♦♦♦ Marcus Aurelius: «De la zei <am primit>: faptul că am avut bunici buni, strămoşi buni, o soră bună, profesori buni, sclavi buni în casă, părinţi, prieteni, buni aproape toţi; şi faptul că nu am greşit cu ceva faţă de nici unul dintre cei pomeniţi, deşi, având un astfel de caracter, dacă s-ar fi ivit ocazia aş fi putut face aşa ceva; şi zeii au binevoit să nu existe nici un concurs de circumstanţe care să mă pună la încercare;nu am fost crescut prea multă vreme în preajma concubinei bunicului meu, mi-am păstrat vigoarea tinereţii şi n-am devenit bărbat înainte de vârsta cuvenită, ci chiar am depăşit această vârstă; faptul că m-am supus ordinelor unui împărat şi părinte, care a înlăturat din mine orice îngâmfare şi m-a condus la ideea că, trăind la curte, este posibil să nu te foloseşti de gărzi de corp purtătoare de lănci, nici de veşminte elegante, nici de candelabre, de statui şi de astfel de obiecte şi de un lux asemănător, ci, dimpotrivă, este posibil ca fiecare să-şi apropie felul de viaţă cât mai mult de acela al unui simplu cetăţean şi să nu fie socotit, din această cauză, mai umil sau mai nepăsător faţă de îndatoririle care trebuie îndeplinite în situaţia de conducător, în interes public. Faptul că am avut un astfel de frate, capabil prin comportamentul lui să îmi stârnească preocuparea de mine însumi şi, în acelaşi timp, să mă bucure prin respectul şi dragostea sa; faptul că nu am avut copii infirmi sau diformi; faptul că nu am progresat prea mult în studiul retoricii, al poeziei şi al altor materii, în care probabil m-aş fi cufundat adânc, dacă mi-aş fi dat seama că înaintez cu uşurinţă; faptul că m-am grăbit să le acord celor care m-au crescut rangurile înalte, pe care îmi părea că şi le doresc, şi nu am amânat acest lucru cu gând că fiind ei încă tineri, am s-o fac mai târziu; faptul că i-am cunoscut pe Apollonius, pe Rusticus, pe Maximus; faptul că mi s-a arătat cu claritate şi de mai multe ori ce este viaţa trăită „în conformitate cu natura”, astfel încât, atât cât depindea de zei, de comunicările, de ajutoarele şi de inspiraţiile care veneau din partea lor, nimic de atunci nu mă împiedică să trăiesc în conformitate cu natura, şi că m-am îndepărtat de o astfel de viaţă din vina mea şi fiindcă nu ţineam cont de avertismentele zeilor şi, ca să spun aşa, de îndrumările lor; faptul că am un trup rezistent de atâta timp după o astfel de viaţă; (…) faptul că niciodată când doream să ajut un om sărac sau pe oricine altcineva aflat în necaz nu am fost auzit spunând că nu am bani s-o fac şi că eu însumi nu am ajuns într-o asemenea sărăcie încât să cer bani de la o altă persoană; faptul că am avut o astfel de soţiesoţie, atât de ascultătoare, de afectuoasă, de simplă; faptul că am avut educatori vrednici pentru copii; faptul că am primit ajutor prin vise, în special ca să nu mai scuip sânge şi să îmi treacă ameţelile, şi răspunsul, ca să spun aşa, oracular de la Gaeta; şi faptul că, atunci când am dorit să mă dedic filozofiei, nu am ajuns pe mâinile vreunui sofist şi nici nu mi-am irosit timpul analizând texte scrise sau rezolvând silogisme sau ocupându-mă de fenomene cereşti. Căci toate acestea au nevoie de ajutorul zeilor şi al sorţii.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «De dimineaţă începe să-ţi spui: voi întâlni un indiscret, un nerecunoscător, un violent, un perfid, un invidios, un nesociabil; toate acestea li se întâmplă din necunoaşterea celor bune şi a celor rele. Eu, în schimb, care am înţeles că natura binelui este frumuseţea morală şi că cea a răului este urâtul moral şi că natura celui care greşeşte este înrudită cu mine, nu numai prin sângele şi sămânţa sa, ci şi prin raţiune şi participarea la divin, nu pot suferi vreun neajuns de la vreunul din ei, căci nimeni nu mă poate urâţi moral, iar eu nu mă pot mânia pe unul înrudit cu mine, nici nu-l pot urî. Căci ne-am născut pentru a ne ajuta <unii pe alţii>, precum picioarele, mâinile, pleoapele, şirurile de dinţi de sus şi de jos. Aşadar, a acţiona unii împotriva altora este împotriva naturii, iar a te mânia şi a-l detesta pe semen înseamnă a-l trata ca pe un adversar.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Aminteşte-ţi de cât timp amâni problema şi de câte ori, chiar dacă ai primit de la zei noi termene, nu ai profitat de ele. Dar trebuie să-ţi dai seama, măcar de acum înainte, din ce lume faci parte, din ce realitate conducătoare eşti o emanaţie şi că îţi este fixată o limită de timp: în cazul în care nu te vei folosi de acestea pentru a dobândi seninătatea, prilejul va dispărea şi tu vei pieri şi nu ţi se va mai oferi o altă ocazie.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Uneori <oamenii> sunt, într-un fel, demni de milă din pricina necunoaşterii binelui şi răului; acest neajuns nu este mai mic decât neputinţe de a distinge obiectele albe de cele negre.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Respectă cu veneraţie facultatea de a forma opinii. Totul depinde de ea, pentru că în partea conducătoare a sufletului tău niciodată nu ia naştere vreo opinie potrivnică naturii sauconstituţiei fiinţei raţionale. Aceasta garantează absenţa oricărei precipitări, familiaritatea cu oamenii şi apropierea faţă de zei.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Caută pentru ele retrageri la ţară, pe malul mării, în munţi; şi tu obişnuieşti să-ţi doreşti cu ardoare asemenea locuri. Dar tot acest lucru e cât se poate de prostesc, pentru că îţi este permis să te retragi în tine însuţi în orice clipă doreşti.