrem, de fiecare dată când un omuleț omoară alt omuleț într-un joc pe computer…ceva s-a schimbat indubitabil, în creierul acelui copil.
(A descoperit și asta, roata! Desenele animate, jocurile video, CINE naiba le face? Nu oamenii ”mari”?! Sau pornografia, inclusiv aia infantilă…nu tot demenții ăia mari? De ce nu se interzic astfel de chestii?!)
–
De fiecare dată când viziunea asupra lumii se modifică, este afectat comportamentul.
Este afectată societatea.
Este afectată economia.
Absolut totul oglindește esența a ceea ce este viziunea lumii.
Deci, dacă ne imaginăm viziunea ca fiind o mașinărie gigantică care se găsește aici pentru a fi exploatată, atunci asta vom și face.
Asta se va întâmpla. Astfel vom acționa. Din acest considerent, afacerile o iau razna uneori…deoarece, natura jocului este de-a obține cât de mult poți. Îndată ce asta se schimbă…adică, cea mai apropiată asemănare la care mă pot gândi, este mișcarea ecologistă.
Înainte de mișcarea ecologistă, noțiunea de sustenabilitate a resurselor rare, ideea de a acorda atenție lumii ca organism viu, era ilară, și am văzut…și încă vedem efectele acestui lucru în toată lumea, când oamenii nu acordă atenție faptului că deținem…că trăim într-un spațiu închis.
Există o cantitate limitată de resurse diverse ce pot fi utilizate. Și asta chiar constitutie o diferență majoră. Însă, cum s-ar schimba ceva dacă oamenii și-ar imagina că ecologia există doar în minte? Ei bine, și acolo s-ar putea să fie tot un fel de spațiu închis.
Dacă începi să faci mizerie și să îndeși o grămadă de gunoaie în acel spațiu închis, vei sfârși prin a avea un mediu mental nociv.
-Cred că toți copiii sunt semnalele noastre de avertizare și sunt asemeni semnalelor de alarmă din minele care se prăbușesc, pentru a atenționa minerii că ar fi indicat să iasă la suprafață.
Adică, eu cred că anumite lucruri pe care le observăm la copiii de azi, este un semn că întreaga cultură se află într-o pradigmă eronată, și că nu apreciem puterea gândului.
-Poate foarte bine să fie legat de faptul că, ceea ce se petrece în interiorul tău…în creierul tău, în sistemul tău nervos, în modul tău de a privi și observa tot – cum lucrează memoria, cum lucrează mintea…s-ar putea foarte bine ca, ceea ce se întâmplă acolo, să fie un fel de inter-relaționare a observatorului cu materia care face ca într-adevăr, lucrurile să pară reale pentru tine, afectând modul în care percepi realitatea. NU SCHIMBĂ ÎNSĂ, REALITATEA CARE EXISTĂ.
Ei bine, nu poți schimba fotolii și camioane mari, nici buldozere și nici rachete ce se lansează. Nu schimbi toate astea. NU. Dar schimbi felul în care percepi lucrurile, și poate cum gândești despre ele, modul în care simți lucrurile, cum percepi lumea.
-Informația infinită pe care creierul o procesează în fiecare secundă, ne spune că există mult mai multe lucruri privitoare la lume, decât cele pe care le percepem. Și totuși, de fiecare dată ne cufundăm într-o experiență, cu toate simțurile noastre…văzând, mirosind, gustând, simțind…pe măsură ce ne scufundăm senzorial în realitatea noastră.
Nu știm nimic despre realitate (oare?!), și percepția așa-numitei realități care există, este filtrată prin organele noastre de simț. Creierul procesează 400 miliarde de informații pe secundă, dar noi suntem conștienți doar de 2.000 dintre acestea (și restul, unde se duc? Pătrund în subconștient?) Asta înseamnă că realitatea are loc permanent în creierul nostru.
-Ar trebui să-ncerci și tu! Cum de știu ceea ce fac?
-Eu și vaza suntem un întreg! Hei, s-ar putea să te ajute și în munca ta.
-Eu trăiesc prin ochii mei. Eu lucrez cu realitatea. Nu cu o nebuloasă de nimic, format din senzații și percepții alcătuind o lume de nimicuri schimbătoare. Dacă este real, vreau să văd.
-Realitatea. Ce concept!
-Ce este realitatea, poate fi cunoscută?
-ah…răspunsul ușor la întreabarea dacă realitatea este ea însăși, este iluzoriu, complet neclar și oricum avem doar probabilități. Răspunsul facil la această întrebare, ar fi DA. Așa că, înțelegi, dacă eu m-aș fi grăbit la o întâlnire în loc să fiu intervievat și cineva ar fi venit la mine pe stradă și mi-ar fi adresat această întrebare, i-aș fi spus Da, Da, în esență, este correct.
Dar e mai complicat decât atât deoarece, în momentul în care interacționezi cu realitatea, abia atunci ea devine o existență consistent, solidă cu adevărat. Este doar neclară, atunci când nu interacționezi cu ea.
Dacă observăm anumite puncte de vedere științifice moderne privind realitatea, CARE au încercat să ajungă cât mai adânc la elementele de bază, vom observa că, la nivelul său fundamental…de exemplu, în teoria M sau cea a stringurilor, realitatea nu este deloc solidă; este, în mare parte, un spațiu gol.
Și, orice soliditate ar avea, seamănă mai degrabă cu o hologramă decât cu o realitatea materială, dură și solidă. Este o realitate sclipitoare, care pare să fie foarte sensibilă la puterea gândului.
Experiențele mistice, extrem de puternice, sunt percepute ca reprezentând o formă mai adevărată a realității și ca un nivel fundamental al realității care face ca această lume materială, să nu mai fie așa de semnificativă. (corect!)
Unii oameni, au descris-o ca fiind o iluzie, un punct de vedere pe care-l consider uneori, un pic cam drastic. Dar, cred că, ceea ce ei încearcă să evidențieze este doar faptul că nu deține autenticitatea, calitatea autenticității pe care aceste stări le posedă.
Așadar, ultimul țel al unui mistic, îndată ce a avut o astfel de experiență, este încercarea repetată de a trăi din nou acea experiență, deoarece, aceasta…după părerea lor, reprezintă nivelul authentic al realității.