În nici un loc nu se poate un om retrage mai liniştit şi mai lipsit de griji decât în sufletul său, mai ales cel care are în interiorul său astfel de valori încât, aplecându-se pentru a le privi, ajunge îndată la o desăvârşită uşurare; şi mărturisesc că această uşurare nu este altceva decât o bună rânduială a minţii. Dăruieşte-te, aşadar, tot timpul unei asemenea retrageri şi reînnoieşte-te pe tine însuţi. Să fie scurte însă şi elementare principiile tale, care, îndată ce le-ai întâlnit, îţi sunt suficiente pentru a îndepărta orice suferinţă şi pentru a te trimite înapoi, fără supărare, la activităţile spre care te întorci. De fapt, ce lucru te nemulţumeşte? Răutatea oamenilor? Gândeşte-te la principiul că fiinţele raţionale sunt născute unele pentru altele, că a se suporta unele pe altele este o parte a dreptăţii şi că oamenii greşesc fără voia lor, iar toţi cei care până acum s-au duşmănit, s-au bănuit şi s-au urât, străpunşi de lănci, zac întinşi la pământ şi sunt cenuşă; atunci calmează-te! Dar eşti nemulţumit şi de cele pe care Întregul ţi le-a hărăzit? Aminteşte-ţi dilema: „providenţa sau atomii” şi argumentele prin care s-a demonstrat că lumea este ca o cetate. Oare cele ce privesc trupul vor pune stăpânire pe tine? Atunci gândeşte-te că, odată ce s-a retras în sine însuşi şi şi-a cunoscut propria-i putere, intelectul nu se amestecă cu mişcările plăcute sau violente ale suflului. Şi, în rest, aminteşte-ţi câte ai ascultat despre durere şi plăcere, pentru că ţi-ai uitat asentimentul. poate te va frământa gloria măruntă? Priveşte la iuţeala cu care peste toate se aşterne uitarea, imensitatea timpului infinit, de o parte şi de alta, deşertăciunea faimei, versatilitatea şi lipsa de judecată a celor care par că te aclamă şi îngustimea locului în care faima ta este circumscrisă! Căci întreg pământul este un punct, şi de aceea partea în care locuieşti nu este oare un colţişor? Iar în acest colţişor câţi şi cât sunt cei ce te vor lăuda? În sfârşit, aminteşte-ţi de retragerea pe acest mic câmp care îţi aparţine şi, înainte de orice, nu te mai zbuciuma, nici nu te încorda, ci fii liber, priveşte toate activităţile ca un bărbat, ca un om, ca un cetăţean, ca o fiinţă muritoare. Iar printre preceptele de ţinut la îndemână, asupra cărora te vei apleca, să fie acestea două: primul, că lucrurile nu ating sufletul, ci se menţin în afara lui, nemişcate, în timp ce tulburările provin numai din judecata interioară; al doilea, că toate aceste lucruri pe care le vezi se vor transforma, în timp, şi nu vor mai fi. Gândeşte-te tot timpul la câte transformări ai asistat tu însuţi. „Lumea este alterare, viaţa – părere.”» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «Nu te purta ca şi cum ai avea de trăit zece mii de ani. necesitatea stă deasupra ta; cât timp trăieşti, cât timp încă îţi este permis, încearcă să devii bun.» ♦♦♦ Marcus Aurelius: «
Descifrând Misterul Vieţii (Design Inteligent)
https://www.youtube.com/watch?v=DgtPydVH848
Asemenea documentare, nu veți vedea niciodată pe Discovery sau Național Geographic, pentru că acestea sunt niște posturi comerciale de îndoctrinare, materialist-evoluționiste.
În 1993, profesorul Philip E.Johnson, de la Universitatea Berkeley California, a invitat un grup de oameni de știință și filozofi, într-un oraș de pe plajele Californiei.
Aceștia proveneau din centre academice majore: printre care Cambridge, Munchen sau Chicago, să pună la îndoială o idee care a dominat lumea științifică, timp de 150 de ani.
Dr.PAUL A. NELSON: Cred că conferința de la Pajaro Dunes, reprezintă un punct de cotitură pentru mulți dintre noi, individual, fiecare aveam dubii privind teoria evoluției…dar când ne-am întâlnit, fiecare a pus pe masă câte ceva, și dintr-o dată, toți am avut o sclipire…o nouă perspectivă privind viața pe care niciunul dintre noi nu o văzuse până atunci, individual.
Dr.DEAN H.KENVON: Trebuie să recunosc că a fost o perioadă de timp foarte intensă a vieții mele în care păream că aveam aici, ceva mult mai satisfăcător dpdv intelectual, decât viziunea pe care o aveam până în acel moment.
Dr. MICHAEL J.BEHE: Privind acum în urmă, cred că această întâlnire, mi-a dat motivația să mă uit la dovezi și să văd mai clar câtre ce concluzii indicau ele.
Dr.STEPHEN C.MEYER: Mi-am dat seama că avem de-aface cu ceva mai mare decât disciplinele personale ale fiecăruia, și că asistăm la nașterea unei comunități de oameni de știință, dispuși să privească în fața misterului fundamental: ORIGINEA VIEȚII.
ORIGINEA VIEȚII.
DEZLEGAREA MISTERULUI VIEȚII
Câteodată, mă întreb de ce oamenii discută mereu despre altceva.
Pentru că, acesta este cel mai important subiect posibil:De unde venim? Cum am ajuns aici? Cine ne-a făcut posibilă existența?
Care este relația noastră cu realitatea, în întregimea ei?
Când ne uităm la incredibila diversitate și complexitate a vieții, inevitebil ne vine în minte întrebarea: CINE A FĂCUT CA TOATE ACESTEA SĂ EXISTE?
Dr.PAUL A. NELSON: A fost pur și simplu accidentele și necesitatea?…forțe naturale nedirecționate, acționând la întâmplare? Sau s-a întâmplat cu totul altceva?…există un scop, un plan, un proiect/desingn?
Un proiect datorat unei cauze inteligente….cred că acestea sunt într-adevăr niște întrebări fundamentale.
Oamenii de știință care s-au întâlnit la Pajaro Dunes, s-au apucat să re-examineze misterul originii vieții.
Pentru că fiecare avea dubii serioase privind larg acceptatele idei ale evoluției…printre ei, biochimistul MICHAEL BEHE care a pus la îndoială ideea conform căreia, procesele naturale, puteau să asambleze structurile complexe din interiorul celulelor vii.
Dr.DEAN H.KENVON era un biolog evoluționist care nu mai credea în ideea conformă căreia, doar chimia singură, putea fi responsabilă pentru originea vieții pe pământ.
Dr.STEPHEN C.MEYER, Dr.PAUL A NELSON și WILLIAM DEMSKI, căutau o nouă abordare a problemei.
Una care să explice originia informației genetice, care este codată în ADN-ul organismelor vii.
Acești oameni de știință și filozofi, au început să formuleze o alternativă la teoria dominantă a biologiei moderne: o teorie născocită de mintea unui naturalist britanic: Charles Darwin.
În 1831, Darwin, care avea atunci 22 de ani, s-a îmbarcat timp de 5 ani, într-o călătorie de cercetare a imperiului britanic.
A călătorit din Anglia, la bordul HMS Beagle, trecând pe lângă sudul Americii de Sud, apoi spre Nord, de-alungul lanțului de insule vulcanice, numite Galapagos.
În acest arhipeleag dezolant, la 600 de mile de coasta Ecuadorului, Darwin, a întâlnit o varietate incredibilă de păsări, reptile și mamifere…așa cum nu mai văzuse în viața lui.
Timp de mai mult de-o lună, Darwin, a studiat viața plantelor și-a animalelor, a luat notițe amănunțite și a colectat specimene.
Apoi, a părăsit insula și nu s-a mai întors niciodată.
După 25 de ani, acesta a dezvoltat o teorie legată de originiea diverselor vietăți întâlnite pe pământ.
În 1859, Darwin a publicat o carte numită: ”Originea speciilor – prezervarea raselor favorizate, în bătălia pentru viață”.
Impactul ei asupra științei, și mai apoi asupra întregii culturi occidentale, a fost dramatic.
Darwin, susținea că toate formele de viață, sunt produsul unor forțe nedirecționate ale naturii: Timpul + Întâmplarea + un proces pe care l-a denumit ”Selecția naturală”.
Dr.PAUL A. NELSON: Timp de 2.500 de ani, înainte de Darwin, majoritatea filozofilor și oamenilor de știință proeminenți, oameni ca Platon, Newton sau Kepler, vedeau lumea, ca fiind produsul unui plan sau proeict/design.
Dar o schimbare fundamentală a avut loc, odată cu ideea selecției naturale a lui Darwin, și o adevărată schimbare în filozofia cercetării științifice, s-a pus în mișcare.
Darwin, nu a fost primul care a propus o teorie a evoluției, dar a fost primul care a oferit un mecanism naturalistic, plauzibil, prin care se produceau mari schimbări biologice de-a lungul unor perioade mari de timp.
Ca să înțelegem cum funcționează selecția naturală, să considerăm populația de cinteze, întâlnită de Darwin în Galapagos.
(acuma, nah! Darwin îi zice ”selecție naturală”, eu i-aș zice extincție venită pe cale naturală, care e mai aproape de adevăr…pentru că, dacă selectarea nu o face CINEVA anume…cea NATURALĂ, ce o determină? Însăși natura speciilor – de același fel sau altul – unele fiind mai slabe, devitalizate și deci neadaptabile mediului înconjurător, schimbător, aflat într-o continuă transformare (lentă sau rapidă) pentru ca ele să mai face față continuării vieții! )
13 specii de cinteze trăiesc în insulele Galapagos, iar acesta variază în funcție de mărimea corpului și forma ciocului. Darwin s-a întors în Anglia, cu 9 specii diferite de cinteză.
Conform teoriei darwiniene moderne, diferențele în mărimea și forma ciocurilor, sunt rezultatul direct al selecției naturale.
(Nup! Dacă vorbea de același mediu înconjurător (gen Galapagos), nu putea exista decât o singură specie de cinteză.
Putea vorbi de două sau mai multe specii, dacă ele sufereau ceva modificări structurale, în urma schimbării în mare parte a mediului înconjurător autohton, cineva știind/având idee cum au fost ele cândva, sau datorită migrării lor (spre a se salva), spre alte zări unde, s-au adaptat noului mediu (medii), acela/acelea – nefiind incompatibil/e în totalitate cu cel originar, aducând modificări minore unor părți componente ale lor.
Spre exemplu, chiar omul: în esență același, este – fie negru, caucazian sau asiatic, nu?
Niciodată un caucazian sau un asiatic, n-o să facă față arșiței continentului african, cum o face cel de-acolo, corect?
Iar DACĂ MEDIUL ÎNCONJURĂTOR DEVINE OSTIL, INCOMPATIBIL CU VIAȚA, NU MAI RĂMÂNE ÎN VIAȚĂ NICIO SPECIE, INDIFERENT DE CARE GEN…)
Un exemplu des citat, sunt cintezele care se hrănesc cu semințe.
După sezoane cu ploi abundente, semințe mici și moi se găsesc din abundență de-a lungul insulelor.
Păsările cu ciocuri mici, se pot hrăni cu ușurință.
Totuși, în timpul perioadelor secetoase, singurele semințe disponibile sunt încapsulate în coji tari, care rămân pe sol din anii precedenți.
În această situație, numai păsările cu ciocuri mai lungi și mai solide pot sparge cojile ca să mănânce semințele.
Acele păsări cu ciocuri mai lungi, vor supraviețui, pentru că ele pot avea acces la anumite surse de hrană, indisponibile altora.
Aceste ciocuri lungi, le dau acestora un ”avantaj funcțional”…așa cum îl numesc biologii.
Cintezele cu ciocuri mai mici, din păcate, vor muri de foame, pentru că nu pot ajunge la acele surse de hrană.
Dacă perioada secetoasă continuă, mediul înconjurător, impune o schimbare în trăsăturile populației de cinteze.
După un timp, ciocurile mai lungi, sunt transmise mai departe generațiilor următoare, pentru ca acele ciocuri le permit acelor păsări să supraviețuiască.
(Eu aș zice mai degrabă că deseori, așa-zisa ”adaptare” la mediul înconjurător duce, prin forțarea unui membru, articulație sau altceva…la o mutilare prin (auto)schingiuire impusă de o nevoie, numai de dragul viețuirii în cadrul noilor condiții de mediu.
Iar dacă acea parte deformată pentru a se adapta mediului devine adaptabilă, ca o prelungire/prescurtare sau anulare a acelei funcții (după caz…), urmașii, după spusele Dr.Bruce Lipton (și-al altora), mai ales la speciile de animale, păsări (unde creierul se formează în fază embrionară, spre deosebire de om), vor apare sau nu aceste modificări în urmași, unii venind pe lume…gata adaptați!)
Selecția naturală, a fost o idee puternică…variațiile fizice care se dovedeau avantajoase, vor fi moștenite de generațiile viitoare…prin acest proces, populațiile se vor altera și după un timp…organisme fundamental diferite, vor ”apare”, fără nici un fel de îndrumare inteligentă.
(Aici greșește! Merge pe ideea modificării în timp, datorită mediului înconjurător (și el, mereu în transformare), a majorității părților componente specifice unei specii, ce va da ÎN FINAL naștere alteia, de cu totul alt tip, formă….”fără” intervenția și îndrumarea inteligentă a Cuiva!
Păi, Acea Îndrumare Inteligentă, TOCMAI PENTRU CĂ E INTELIGENTĂ – nu degeaba a făcut anumite specii, organisme de un anumit tip, adaptabile până la un punct mediului, modificat iresponsabil și nerușinat, de altă specie numită om – NU întotdeauna inteligentă în sensul bun și constructiv al cuvântului …după a cărei intervenție survine dispariția speciilor în sine, rămânând doar amintirea lor!