-E indicat să pășim dincolo de simțurile noastre, să creăm o nouă paradigmă. Simțurile noastre determină tot ceea ce există în lumea noastră,dar asta nu înseamnă neapărat că aici se sfârșește lumea noastră. E indicat să îmbrățișăm cunoașterea neconvențională, care se regăsește în partea nevăzută. Și, dacă putem, mai întâi s-o acceptăm în creierul nostru; abia atunci toate cele care au existat dintotdeauna, ne vor fi revelate și vizibile nouă. Aceasta este schimbarea paradigmei.
-Îți închizi vreodată ochii atunci când faci dragoste?
–Ochii sunt ca o lentilă, dar banda care vede cu adevărat, este situată în spatele creierului nostru. Este denumită cortexul visual. Se află chiar aici, în spate. Este asemănătoare acestui aparat de filmat, aceste benzi.
-Dintr-un anumit punct de vedere, ochii sunt similari unei camere de înregistrare, deoarece ei preiau acea informație, o stochează, dar ei nu…practic, nu-i poți aloca niciun înțeles acestui tip de informație până nu reușești să pui totul, cap la cap.
Deci, într-un fel, este necesară intervenția editorului pentru a asambla întregul, de a asambla filmul a ceea ce, de fapt,înseamnă viața ta și lumea în care trăiești. Singurul film care rulează în creier, este generat de abilitatea noastră de a-l percepe.
Deci, este oare posibil ca ochii noștri, camerele noastre de filmat să ”vadă” mai mult decât capacitatea pe care creierul nostru o are de a proiecta în mod conștient? Ei bine, felul în care creierul nostru funcționează, ne permite să vedem doar ceea ce credem că este posibil.
-Hmm…asociem tipare care déjà există în noi, prin condiționare. Astfel, o poveste minunată pe care o consider adevărată, relatează că, atunci când indienii, amerindienii din Insulele Caraibe au văzut corăbiile lui Columb apropiindu-se, ei nu le puteau zări deloc pentru că erau total diferite de ceea ce văzuseră vreodată, așa că nu le puteau ”identifica”.
(Deci creierul, nu recunoaște realitatea evidentă redată prin ochi, pentru că fiind nouă și total diferită, n-o ”vede”?! Nici dacă îi bagi degetele-n ochi? Sau, doar după ce e sesizată palpabil, printr-o acțiune directă, chiar agresivă?)
-Dacă mă dau jos din pat într-o dimineață, ei bine, și decid subit să iau foarte în serios afirmația care în mod cert este o afirmație reală, CĂ NU SUNT SIGUR DE FAPTUL CĂ OCHII MEI FUNCȚIONEAZĂ CORECT, DA?
(Ba funcționează correct, numai că interpretarea dată de creier poate ÎNȘELA ceea ce au văzut ochii tăi, după ce au fost supuși unor iluzii optice, spre exemplu, ori creierul – făcând cunoștință pentru prima dată cu o realitate nouă, inedită – în primă fază, până când asimilează mai întâi senzorial, înregimentând apoi conceptual, pe baza experienței (plăcute sau nu) a noii realități, o catalogheză și o băgă într-un sertar…vechi, sau nou!)
Astfel că, din tot ceea ce cunosc, chiar dacă pare că există o podea solidă lângă patul meu, ar putea totuși să existe o stâncă sau așa ceva, da?
(stânca sub podea, da! Dacă-i numai stânca, îți dai seama, ce naiba? )
Hmm…dacă nu sunt capabil să ordonez aceste posibilități în sensul probabilităților pe care le aloc acestora, atunci nu mă voi da jos din pat. Mi se pare că sunt complet paralizat, în sensul cel mai pur al cuvântului, nu-i așa?
(Înțeleg unde BATE! Adică, dacă n-ar fi creierul care ne dă siguranța în urma clasificării lucrurilor, datorită experimentărilor noastre anterioare cu ele și, în funcție de ceea ce știm déjà, să acționăm aproape mechanic, ca gest reflex în privința manipulării, întrebuințării lor, datorită caracteristicilor lor pe care știm…pe cât de solide sau fragile sunt, nici n-am păși!)
Nu sunt, hm, hmm…pur și simplu, nu am nici cea mai vagă idée despre cum să fac concret următorul pas. Este, în mod cert vorba, despre situația în care știm că ochii mei ar putea, în principiu, să mă înșele în orice moment.
Cunoaștem dinainte experiența unor oameni asociată halucinațiilor. Și chiar dacă noi nu știm cum să dovedim, în esență…că ochii noștri nu ne înșeală niciodată. Este absolut adevărat. Dar atunci când decidem să ne dăm jos din pat dimineața, atribuim probabilități diverselor ipoteze, cu ceea ce văd eu ca fiind o podea lângă pat. Una dintre ipoteze, ar fi aceea că există cu adevărat o podea, și de aceea o și văd.
O altă ipoteză ar fi că, ceea ce văd eu poate fi o halucinație și că acolo este o stâncă. Prin faptul că te dai jos din pat dimineața, înseamnă că dai crezare uneia dintre aceste ipoteze, mai mult decât celeilalte.
(Deci, e vorba de credință! Dacă tu ești încredințat 100% asupra unui lucru, poți să mergi ÎN SIGURANȚĂ și pe apă, crezând că mergi pe stâncă! Dar, vezi tu…apa te udă și lasă urme, iar UDĂTURA te trezește BRUSC la adevărata, imediata realitate, schimbându-ți credința, deci – ipoteza, scufunzându-te!
Aaaa…e altceva când Cineva te face să crezi că poți merge și pe apă, prin faptul că trezește-n tine niște mecanisme abile de-a o face, datorită SIGURANȚEI de nezdruncinat din vorbele Aceluia, asimilate în tărie…unei stânci (sâc!), lucru posibil, doar în stările de hipnoză ori de somnambulism!)
Când armata lui Columb a ancorat în Caraibe, niciunul dintre nativi, n-a fost capabil să vadă corăbiile, deși acestea existau la orizont. Motivul pentru care ei n-au văzut absolut deloc corăbiile, a fost acela că nu dețineau nicio informație în creierele lor, și nicio experiență legată de existența acelor corăbii.