Dacă s-ar dori continua ”naștere” a altor organisme din cele agresate, indiferent de condițiile date de un mediu înconjurător ostil, incapabil de a mai da cele necesare întreținerii vieții acelora, el ajunge incompatibil prin ”n” modificări, celor autohtone: n-o să vezi specii marine supraviețuind după ce au înghițit petrol, în loc de alge…spre exemplu!)
Darwin își dorea să explice tot ce privea istoria vieții…prin prisma unor procese naturale neinteligente și neproiectate; și când s-a uitat după explicații, a găsit că un proces observat la populațiile de animale domestice, operează de asemenea, și în sălbăticie.
JONATHAN WELLS: Lui Darwin, îi era foarte cunoscută înmulțirea animalelor domestice…și chair studiase înmulțirea porumbeilor.
Și știa de secole că, crescătorii de porumbei făcuseră niște schimbări dramatice prin selectarea unor anumiți indivizi pentru reproducere.
Darwin a sugerat că același proces operează și în sălbăticie.
Pentru Darwin, selecția naturală explica ceea ce părea ca fiind proiectat…fără a apela la necesitatea unui proiectant.
Nu mai avea nevoie să apeleze la o cauză inteligentă pentru a explica complexitatea vieții.
Și, ca efect, selecția naturală a devenit un fel de înlocuitor pentru Proiectant/Creator.
Astăzi, darwinismul este în general, îmbrățișat de știință, și de către lumea academică.
Totuși, în ciuda largii lu acceptări, un număr din ce în ce mai mare de oameni de știință și cercetători, inclusiv cei care au participat la Întâlnirea de la Pajaro Dunes…provoacă acum, aspecte cheie ale teoriei evoluției.
Când ne-am întâlnit la H.Dunes, în mod sigur nu am căzut de acord asupra tuturor aspectelor….dar am împărtășit cu toții o adevărată insatisfacție cu privire la mecanismul selecției naturale, și la rolul pe care acesta îl joacă, în biologie.
Selecția naturală, este un proces real și funcționează bine în cazul explicării anumitor variații limitate și schimbări la scară mică în cadrul acelorași feluri de animale.
Avem o mulțime de exemple care susțin acest lucru.
Unde nu funcționează bine, e acolo unde Darwin credea că o face…și anume, în cazul adevăratei complexități a vieții.
Dr.PAUL A. NELSON: Avem ciocul unei cinteze…și cinteza, în ansamblul ei.
O schimbare minoră în structura ciocului…versus însăși originea organismului.
Acestea sunt scări diferite ale fenomenului, tipuri diferite de problemă.
Iar problema importantă a biologiei, e înțelegerea locurilor unde selecția naturală funcționează și unde aceasta încetează să o facă…și, de ce există diferența aceasta.
Dovezile sunt foarte puternice și toți avem sentimentul că, dacă am lăsa aceste dovezi să vorbească de la sine, atunci, acestea ne-ar îndrepta către o altă direcție…departe de cea a selecției naturale, și către o concluzie diferită privind originea și natura vieții de pe pământ.
”Selecția naturală, acționează numai prin asimilarea avantajelor date de niște mici variații succesive. Aceasta, nu poate face salturi mari sau bruște, ci trebuie să avanseze prin pași scurți, siguri și înceți…..” Charles Darwin.
Dr. MICHAEL J.BEHE: E foarte interesant de subliniat, următorul fapt: cu cât știm mai multe despre viață și, cu cât știm mai multe despre biologie…cu atât mai multe probleme începe să aibă darwinismul și cu atât mai mult designul/proiectarea devine mai plauzibil.
(Începând cu 1988, Dr.Michael Behe, a investigat sistemele biologice complexe, care par a sfida explicațiile date de selecția naturală și evoluție.)
Pentru foarte mult timp, am crezut că evoluția darwiniană explică ceea ce vedem în biologie, NU pentru că am văzut cum aceasta le putea explica, ci pentru că MI SE SPUNEA că evoluția le explică.
De-a lungul școlii, am fost învățat și am studiat biologie darwinistă.
Și de-a lungul facultății și după aceea, eram într-o atmosferă care presupunea pur și simplu, drept adevărat faptul că teoria evoluției darwiniste, explică biologia.
Și de aceea, nu aveam nici un motiv să o pun la îndoială.
Până acum 10 ani când am citit o carte ”Evoluția – O teorie în criză”, scrisă de un genetician australian, numit MICHAEL DENTON.
Acesta, înainta în carte, multe argumente științifice împotriva teoriei darwniniene, pe care nu le auzisem niciodată până atunci.
Aceste argumente, păreau destul de convingătoare.
Și în acel moment, am început să fiu un pic supărat…pentru că mi s-a spus că am fost ținut în întuneric, aveam aici, o serie de argumente foarte convingătoare pentru că îmi obținusem doctoratul în biochimie, și eram membrul unei Universități și nici măcar nu auzisem despre aceste lucruri.
Și începând cu acel moment, am devenit foarte interesat de tot ceea ce ține de evoluție…și de-atunci, am decis că procesele darwiniene, NU explică în totalitate originea vieții.
Scepticismul lui M.Behe, a provenit în mare parte din ceea ce biologia modernă a dezvăluit cu privire la cea mai fundamentală cărămidă a vieții: CELULA.
În sec.XIX-lea, când trăia Darwin, oamenii de știință credeau că baza vietții, CELULA –era un fel de picătură simplă de protoplasmă, un fel de bucățică minusculă, gelatinoasă…și pentru ei, nu părea deloc greu de explicat.
Această percepție, nu prea s-a schimbat, până la începutul anilor 1950, dar în decursul ultimei jumătăți de secol, cunoștințele noastre privind celula, au explodat pur și simplu.
Azi, tehnologii puternice ne dezvăluie niște lumi microscopice elaborate; lumi atât de mici, încât un degetar plin de lichid cu culturi, poate conține mai multe de 4 miliarde de bacterii unicelulare.
Fiecare echipate cu circuite, linii de asamblare și mașini miniaturiale de o așa complexitate, încât Darwin, nici măcar nu și-ar fi putut-o imaginea.
Chiar la baza vieții, unde moleculele și celulele conduc spectacolul, am descoperit MAȘINI, literar – mașini moleculare.
Sunt niște mici camioane moleculare, care transportă materiale de la un capăt la celălalt al celulei.
Sunt mașini care capturează energia de la soare, și care o transformă în energie folositoare.
JED MACOSKO: Sunt tot atâtea mașini moleculare în corpul nostru uman, încât sunt funcții pe care corpul trebuie să le facă.
Așa că, dacă ne gândim la auz, văz, miros, gust, simț…coagularea sângelui, acțiunile legate de respirație, răspunsurile imune…toate acestea, au nevoie de o mulțime de mașinării.
(Deci, câte funcții are/îndeplinește corpul omenesc, pe-atât nu ar face față fără mașinile moleculare care trebăluiesc înauntrul nostru pentru a putea merge, mânca, respira, bea, mirosi, etc…transmițând informația venită din exterior, în energie.)
Dr. MICHAEL J.BEHE:Când ne uităm la aceste mașinării, ne întrebăm: De unde provin ele? Iar răspunsul standard: evoluția darwiniană….e foarte nepotrivit, după părerea mea.
Southern Methodist University, 1992: începând cu anii 1990, în cadrul unor serii de conferințe academice, Dr.Michael Behe, și-a împărtășit pentru prima dată îndoielile privind abilitatea selecției naturale de a construi mașini moleculare complexe.
Una dintre aceste mașini, i-a atras atenția în mod special.
Dr. MICHAEL J.BEHE: Îmi aduc aminte când m-am uitat pentru prima oară la un manual de biochimie, și am văzut un desen al unui flagel bacterial, cu toate părțile lui componente, cu toată splendoarea lui…avea o elice, o regiune cârlig, un motor cu compartimentul acestuia.
M-am uitat la el și mi-am zis: Ăsta arată exact ca un motor de barcă…e proiectat, nu e ceva asamblat la întâmplare.
Reacția lui Behe nu a fost de mirare pentru motorul molecular cu ajutorul căruia bacteria se deplasează prin lichide, fiecare depinzând de un sistem alcătuit din părți mecanice, aranjate foarte precis.
Aceste mecanisme devin clare atunci când porțiuni ale celulei, sunt mărite de 50.000 ori.
Biochimiștii au folosit electron-micrograme ca acesta, pentru a identifica părțile componente și structura 3D a motorului flagelului.
În urma acestui proces, au descoperit o adevărată minune inginerească la o scară miniaturală: ”H…H…” – au etichetat-o drept cea mai eficientă mașinărie din Univers.
Una dintre aceste mașini, funcționează la 100.000 rotații pe minut…și sunt legate prin rețele senzoriale, astfel încât primesc feed-back-ul din partea mediului înconjurător.
(1.Abia acum am înțeles DE CE a pus Dumnezeu atâta preț pe trup…în sensul să avem grijă de el, pentru că este templu al Sf.Duh…fiindcă este creat de El, printr-un proces atât de complex, cu ajutorul mașinăriilor miniaturale văzute la microscop, care au rolul de a trudi pentru noi, a ne face funcționali în mediul înconjurător…
2.Iarăși am înțeles cât i-a trebuit omului, de fapt NU să născocească/inventeze el, ci să i se releve cumva mașinăriile care-l fac funcțional, cu aplicabilitate în realitatea imediată, pentru a-i fi/veni în ajutor = aceleași mașini care acționează ȘI în interiorul lui….la scară mică sau foarte mică, văzute tridimensional!
Mă tem însă pentru om pentru că, dacă Creatorul l-a făcut atât de perfect în interior, omul, prin descoperirea și imitarea a ceea ce are în el, prin unele aplicații în viața de zi cu zi, să nu deturneze scopul pentru care aceste mașinării, pe lângă utilitatea general-valabilă, să le facă ARMĂ împotriva lui, a semenilor lui, aducându-i sfărșitul. )
Și, în ciuda faptului că se învârtesc atât de rapid, acestea, se pot opri aproape instantaneu…nu le trebuie decât ¼ dintr-o rotație ca să se oprească și să se rotească, cu 100.000 rotații pe minut, în direcția opusă.
Și la fel ca motoarele bărcilor, acestea au un număr mare de componente care sunt vitale ca motorul să funcționeze.
Flagelul bacterian: două tuburi formate revers, răcit cu apă, forța de mișcare protonică…are un stabilizator, rotor, are utroid, cameră-motoare, elice…și toate acestea, funcționează ca compomente ale acestei mașini…
SCOTT MINNICH: Nu e ceva deplasat să le numim astfel…ci acestea sunt într-adevăr funcțiunile lor.
De la descoperirea lor, oamenii de știință au încercat să înțeleagă cum un motor rotativ, poate ”apărea” prin selecție naturală.
Până acum, au eșuat în a oferi o explicație darwiniană detaliată, convingătoare.
Ca să ne dăm seama de ce, trebuie să înțelegem o însușire a mașinilor moleculare, denumită: COMPLEXITATE IREDUCTIBILĂ.
Complexitatea ireductibilă, a fost definită de Dr.M.Behe, și a fost descrisă în capitolul ”Mașini moleculare”.
Pe scurt, ne spune că avem de-a face cu părți alcătuite din mai multe componente, în cazul oricărui organism sau sistem din cadrul unei celule, toate aceste componente fiind necesare pentru funcționare.
Adică, dacă înlăturăm o componentă, acel sistem își pierde funcțiunea.
Ideea complexității ireductibile, poate fi ilustrată printr-o analogie a unei mașini nebiologice, simplă: o cursă pentru șoareci.
Cursa este alcătuită din 5 părți componente de bază:
-O prinzătoare care să țină momeala,
-un arc puternic,
-o bară subțire îndoită numită ciocan,
-o tijă de susținere care să fixeze bara pe loc,
-și o platformă pe care întreg sistemul este montat.
Dacă oricare dintre aceste componente lipsește sau se va defecta, mecanismul nu va funcționa.
Toate componentele acestui sistem complex, ireductibil, trebuie să fie prezentat SIMULTAN, pentru ca mașina să-și îndeplinească funcția…aceea de a prinde șoareci.
Complexitatea ireductibilă, se aplică deasemenea, și în cazul mașinilor biologice…inclusiv motorului flagelului bacterial.
În total, sunt cam 40 de părți proteice care sunt necesare pentru ca această mașinărie să funcționeze.
Și oricare dintre aceste părți lipsește, atunci, fie obții un flagel care nu funcționează, pentru că îi lipsește cârligul sau camera motorului…sau chiar nici măcar nu este construit în celulă.
Folosind termeni evoluționiști, trebuie să fii în stare să explici cum poți construi acest sistem gradual, când nu îndeplinește încă nicio funcție, până în momentul în care ai toate acele componente asamblate la un loc.
Complexitatea ireductibilă a mașinilor moleculare, ridică o provocare severă așa-zisei puteri a selecției naturale.
Conform Teoriei lui Darwin, chiar și structurile biologice foarte complexe…cum ar fi ochiul, urechea sau inima, pot fi construite gradual de-a lungul timpului, prin mici pași, incrementali.