Astfel, că șamanul începe să observe că apa oceanului este vălurită, dar nu vede nicio corabie, dar începe să se întrebe ce anume generează efectul observat. Așa că, el iese zilnic și tot privește continuu. Iar după o perioadă de timp, este capabil să vadă corăbiile. Și deîndată ce observă corăbiile, el le spune tuturor că există corăbii în larg.
Deoarece toți aveau încredere în el și-l credeau pe deplin, au început și ei să le vadă. Prin faptul că dimineața cobori din pat, dai crezare uneia dintre ipoteze, mai mult decât celeilalte. Aceasta este calea cu care suntem obișniți să procedăm în viața noastră de zi cu zi.
De ce faci asta? Ai tot felul de amintiri.
ÎNTOTDEAUNA PERCEPEM CEVA, PRIN PRISMA OGLINZII MEMORIEI.
Dacă ar fi fost să folosesc puțină tentă poetică și să spun ce s-ar întâmpla dacă noi am putea de fapt să atingem diferitele părți constituent ale pașilor de procesare a vederii, a modului concret prin care noi manifestăm vederea…bine-nțeles că informația este, în primul rând reținută de ochii noștri prin retină, dar acea informație generează anumite impulsuri nervoase care se conectează ulterior la părțile primare ale creierului, unde imaginile încep să se formeze cu-adevărat.
În esență, cortexul vizual primar, după cum este denumit, ceea ce vedem, este ceva asemănător cu asta…unde vorbim, în principal doar despre linii, forme și culori.
Nu există absolut nimic acolo, nimic din ceea ce noi am puteam identifica sau vedea, sau la care să ne gândim și, în mod cert, nu suntem conștienți de acest nivel de activitate.
Este vorba practic, despre datele primare în baza cărora lumea se concretizează.
Dar noi, nu putem pricepe nimic din toate astea.
Astfel că, din acest punct de vedere, vederea însăși, NU APARE CHIAR ÎN OCHI.
Nici măcar nu este necesar să apară în zona vizuală primară.
Dacă, însă, continuăm să analizăm informația primită în sensul procesării ei, atunci când ajungem la un nivel secundar de procesare a datelor, începem să facem legătura între forme și modele.
S-ar putea să fim puțin conștienți de acest stadiu, ceea ce este probabil asociat cu denumirea de ”vedere oarbă”, în care oamenii nu dețin nivelul cel mai înalt de procesare, în care observăm lumea însuflețită deoarece, în mod conștient, el afirmă ”Nu pot vedea”.
Dar, dacă le ceri să ghicească la ceea ce se uită, sau să se deplaseze printr-o cameră plină cu obiecte, o pot face deseori destul de bine, ca și cum ar vedea.
Foarte interesant, nu?! Din când în când, sataniștii mondialiști se amuză și ne mai trimit niște prăjiturele (filme) cu răvașe, doar ne-om prinde și noi, încercând să evadăm…din Big Brother, din scenariul 1984!)
Atunci, ce se întâmplă?
Nu știm cu exactitate.
Dar, se pare că există o deconectare între nivelul secundar și acest nivel, nivelul final al procesării. Așadar, avem un nivel de conștientizare, dar este evident că, încă nu avem o reprezentare exactă a realității.
(Adică, ”natura” ne-a înzestrat așa, dintr-un motiv anume… fie ca să suplinim cu intuiția ceea ce se RUPE prin deconectarea dintre nivelul secundar și cel final al procesării realității, fie să ne țină într-o buclă (sau cerc), numai atingerea unui nivel superior de conștiință și de știință, să ne facă să evadăm din buclă pentru a vedea ÎNTREGUL!
Cred că e ca-n filmul ”THE TRUMAN SHOW” unde, conform scenariului, Truman, încă din faza pre-natală a fost născut și crescut închis ca-ntr-o colivie, într-un oraș cu mii de camere de luat vederi (cam 5.000 per-total) unde, era urmărit în fiece secundă, fiindu-i organizată viața de zi cu zi de către actori p lătiți să interacționeze cu el, să-l facă să creadă că aia e viața sa reală, până când s-a PRINS – aceleași personaje apăreau când se simțea în CRIZĂ, toți erau PE FAZĂ când urma să declanșeze în el o mică revoltă (plecarea în Fiji), răsul forțat al asistentei care de fapt îl ura, mașinile și personajele care-i treceau pe stradă la intervale regulate, etc…fuge într-o zi și, dorind să evadeze, se urcă pe un iaht, dotat cu alte multe camere de luat vederi, pe o mare (artificială) într-o zi sau noapte perfect mimate, provocate tehnologic în acel mega-studio-oraș.
A fost băgat în sperieți, în trepte: prin provocarea de vânt puternic, de valuri uriașe, de curenți puternici de furtună, bolborosind din adânc, gata să-l înnece, zgâlțâit bine, doar doar s-o înfricoșa și s-o întoarce înapoi unde-l cunoaște lumea și e în siguranță, ajunge totuși…ud până la piele și buimac, la marginea zidului azuriu, unde era o scară ce ducea spre adevărata lume, cea pe care el n-o văzuse niciodată, dar pe care ea (lumea), îl cunoștea foarte bine, hrănindu-se pervers cu viața unui om redată pe ecran non-stop, dar care nu era conștient de asta, și nici nu i se ceruse acordul pentru asta!
Interesant este numele managerului, co-producător al filmului = RICHARD LUKE ROTSCHILD!
Și asta nu se va întâmpla până când nu vom putea analiza stadiile finale ale procesării proprii care sunt localizate în ceea ce se cheamă zona asocierii vizuale.
Și abia atunci, când observăm asta, ne aflăm în locul din care vedem această imagine extrem de vie, a ceea ce reprezintă lumea.
Zărim toate culorile. Vedem totul, ca și cum l-am percepe ca pe ceva foarte real.
Și, nu numai că deținem această percepție extrem de reală a sa, dar, încă o dată – aceste zone de asociere, cum sunt denumite, deoarece asociază fragmente diferite de informație ce traversează creierul, fac legătura dintre această imagine și băncile memoriei.
Și, dacă imaginea creată este a unui câine, atunci o identificăm ca fiind un câine.
S-ar putea să avem și un răspuns emoțional legat de această imagine.
Dacă iubim câinii, atunci simțim o emoție caldă, estompată.
Și dacă nu ne plac câinii, atunci s-ar putea să nu ne placă acest gen de imagine.
Așadar, totul este relaționat de ceea ce ești, de fapt, de toate experiențele tale din trecut, de modalitatea în care tu procesezi în cele din urmă, informația; toate acestea, constituie pentru tine, universul tău vizual.
Deci, creierul însuși este cel care realizează cu adevărat tot ce ține de percepție.
Contrar acestui fapt, lucrul care m-a fascinat dintotdeauna, doar dintr-un punct de vedere extrem de simplist, este acela când îți scrântești degetul de la picior. Atunci când te izbești de ceva, degetul te doare.
Dar de fapt, durerea există doar în creier. (ei, pe naiba!)
Creierul tău este cel care percepe durerea, dar tu o simți în degetul de la picior.
(Pe bune? D-aia celor cu un picior amputat, după ceva timp își ”simt” spre exemplu piciorul, chiar îi ”mănâncă” în talpă, se gâdilă sau îi ”doare”?!
Și totuși, știam de la biologie că, cei care nu simt durerea, au blocați anumiți receptori ai durerii care, în stare normală, i-ar face să simtă durerea…necesară în conștientizarea vătămării unei părți a trupului, ori a declanșării unei boli a unui organ intern.)
–Experimentul cu ochelarii răsturnați. Acest individ, Slater, a fabricat acești ochelari din prisme și lentile, astfel încât totul se vedea cu susul în jos.
A testat acești ochelari pe un grup de oameni, și le-a cerut să-i poarte pentru un timp mai îndelungat.
Erau extremi de inconfortabili, deoarece subiecții, îi vedeau pe oameni, mergând răsturnați.
Dar, dacă continuau să poarte ochelarii, atunci, după două-trei săptămâni, în funcție de persoană, având ochelarii pe nas, ar fi văzut totul cu susul în jos.
(În mod sigur așa se face cu orice populație și din punct de vedere socio-culturalo-economic, etico-moral și ideologic…d-aia vezi atâtea anomalii AZI, luate drept ”etalon”!)
Și, chiar dacă și-ar fi scos ochelarii chiar în acel moment, ar fi văzut lucrurile INVERS!
Ceea ce se întâmplă, așa cum interpretez eu, este faptul că, atitudinea mentală era atât de puternică, încât oamenii mergeau normal, iar cu ochelarii puși, acea atitudine a minții, a generat o forță care a determinat ca, dendritele neuronale să se extindă într-o asemenea măsură, încât să creeze în minte, o imagine inversată în oglindă.
(Și asta de ce ȚINE? De o posibilă adaptare continuă la mediu, indiferent cât de aberant și anormal acesta devine?! Atât de prost e creierul?!)
Și, imediat după ce a fost creată această structură reticulară rezistentă și-ți scoți ochelarii, e normal ca acum să se disperseze acea structură pentru a vedea lucrurile așa cum te aștepți să le vezi.
Acest fenomen este denumit astăzi, ”învățare neuronală”.
O facem permanent. Și cred că ăsta este modul de funcționare.
Dilema constă din faptul că oamenii nu manifestă o mulțime din aceste lucruri, deoarece atitudinea lor mentală, de fapt atitudinea mentală a lumii de azi, susține că nu poți face aceste lucruri.
(Eu zic că DIMPOTRIVĂ! Oamenii sunt supuși INCONȘTIENT la modificarea sau nașterea unor noi TIPARE, datorită învățării neuronale (că doar specifică că o facem permanent…), conștienți de manipulare prin mijloace specifice, fiind doar aceia care vor să inducă o altă realitate, și puțini dintre cei care realizează asta, adică faza de experimentare pe ei!)
Aceste lucruri, nu sunt reale.
-Ești în regulă? Te-am auzit țipând mai devreme. Era un alt vis?
-Erai un indian ce urmărea corabila lui Columb, materializându-se din eter.
-Oau!
-Și acest vraci, continua să te agaseze.
-Super! Asta este…hei! Poate că e vorba despre o viață trecută sau o realitate paralelă, sau o viață viitoare.
-Revino-ți!
-Sau poate că acel vis, încerca să-ți transmită adevărul.
CRED CĂ, TOTUL DEPINDE DE CEEA CE TU CREZI CA FIIND REAL.
Poate ar fi cazul să încerci alte pastile pentru anxietate.
-Pastilele mele sunt în regulă, bine? Mulțumesc.
-Ei bine, e cazul să mă îmbrac. Sper că te simți mai bine, Amanda.
-O, Doamne, Amanda! Ce nesuferită poți fi! Își spune Amanda sieși.
–Oamenii mă întreabă ce relevanță are mecanica cuantică, dat fiind faptul că totul este o chestie atât de mică?
Și cui îi pasă?
Sunt trei răspunsuri posibile.
Dintr-un punct de vedere practic, chiar nu contează deloc.
Trebuie să te duci la muncă, să-ți conduci mașina și să faci tot restul.
Dintr-un alt punct de vedere, mecanica cuantică, se insinuează practic, în tot ceea ce există în lume, în special în lumea electronicii.
Când mergi la supermarket și scanezi produsele la casă, acela e un efect mecanic cuantic.
Dar cred că, cel mai relevant punct de vedere, este cel de-al treilea care este, în esență, o chestiune filozofică.
De ce sunt filozofii atât de pasionați de demitizarea presupunerilor privind lumea?
Într-un final, am înțeles.
Și asta, ca urmare a observării mecanicii cuantice și comparând-o cu o mecanică clasică.
Acestea, prezintă două moduri de gândire foarte diferite referitoare la principiul de funcționare a lumii, și la ceea ce suntem de fapt.
Așadar, din perspectiva clasică, suntem mașinării.
Iar într-o mașină, NU EXISTĂ LOC PENTRU O EXPERIENȚĂ CONȘTIENTĂ.
Nu contează dacă o mașinărie moare.
Poți omorî mașina. O poți arunca la gunoi, nu contează!
Dacă aceasta este lumea, atunci, oamenii se vor comporta în acest mod. (adică ca simple OBIECTE în uz de folosință!)