Totuși, Darwin a afirmat că selecția naturală, poate reuși numai dacă aceste schimbări genetice ÎNTÂMPLĂTOARE, aduc cumva organismului un avantaj de supraviețuire, în lupta acestuia pentru supraviețuire.
”Așa cum am încercat să arăt, nu este necesar să presupunem că modificările au fost toate simultane, ci că ele au fost extrem de mici și graduale”.
(Adică s-au modificat membrele în timp, având la dispoziție tot timpul din lume, pentru ceea ce sunt ACUM…care-i dovada (animalul produs) și CINE martorul care poate afirma sau infirma de-a lungul timpului, enormitatea asta? Ținând cont că Darwin s-a născut în secolul trecut, nu poate da mărturie pentru miile de ani din urmă, nu? )
”Selecția naturală, vizează cele mai mici variații, respingând pe cele care sunt dăunătoare, păstrând pe toate acele care sunt benefice”.
(De ce neapărat benefice?! Pentru a justifica astfel denumirea de ”selecție”?!
Cum se numește și se justifică atunci, modificarea genetică a plantelor sau a animalelor?
”Selecția naturală” de pe urma încrucișărilor între gene, la câini, pisici, etc…nu întotdeauna poate fi benefică!
Spre exemplu, chiar dacă câinele obținut e drăgălaș, pe măsură ce crește spre maturitate, dezvoltă anumite slăbiciuni sau boli (ale membrelor, pielii, văzului, auzului), care-l fac extrem de vulnerabil, neadaptabil mediului înconjurător, dând bătăi de cap stăpânilor prin ținerea/menținerea lui în viață, prin favorizarea unui stilul de viață costisitor.
Inclusiv produsele agricole sau avicole modificate genetic, reprezintă un atentat NE-NATURAL adus sănătății organismelor care se hrănesc cu ele, indus artificial ca NATURAL, producând boli grave animalelor și oamenilor, prin sabotarea produselor naturale!
Multe dintre cele agricole, chiar dacă – aparent – n-ar fi nocive, ierbicidele care se folosesc împotriva dăunătorilor, le afectează iremediabil calitatea nutrițională, iar din categoria păsărilor ”de curte” și-a animalelor mari, mediul precar în care cresc și sunt hrănite, apoi sacrificate, hormonii de stres și antibioticele, trec în carnea ingerată de om, făcând prăpăd!)
Dar e posibil ca schimbările mici, favorabile și graduale ale lui Darwin să producă flagelul bacterial??
Unii oameni de știință, au dubii în legăturăcu această posibilitate.
JED MACOSKO: Cum e posibil ca ceva nou, ca motorul flagelului, cu toate componentele pe care le conține…cum se putea dezvolta el dintr-o populație de bacterii care nu aveau acest sistem?
Când, fiecare schimbare, conform teoriei lui Darwin, trebuie să aducă un fel de avantaj?
Imaginați-vă un astfel de scenariu…la începuturile istoriei pământului, o bacterie care ”evoluează”, cumva își ”dezvoltă” o coadă…și poate chiar și părțile cu care se poate atașa de pereții celulei.
Totuși, fără ansamblul complet al motorului, această inovație nu ar aduce nici un fel de avantaj celulei.
În schimb, coada ar atârna imobilă și nefolositoare…invizibilă pentru selecția naturală care, prin definiție, poate favoriza numai schimbări care ajută la supraviețuire.
Dr.PAUL A. NELSON: Logica selecției naturale, este foarte pretențioasă: numai dacă mecanismul flagelului este complet asamblat și complet funcțional, selecția naturală nu îl poate păstra…și nu îl poate transmite mai departe generațiilor următoare.
JONATHAN WELLS: Lucrul important de reținut în legătură cu selecția naturală, este că aceasta, selectează NUMAI un avantaj funcțional.
În majoritatea cazurilor, selecția naturală, de fapt, elimină lucruri…care nu au nicio funcțiune…sau care au o funcțiune care dăunează organismului.
Așa că, dacă avem o bacterie cu un flagel care nu funcționează, e foarte probabil ca selecția naturală să o elimine.
Singurul mod prin care poți selecta pentru un flagel, e atunci când ai un flagel care funcționează și anume, trebuie să ai toate componentele motorului la locul lor, încă de la început.
Așa că, selecția naturală nu poate obține flagelul bacteriei, ci poate lucra, doar după ce flagelul e acolo și funcționează.
În 1996, Dr.M.Behe, a publicat o carte numită ”Cutia neagră a lui Darwin”; în ea, argumentează că selecția naturală, substitutul lui Darwin pentru Creator, NU poate explica originea flagelului bacteriei, și nici originea oricărui alt sistem biologic complex, ireductibil.
În schimb, Behe, a ajuns la concluzia că, complexitatea integrată a acestor sisteme, indică un Creator inteligent.
”Cutia neagră a lui Darwin”, a provocat imediat controverse și, peste 75 de publicații, inclusiv unele dintre ziarele majore și jurnale științifice, au analizat cartea.
Unii oameni de știință, au lăudat lucrarea lui Behe, iar alții au considerat-o drept ”neștiințifică”, și motivată religios.
Criticii lui Behe, au insistat cum că acesta, a subestimat puterea selecției naturale.
Ei au argumentat că motorul flagelului, ”putea” fi construit din părți folosite în construirea altor mașini moleculare, mai simple…cum ar fi această pompă celulară ”ac de gămălie”.
Dacă componentele pompei existau deja, ele puteau fi păstrate de selecția naturală, chiar dinainte ca motorul bacteriei să apară.
SCOTT MINNICH: Această teorie, a fost denumită Teoria co-opțiunii.
Aceasta afirma pe scurt, că evoluția/selecția naturală, la un anumit punct, a fost capabilă să împrumute componente de la altă mașinărie moleculară și să construiască o nouă mașinărie cu aceste componente.
Scott Minnet, a studiat motorul flagelului, de aproape 20 de ani. Cercetările lui, i-au permis să contracareze argumentele teoriei co-opțiunii.
În cazul flagelului bacterial, vorbim despre o mașinărie compusă din 40 de părți structurale, dintre care, numai 10 dintre ele au ”evoluat” (sau adaptat? Având o particularitate comună cu celelalte părți structurale care se ”potrivesc” în general ), la alte mașini moelculare.
Dar celelalte 30, specifice doar flagelului, sunt UNICE lui…așa că, de unde le putea împrumuta pe acestea?
Eventual, va trebui să ții cont de faptul că funcțiunea fiecărei componente să fi fost cu totul alta, inițial.
(Aaa…și ce să înțelegi din asta, că cele 30 de componente au luat-o razna toate, deodat, ”potrivindu-se” apoi de minune și LA FIX într-un ÎNTREG FLAGEL BACTERIAL, de la sine putere?