Dar mai există o modalitate de a privi lumea, și care este indicată de mecanica cuantică care a sugerat că lumea nu este o mașinărie ci, mai degrabă, UN ORGANISM VIU.
Este un organism strâns interconectat de un anumit tip, care se extinde în spațiu și timp.
În acel tip de mediu, raportat la ”ce cred eu și cum mă comport eu”, are un impact mult mai mare, nu doar asupra mea, ci și asupra întregii lumi, decât l-ar fi avut dacă era doar o lume mecanicii clasice.
Așadar, dintr-un punct de vedere fundamental, privind morala și etica, CEEA CE GÂNDESC, AFECTEAZĂ LUMEA!
Aceasta este, adică, într-un fel, adevărata CHEIE pentru care, schimbarea perspectivei de a privi lumea, este importantă.
-Haideți să vorbim despre lumea subatomică.
Iar apoi, vom vorbi despre ceea ce ne comunică referitor la realitate.
Primul lucru pe care doresc să-l menționez legat de lumea subatomică, este acela că reprezintă o totală fantezie creată de fizicieni nebuni, care caută să priceapă ce naiba se întâmplă atunci când ei efectuează aceste mici experimente.
Și, prin experimente mici, mă refer la energii colosale în spații mici și perioade scurte de timp.
Totul o ia razna în condițiile acelea.
Și astfel, a fost inventată fizica subatomică, în încercarea de a înțelege ce se întâmplă.
Este necesară o nouă știință.
Este denumită fizica cuantică, și este supusă unei game întregi de ipoteze, gânduri, sentimente, emoții și intuiții discutabile, în încercarea de a afla ce se întâmplă.
-Prin urmare, pe de-o parte am avut o teorie care, din punct de vedere conceptual, era profund de neînțeles, iar pe de altă parte, din punct de vedere practic, era de departe mult mai de succes, decât orice altceva observat anterior.
Ne aflăm în acea situație care produce tensiunea pe care toate investigațiile, fundamentul mecanice cuantice, o hrănesc din plin.
Deoarece, pe de-o parte, aceasta este o teorie profund paradoxală, de neînțeles, o teorie confuză conceptual.
Pe de altă parte, nu există alternativa de-a lungul drumului, nici de a ne dispensa de ea, nici de a o neglija, deoarece s-a dovedit a fi unealta cea mai eficientă pe care am deținut-o vreodată, privind predicția comportamentelor sistemelor fizice.
–Universul este foarte straniu. Se pare că există două seturi de legi ce guvernează Universul.
În lumea obișnuită, asta însemnând, în mare, dimensiunea noastră și cea a timpului, evenimentele sunt descrise cu ajutorul legilor de mișcare newtoniene, stabilite în urmă cu sute de ani.
Și funcționează fără cusur pentru bile de biliard, ghiulele și gravitație.
Și totuși, dacă ne referim la scară micro, dacă reducem totul, spre exemplu la nivelul atomului, un alt set de legi se manifestă.
Acestea sunt legile mecanicii cuantice, fizica cuantică, mecanica cuantică.
Și la acest nivel, particulele se pot găsi în mai multe locuri în același timp.
Se pot comporta ca unde desfășurate spațial și temporal.
Pot fi interconectate pe distanțe foarte mari.
Ele ar putea, hmm…să fie unificate într-o stare cuantică singulară, într-o singură stare guvernată de o singură funcție de undă.
Iar marginea, pragul, această perdea între lumea cuantică și cea clasică, este într-adevăr misterioasă.
Este numită uneori, colapsul funcției de undă, deoarece, în lumea cuantică, totul se găsește în suprapunere și posibilități multiple.
Iar în lumea clasică, aceste posibilități multiple, par să colapseze în alegeri distincte, exacte și definite.
Așadar, totul se află într-un loc exact, distinct.
–Atunci când electronii gravitează în jurul nucleului atomic, o fac sub forma orbitelor.
Ați văzut astfel de modele ale atomilor, în cărțile de liceu.
Vi le puteți aminti cu ușurință.
Dar partea cea mai subtilă, apare atunci când ne imaginăm cum face electronul saltul de pe-o orbită, pe alta.
Un salt, care este asociat cu emisia de lumină a atomilor.
Atomii, emit lumină în timpul acestui proces.
Dar, cum face electronul de fapt, saltul de pe-o orbită, pe alta?
NIELS BOHR, a fost primul care a evidențiat acest lucru, ȘI ESTE RADICAL = ELECTRONII, NU TREC NICIODATĂ PRIN SPAȚIUL INTERMEDIAR, prin spațiul care a survenit între timp.
Electronii, NU traversează niciodată vreun spațiu pentru a efectua această tranziție.
Ei, pur și simplu, se află pe orbita cea mai înaltă și apoi, instantaneu, pe cea mai joasă!
NICIUN SPAȚIU ÎNTRE!
Deci, cum se face acest salt?
Dacă gândești în termenii mișcării continue, nu poți răspunde la aceasta.
Așadar, în mod fundamental, cuantica…fundamental, înseamnă o DISCONTINUITATE.
Acest termen ”quantum”, înseamnă la origine, doar ”cantitate”.
În latină, el înseamnă doar ”cantitate”.
Doar în fizica cuantică nu îl folosim cu acest sens.
De la început, am utilizat în fizica cuantică, cuvântul ”quantum”, pentru a semnifica discontinuitatea.
Iar acum, cu sensul de salt cuantic = o mișcare discontinuă!
–Mecanica cuantică, garantează faptul că, pe măsură ce avansezi în profunzime, natura devine mai mult energetică.
Acesta este motivul pentru care puterea nucleară, este de un milion de ori mai puternică decât cea chimică.
De ce? Deoarece puterea chimică, reprezintă o manipulare moleculară.
PUTERA NUCLEARĂ, REZULTĂ DINTR-O MANIPULARE MOLECULARĂ.
Dar nucleul este de un milion de ori mai mic, și de un milion de ori mult mai important, și de un milion de ori mai puternic decât nivelul chimic.
Deci, cu cât adâncești cercetarea, cu cât scade dimensiunea, cu atât mai dinamic devii, spune mecanica cuantică.
Câmpul unificat, există pe ultima treaptă a scării Planck = 10 la puterea minus 33 centimetri, valoarea lungimii Planck.
–Lungimea Planck, este cel mai mic nivel al realității.
Dacă micșorăm dimensiunile, suntem la dimensiunea metrilor, centimetrilor…
Când coborâm spre atomi, sau la valoarea 10 la puterea -8 centimetri, și condiționăm să mergem în jos pe scară, dimensiunea spațiu-timp, devine netedă, până când atingem nivelul de bază, nivelul cel mai de jos, la care se găsește un tipar, ca o țesătură dacă doriți.
Există un fel de rugozitate sau iregularitate.
Și aceasta este ceea ce poartă denumirea de lungimea lui Planck, după MAX PLANCK, celebrul fizician german, având dimensiunea de 10 la minus 33 centimetri.
Iar timpul Planck, este de 10 la minus 43 de secunde.
Așadar, lucrurile sunt extrem de mici, și se petrec cu o viteză extraordinar de mare.
Însă, în ciuda faptului că ele sunt extrem de mici, dimensiunea spațiu-timp, există pretutindeni, astfel încât, întregul Univers este creat la acest nivel.
Iar Relativitatea lui Einstein afirmă că, atunci când aceasta țesătură se curbează, formează masa, și practic aceasta este constituenta materiei.
-Ideea că lucrurile pe care le atingem cu mâinile, pe care le simțim, sunt constituite din idei, concepte, de fapt, s-ar putea să fie o idee mai veche decât ne-am fi putut gândi.
Hmm…și este într-adevăr o idee dificil de priceput sau de acceptat. Dar lăsați-mă să încerc să v-o explic astfel. Atunci când începem să privim punctele mici ale spațiului, și particulele infime ale timpului, începem să observăm că obiectele pe care le-am descoperit în aceste regiuni ale spațiului și timpului, nu există în mod permanent.
Există asemănător bulelor unei folii cu bule, atunci când acestea sunt presate și se sparg = apar și dispar, apar și dispar în continuu.
(Păi, dacă sunt de forma unor folii cu bule, în momentul în care le presezi, le și expulzezi, nu? Asta dacă înăuntrul lor NU E GOL! Dacă nu e gol, datorită presiunii exercitate asupra lor, ele, ieșind din bula-mamă forțat, se pot divide în multe altele mai mici, adică în bule miniaturale, asemănătoare, chiar identice bulei mari- presată și spartă! Acum, nu știu dacă nu CRESC instantaneu ce sunt expulzate în mediu, ajungând fiecare la forma bulei-mamă din care-au ieșit, sau necesită un timp de creștere pentru asta!
De-aici, ”dispariția” lor aparentă prin ivirea lor multiplă datorată multiplicării, în urma presării…în altă parte, în imediată apropriere sau mai departe…în funcție de locul pe care l-au avut inițial pe FOLIE, luând în considerare și forța presiunii exercitate asupra bulei/bulelor-mame, inițiale!
Iarăși, nu știu dacă bulele sunt de același tip/fel, sau sunt nenumărate…și dpdv al formei și consistenței lor, atât calitativ, cât și cantitativ…unele fiind necesare dpdv calitativ, altele, dpdv cantitativ…
Apoi, NECESITATEA apariției lor într-o diversitate bine stabilită (finită sau infinită…) CINE-o stabilește? Să fie doar de la sine, printr-o auto-replicare?!
Și, ar mai fi o întrebare: CINE LE PRESEAZĂ?! Iar dacă nu le presează NIMENI din afară, atunci vorbim de implozie? Dacă NU, care-i forța care acționează asupra lor spre a le sparge prin presare și, de unde vine ea?)
Și pentru a explica acest fenomen, ne-am întrebat ce fac ele atunci când nu apar. Ce sunt ele înainte de asta? Apoi am efectuat experimente mult mai precise, mai exacte. Și am descoperit că, putem lua obiecte pe care le lăsăm să interacționeze și să plutească separat, și să măsurăm apoi ceva legat de unul dintre obiecte. Și am descoperit că, celălalt obiect, se schimba aproape simultan chiar în momentul în care primul obiect a fost doar privit.
(Nu s-a specificat dacă ”celălat obiect” e la fel cu cel privit. Și, în ce sens se schimbă?! Dacă nu e de același tip, DE CE i-a forma obiectului privit? Pentru a apărea și el la fel, ca în oglinda celuilalt, asigurându-se astfel, că ”cel privit” chiar dacă va fi luat din mediul său, cel rămas, îi preia forma, inclusiv caracteristicile pentru a nu se ”pierde” tipul/prototipul celui preluat?
Iar dacă i le preia, el are capacitatea de a rămâne în sine ceea ce l-a diferențiat de celălalt, revenind la identitatea sa după bunul plac, oricând și oriunde? Și, supus privirii PRIVITORULUI la rându-i, altul îi va prelua și lui forma?!
Ori e vorba doar de o iluzie sensibilă provocată la modul cameleonic, pentru a nu intra în panică PRIVITORUL care, va dori astfel, să se-apuce de vânătoare de obiecte, care-i fac cu ochiul? Și, fiindcă e vorba de interacție (”le lăsăm să interacționeze”), înseamnă că sunt de forme diferite!)
Cu alte cuvinte, dacă un obiect a apărut instantaneu aici, celălalt va apărea tot instantaneu, cu toate că, dacă nu l-am fi făcut pe primul să apară intenționat, cel de-al doilea, ar apărea aleatoriu.
(Dacă apare imediat altul…aleatoriu, fără vreun privitor, înseamnă că-i scris anume să se întâmple așa!)
Deci, cum poate ca apariția unu să fie legată de apariția doi, când ele n-au fost de fapt separate? Așadar, acest lucru ne-a condus gradual spre anumite noțiuni și anume, că există o conexiune invizibilă între tot ceea ce există. Fizicienii, au dat un nume acestui fenomen. L-au numit ”interdependența”.
Sau, ne putem referi acum la el, ca la o stare invizibilă. Noi o numim ”vector de stare” sau o ”funcție de undă cuantică”, deoarece pare ondulatorie. Pare mai curând întinsă peste spațiu și timp decât localizată concentric într-un singur loc și-ntr-un singur moment.