Ce anume le-a perturbat exercitarea funcției inițiale, până la ”cu totul alta”?!
Atunci, cele 30 de componente n-ar mai fi UNICE, ci din categoria celor 10 care au ”evoluat” probabil – migrând dinspre alte mașini moleculare spre a se aduna laolaltă, ÎN TRAP… dar simple, potențial perfectibile, NU așa de PERFECTE cum s-ar cere printr-o UNICITATE dată de Flagel, nu?)
Așa că, acest argument, nu poate fi valabil decât până în punctul când apare problema următoare: împrumuți părți componente, de la nimic.
și mecanica celulară, de interior, în virtutea căreia acționează alte forțe (pe bază de energie și pe o fizică cuantică), care poate fi ajustată medicamentos sau nutrițional, inclusiv chirurgical, datorită doctorului/biologului/chimistului, fizicianului-mecanic, în funcție de ceea ce i se relevă la nivel microscopic, ori prin electron-microgram, referitor la ”mecanica” motorului acesta (sau altul), aflând totodată și modul de depanare al acestora.
Dar chiar și dacă am presupune că avem toate componentele necesare pentru construirea unei asemenea mașinării, aceasta, tot este numai o parte a problemei…chiar mai complexă, cu mult mai complexă e problema instrucțiunilor de asamblare ale acestor componente, care nu este băgată în seamă de către oponenții argumentului complexității ireductibile.
Sistemele motorului bacterial, au dezvăluit într-adevăr, un nivel chiar mai mare de complexitate.
Pentru că, pentru construirea lui, nu numai că are nevoie de anumite componente, dar și de o ordine precisă de asamblare.
(”Problema” instrucțiunilor de asamblare?!
Păi dacă produsul e născut FINIT, numai bun de pus ”la treabă”, ce îi mai trebuie instrucțiuni?
Nu spunea Dr.Bruce Lipton că ”nu am ajuns aici prin accident…am ajuns aici prin PROGRAM, printr-un proces de creație și evoluție care s-au manifestat simultan”, apoi, chiar dacă în timpul/de-a lungul procesului de creație și evoluție apar fluctuații, datorită ”mutațiilor care pot apărea ca rezultat al adaptării, nefiind neapărat întâmplătoare, rezultă că evoluția nu a fost un accident și că organismele se preadaptează la mediul înconjurător, iar semnalele din mediul înconjurător, dau formă semnalelor organismelor” , automat și componentelor lor care-s la scară mică, dar văzute ca-n oglindă? Adică o oglindire a ceea ce este deja la scară mare, în mărime naturală! )
Trebuie să asamblezi piesele la timpul potrivit, trebuie să faci numărul exact de componente, trebuie să le asamblezi într-o anumită secvență, trebuie să fii capabil să îți dai seama dacă le-ai asamblat corect, ca să nu risipești energie construind o structură care nu va fi funcțională.
(Se referă la nivel MACRO, sau la nivel de micro-organisme?
Pentru că, dacă se referă – în general – la construirea unui astfel de motor (pe benzină, motorină, kerosen sau energie) din realitatea noastră imediată…la cea din interior, el e deja existent, și poate fi doar reglat fizico-chimic prin medicamente sau nutrienți, ajustat eventual de factorii de mediu din afară, blocându-l în caz de stres sau făcut inutilizabil, în caz de deces.)
Construcția unei mașini moleculare, a fost comparată cu construirea unei case unde muncitorii urmează un proiect detaliat în asamblarea casei.
Fundația casei e turnată înainte ca pereții să fie ridicați…
Instalațiile și rețeaua electrică sunt instalate înainte de finisarea pereților structurii, ferestrele trebuie adăugate înainte ca tencuiala să fie aplicată…și coșurile de fum, sunt montate numai după ce acoperișul este bine fixat…
La fel se întâmplă și în construcția motorului flagelului…
Construcția acestei structuri, începe de la interior spre exterior…calculezi numărul de componente din structura inelară a stabilizatorului…și, odată ce acestea au fost asamblate, apare un feed-back care spune: Ok…gata cu această componentă, acum o bară este adăugată, un inel este adăugat, o altă bară este adăugată…nodul în formă de ”U” este adăugat.
După ce nodul ”U” are o anumită mărime și un anumit grad de înclinare, cam ¼ din raza de rotație…acest proces este oprit…și apoi începe adăugarea componentelor elicei.
Toate aceste operațiuni sunt efectuate într-o secvență foarte precisă…la fel ca la construcția unei clădiri.
Ca motorul să fie construit corect, e nevoie de un sistem complex de mașinării care să coordoneze succesiunea instrucțiunilor de asamblare.
Dar, cum e posibil ca selecția naturală să construiască un asemenea sistem?
Teoria co-opțiunii NU explică această problemă…deoarece, ca să construiești motorul flagelului sau a altor zeci de mi de astfel de mecanisme întâlnite în celule, e nevoie de mașinării care să supravegheze asamblarea acestor structuri.
(Eu cred că se face o confuzie între mecanica motoarelor (de orice fel) din realitatea imediată, care se supune mecanicului spre a fi reparată, în urma citirii instrucțiunilor date de cel care le-a conceput/inventat (sau relevat?
Acum, nu știi cine de la cine s-a inspirat, inventatorul de la bio-chimist, sau vice-versa?
Ori inventatorul de motoare a avut revelații a ceea ce era deja în interiorul lui, ori biologul, datorită inventării microscopului, a facilitat prin idei, aplicarea ”la scară” a ceea ce tropăia la el, sub lamă?
Într-un fel, amândoi sunt mecanici…unul în salopetă, celălalt în halat alb, dar puțini dintre ei sunt conștienți că au cam aceeași ”meserie”, dar scule și viziuni diferite!)
Și acele mașini, la rândul lor, au nevoie de alte mașini pentru asamblarea lor.
Dacă o singură dintre acestea piesă lipsește, sau e asamblată greșit…motorul nu va funcționa.
Așa că, acest aparat care asamblează motorul flagelului, este și el la rândul lui, un complex ireductibil.
(”Aparatul” care asamblează motorul flagelului?!
Nu specifică care-ar fi acela, decât generic…ca existență a sa.
Adică vrea să spună că nu e NĂSCUT gata, cu componente cu tot, ci e FĂCUT din componentele de ”la fața locului”!
Se referă oare la acele 30 UNICE și cele 10 luate din mediul de acolo?
”Aparatul” poate însemna un robot care acționează în sensul acesta, ce aduce cu sine CONȘTIENT – prin programare – cele 30 de componente UNICE pentru a se ”brodi” cu celelalte 10 ajutoare-ajutătoare, specifice mediului de acolo?