Hmm…și totuși, această funcție de undă, nu este doar o undă a materiei, asemănătoare unui val oceanic sau unei unde de sunet, sau oricărui tip de undă a materiei. ESTE O UNDĂ DE POSIBILITATE. Este un fel de undă a gândului. Și, deoarece este o undă a gândului sau a posibilității sau a non-materiei, ne este invizibilă.
Dar nu putem explica ce anume vedem noi ca materie, în aceste mici puncte de spațiu și timp, decât dacă ne imaginăm faptul că, aceste particule de materie au apărut într-un fel, sau s-au ivit din aceste tipare de undă, similare gândurilor care ne sunt invizibile.
(Adică, gândurile…prin dorință, provoacă imaginativ determinând ulterior și faptic, apariția tiparelor – vechi sau noi, ori doar îmbunătățite – necesare realității imediate ori celei din viitor, sesizate fiind de creier, cel care le-a și conceput! Deci, materializarea obiectelor, până la simțirea consistenței lor, se datorează dorinței/intenției de gând, care are capacitatea să pună ”în lucru”, prin asocieri…nașterea feluritelor obiecte!)
-Mecanica cuantică, cuprinde într-adevăr, comportarea și redarea informației, comportarea și readarea posibilității, unde de electron, unde de electron potențial. Și este important cuvântul ”potențial”.
Aceasta nu este lumea electronilor. Este lumea electronilor potențiali.
Dar trebuie să pui întrebarea, ”despre ce tip de unde vorbim?” Ce este câmpul ondulatoriu? Este oceanul? Nu. Este oceanul universal. Un ocean de potențial pur. Un ocean al existenție abstracte, potențiale. Îl numim ”câmpul unificat”, sau ”câmpul superstringurilor”. Și din asta suntem noi construiți.
Conectivitatea tuturor lucrurilor este un constituent de bază al materialului realității. Este foarte dificil de înțeles această idée.
(Adică, după logica lui…dacă eu cred că te văd, cu toate că tu nu ești decât produsul creierului meu care ”te vede” datorită tiparelor știute de el, iar tu mă vezi și alții mă/ne văd/vedem din pricina creierului care are tipologia déjà fixată-n minte dinainte, până la urmă, ÎN ADEVĂRATA REALITATE, CUM SUNTEM/ARĂTĂM?! Inclusiv obiectele, care-s tot produsul minții…
Deci, noi ne ”vedem” datorită conectivității dintre noi, care-a fost sprijinită întotdeauna pe credința (sau ”iluzia”) întipărită că așa suntem, și nu altfel, CINE are interesul să ne țină în umbră și necunoaștere a adevăratei realități?!
Oare așa negativă sau înfricoșătoare să fie REALITATEA dacă ne-am vedea, altfel decât am fost învățați?! Să fie atât de cinic Creatorul încât să ne inducă grosolan în eroare?! NU CRED!)
Dar Erwin Schrodinger, a afirmat, fiind unul dintre fondatorii mecanice cuantice, că această interdependeță care constituie și ideea acestei conectivități, nu este doar o proprietate a mecanicii cuantice, ci este PROPRIETATEA ei.
Este acea proprietate a mecanicii cuantice, care o face să fie extrem de ciudată. Și nu pare să se potrivească absolut deloc cu lumea noastră obișnuită, cu experiența noastră obișnuită, dar, în realitate, o face.
(Pe teren, între tipa din documentar și un puștiulică care o provoacă la un meci amical de aruncat la coș)
-Vrei s-arunci la coș?
-Ei hai, nu trebuie să te porți așa! Hai să jucăm! Uite, el te place. N-ai timp de un meci scurt, unu-la-unu?
-De când n-ai mai jucat? Haide, mingea e la tine. Aruncă!
-Nu, nu, nu domniță! Nu de acolo! Este în afara terenului. Trebuie să fii în teren ca să poți juca.
-Bine-ați venit la Curtea Ducelui Reginald, a posibilităților nesfârșite!
Atunci, tipa se încumetă și intră pe terenul de joc și, odată ce-o face, parcă trece prin Poarta Stelară, adică prin acel ”perete” parcă vălurit, care face ape, ape…numai că acesta are culoare albastră, spre mov.
Ea, parcă este conștientă de trecerea la alt nivel, pentru că se uită de jur-împrejur și, în lumina razelor, soarele văzut printre crengile copacilor, parcă poposește pentru o secundă printre crengi, sub forma unei mingii albastre-mov de energie, care pulsează spre exterior vrând să-și facă cunoscută prezența, apoi i-a forma unei eclipse, culminând prin formarea unei găuri mov închis spre negru ce se transformă într-un vortex, și apoi dispare!
Pune mâna pe minge și aruncă la coș, dar ratează!
Apoi, se întoarce cu spatele nemulțumită de rezultat…timp în care, puștiul care prinsese mingea, o aruncă spre ea lovind-o, și-i ”poruncește”:
-Regulile Curții. Trebuie să-n încerci pe ultimul.
-Asta chiar a durut.
-Nu te-a atins niciodată.
-…Sigur…
-…și nu este solidă această minge. Este în mare parte, goală.
Altul: toți am fost învățați la școală că lumea este compusă din diverse – din materie, masă, atomi. Atomii formează moleculele. Moleculele formează materia. Și totul este compus din asta. Dar atomii, sunt, de fapt goi, în cea mai mare parte.
De exemplu, dacă această minge ar constitui nucleul unui atom, să zicem un proton dintr-un atom de hydrogen, atunci, elecronul care se deplasează pe orbita care-ar descrie limita superioară a acelui atom, ar fi în afara acelui munte de acolo, la aproximativ 20 de mile distanță. Și tot spațiul dintre ele, ar fi complet gol.
De fapt, Universul este în mare parte gol. Totuși, pe măsură ce dimensiunile se micșorează, în acest ”gol”, ajungem în cele din urmă la un nivel fundamental al geometriei spațio-temporale.
Linia de bază fină a Universului, unde există informație, există un tipar. Este denumită Constanta Planck. Și este materia Universului. Și la acel nivel, există informație încă de la facerea lumii. Așadar, majoritatea Universului, chiar al materiei, este de fapt – GOL.
(Și-atunci, dacă totul e GOL, senzația de gol din stomac, sau de un spațiu gol/golit de alte obiecte, cum de-l sesizezi ca fiind GOL?! Datorită faptului că nu te împiedici ori te lovești de vreunul? Sau când ai cădea ÎN GOL, de la etaj, pășind greșit, nu pe dușumeaua cabinei liftului, CUM E? Atunci, GOL-ul perceput n-ar mai fi GOL, ci vid?!)
Cei mai mulți oameni, cred că vidul este gol. Dar pentru densitatea proprie internă, a mecanicii cuantice și a teoriei relativității, este necesar să fie echivalentul lui 10 la puterea 94 de grame din energia masei.
Fiecare gram fiind un fel de energie de tipul E = mc2.
Ăsta este un număr imens. Dar ce înseamnă el de fapt? Dacă eu presupun practic că Universul este plat, și din ce în ce mai multe date astronomice demonstrează acest lucru, dacă presupun asta, dacă eu extrag volumul sau vidul dintr-un singur atom de hydrogen care este aproximativ 10 la puterea -23cm cubi.
Dacă eu extrag această cantitate de vid și iau energia latentă din aceasta, atunci, avem o energie de trilioane de ori mai mare, decât în toată masa tuturor stelelor și a tuturor planetelor, de până la o distanță de 20 de miliarde ani-lumină. Este enormă,imensă.
Iar dacă conștiința îți permite să controlezi chiar și o părticică din asta, atunci, creearea unui Univers nu constituie nicio problemă.
-Organizații ca NASA, British Aerospace, toate încearcă să pătrundă în această mare vastă energie incredibilă și inimaginabilă. Și ei cred că, dacă pot face acest lucru, atunci noi putem călători către galaxii diferite. Așadar, ei înțeleg că, în acest spațiu gol, există această energie incredibilă.
-Când începi să înțelegi cu adevărat acest fenomen, începi să înțelegi imensitatea energiei care ar fi implicată în coborârea adâncă în vizuina iepurelui. Ce vom utiliza în viitor, care să ne ducă la stele?
Ideea e că noi, perturbăm aceasta, cu conștiința. Noi putem, prin conștiență direcțională și intenție, să schimbăm lucrurile la nivelul vidului, ceea ce ne permite apoi, să accesăm un nou nivel al fizicii. Așadar, putem face asta la acest nivel, dar nu atât de mult la nivelul molecular al atomului.
Acesta este un efect secundar. Dar noi, déjà facem acest lucru, în esență. Noi déjà pătrundem în vizuina iepurelui, utilizându-i intenția.
–Noi, trăim într-adevăr într-un univers al gândului, un univers conceptual. Mecanica cuantică, nu este altceva decât joaca și etalarea potențialului.
–Atunci, avem o lume intangibilă, care afectează lumea tangibilă a experiențelor proprii.
Și, dacă mai apoi susții că, tocmai acest lucru îl afirmă mecanica cuantică, și considerând că acesta este un mod corect de a formula verbal ceva ce este foarte, foarte dificil de înțeles, dar care, apoi te conduce în mod natural la concluzia că mecanica cuantică afirmă că există o lume spirituală care face această alegere, că există o altă lumea care este intangibilă, care afectează și influențează lumea fizică. (deci, au ajuns la concluzia că există și o lume nevăzută
Și de fapt, în timp ce această afirmația ar putea fi adevărată, nu este absolut deloc ceea ce mecanica cuantică afirmă (Dar s-ar subânțelege…)
Intangibilitatea aceasta totuși, constituie ea însăși fundamentul realității fizice. Poate că este intangibilă, dar ea este…și nu putem afirma cu certitudine CE ESTE sau DE CE se găsește acolo, dar ea, constituie aspectul cel mai important, esențial al materiei.
Așa că, poți spune ”Dacă este un aspect al materiei, atunci nu este intangibilă”. Materia, este lucrul cel mai tangibil. Acestea sunt jocuri de cuvinte. Realitateate despre materie este aceea că, ea nu este ceea ce mult timp am crezut despre ea că este. Pentru omul de știință, materia a fost privită întotdeauna ca fiind supremă, în sensul că este statică și predictibilă.
Și, cu cât înțelegi mai mult aspectul material a ceva, cu atât este mai previzibil acel ceva. Ceea ce mecanica cuantică ilustrează, este faptul că acest lucru este pur și simplu, NEADEVĂRAT.
-Ideea fundamentală de bază pe care fizica cuantică o sugerează, care ne ajută să înțelegem, sau măcar că ne gândim la această nouă paradigmă, este aceea că există acest ”subteran”.
Trebuie să fie un tărâm al existenței care nu poate fi atins sau văzut, ca bule ale existenței ce dau naștere înțelegerii noastre asupra lumii. Reguli stricte ale fizicii, au încercat să pătrundă în realitatea fizică, să înțeleagă din ce este ea alcătuită cu adevărat, care sunt elementele din care este construită viața, din care se naște orice – viața, Universul, îți alunecă printre degete.
(Păi, da! Dacă ești doar CREAT, creatură, nu Creatorul Însuși, prinzi doar frânturi de adevăr! Te-alină astfel în felul Lui, pentru curiozitatea copilărească de care dai uneori dovadă, în schimb, dacă recunoști ȘI existența lumii nevăzute, forțele antagonice care acționează pe tărâmul nevăzut influențându-l pe cel văzut vrând să-l subjuge ținându-l captiv, dacă nu ești ticălos, îți recunoști micimea și mărginirea avută în raport cu Creatorul, și nu te joci cu focul, riscând să dai FOC celor de-o seamă cu tine, și creației per-total, pentru că vrei să te substitui Lui, ”creînd” chipurile, universuri noi!)
Și așa găsești ceva care este din ce în ce mai abstract, atât de abstract, încât atinge tărâmul abstractului pur. Și asta, reprezintă Câmpul unificat. Este un potențial abstract pur, existență abstractă pură, conștiință de sine pur-abstractă, care se ridică în valuri de vibrație, pentru a da naștere particulelor, oamenilor, la tot ceea ce vedem în Universul nemărginit, infinit.
(Cercetătorii ăștia, au făcut se pare, cunoștință prin știință (sîc!) cu energiile necreate ale Lui Dumnezeu, confundând sculele creării materiei văzute și nevăzute, cu Meseriașul!