”Aparatul” nu poate însemna însuși sistemul imunitar care-și fabrică astfel anti-corpii necesari (unii foarte complecși, ca acesta…) care se activează pentru ”situațiile de urgență”?!
Iar situațiile de urgență, tind spre eliminarea problemei, așa cum infecția, arătată prin puroi, este expresia muncii sistemului imunitar de a se debarasa de corpuri străine, prin facerea unui front comun de celule, împrejurul a ceea ce a dus la o posibilă disfuncționalitate; numai că, dacă nu se acționează la timp, septicemia urmată de deces ori cangrenarea membrului infectat/infestat, duce la amputarea acestuia.
Iar complexitatea ireductibilă s-o dea mediul înconjurător care determină modificări esențiale asupra celui intern?
Mai punem la socoteală undele cerebrale sau simțirea inimii care pot liniștii sau agrava procesele bio-chimice din organism, exprimați prin receptorii de sine aflați la nivel de celulă/e?)
De fapt, cu ce avem de-a face aici, e complexitate ireductibilă de la un capăt la altul.
Cunoaștem foarte multe despre flagelul bacterial, și încă mai avem probabil, multe de învățat…dar știm foarte multe lucruri despre el…și NU există nicio explicație a felului cum această mașinărie moleculară complexă, ar fi putut fi produsă vreodată de niște mecanisme darwiniene/evoluționiste.
Acum 150 de ani, oamenii de știință, nu știau nimic despre mașinile complexe, ireductibile.
Totuși Darwin, a anticipat dificultățile pe care sisteme ca acestea, le puteau pune teoriei lui a evoluției…
”Dacă s-ar putea demonstra că există un organ complex care să fie imposibil să se fi format prin nenumărate mici modificări succesive, teoria mea ar fi pur și simplul desființată.” – Charles Darwin.
De fapt, dacă mașinăria este de o complexitate ireductibilă de la un cap la altul, nu numai cele 30 de componente ale sale ar trebui să fie UNICE, inclusiv celelalte 10 ”evoluate”…DAR autorii spun că ”probabil” mai au multe de învățat despre Flagelul bacterial!
Deci, sunt cam nesiguri pe ei…și doar uimiți de ceea ce-au descoperit!
Sunt cu adevărat, două mari întrebări în biologie:
1.Cum obții forme noi de viață cu structuri noi, ca aripile sau ochii, din vietăți care există deja?
2.Cum a apărut prima formă de viață pe pământ?
STEPHEN C. MEYER: Știm că Darwin și-a petrecut aproape întreaga viață, formulând un răspuns la prima întrebare.
Darwin, a comparat istoria vieții de pe pământ, cu un copac cu multe ramuri…
Baza copacului, o reprezintă primele celule vii, iar ramurile – erau forme de viață mai noi și mai complexe, care ”evoluaseră” de-a lungul timpului, din acel prim-organism.
Darwin, încerca să explice cum au apărut ramurile copacului vieții și să arate cum selecția naturală, ”putea” modifica organismele existente pentru a produce marea diversitate de plante și animale pe care o vedem azi.
Dar când vine vorba despre baza copacului, care reprezintă originea primei forme de viață, a primei celule vii…Darwin avea foarte puțin de spus.
De fapt, în cartea lui ”Originea speciilor” , el nici măcar nu s-a referit la această chestiune!!!…cum viața ar fi putut apare din materia non-vie.
Singurul loc unde aflăm despre părerea lui Darwin asupra acestui subiect, este o scrisoare de-a lui, către colegul său Joseph Hooker.
”Referitor la producerea primului organism viu, dacă, și subliniez DACĂ (mare), ne-am putea imagina într-o băltoacă caldă, plină de tot felul de săruri fosforice și amoniac, cu lumină, căldură și electricitate prezente…ca pereții proteici ai unei celule, s-au ”format” chimic, gata să meargă către niște schimbări mai complexe…acest compus, ar fi instantaneu spulberat.
Dar e posibiil să nu se fi întâmplat așa atunci când creaturile vii s-au ”format”…” – Charles Darwin
(Deci, chiar el se îndoia, dar în particular, către prieteni, nu și în cartea sa…nu era sigur, dar emitea ipoteze cu rol de citat biblic!)
În timpul ultimilor săi ani de viață, Darwin, a făcut prea puțin să dezvolte ideea lui conform căreia, o celulă primitivă ar fi ”apărut” din simple chimicale, în oceanele primordiale ale pământului.
Mai târziu, în anii 1920-1930, un om de știință rus, numit Alexander Oparin, a formulat o teorie detaliată referitoare la cum s-ar fi putut întâmpla așa-ceva.
A fost denumită ”Evoluția chimică”.
Oparin, credea că poate explica originea primelor forme de viață, folosind principii darwiniene.
El și-a IMAGINAT niște chimicale simple, care se combinau și recombinau, până formau molecule mai mari care s-au ”organizat” de unele singure, sub forma primelor celule vii, cu ajutorul variației la întâmplare, și a selecției naturale.
De-a lungul următorilor 30 de ani, mulți oameni de știință, au lucrat să rafineze și să dezvolte aceste idei…
În timp ce s-au lovit de întrebările ridicate atât de Oparin, cât și de Darwin: Cum a fost posibil ca viața să se dezvolte din niște simple elemente chimice?
Un om credea că știe…
DEAN KENYON: Problema originii biologice, este foarte veche și foarte importantă pentru mine, datorită imensității ei…
De unde venim?
De ce suntem aici?…și a întrebărilor de genul acesta.
Întrebări puse din punct de vedere al științelor naturale.
La sfârșitul anilor 1960, de-a lungul anilor 1970 și începutul anilor 1980, Dean Kenyon, a fost unul dintre chimiștii evoluționiști de elită ai lumii.
Și la fel ca ceilalți din acest domeniu, el încerca să explice cum a apărut viața, prin procese pur naturalistice.
În 1969, Kenyon a fost co-autor al unei cărți foarte importante, referitoare la originea vieții.
Co-autorul meu și cu mine, credeam atunci, că dacă punem la un loc toate dovezile empirice care se acumulaseră între anii 65-70, sub forma unui argument fluent…eram foarte entuziasmați de posibilitățile de explicare a originii principalelor cărămizi ale vieții.
În ciuda optimismului său, Kenyon s-a confruntat cu o problemă foarte serioasă.
Ca să explice cum a început viața, acesta, trebuia mai întâi să țină cont de originea cărămizilor elementare, ale fiecărei celule vii care a existat vreodată pe pământ…niște molecule mari și complexe, numite PROTEINE.
SCOTT MINNICH: Proteinele au o mulțime de funcții în cadrul celulei, începând cu funcțiuni structurale, de ”cofrare” a structurii celulei, de pseudo-schelet…până la funcții de enzime, sub forma cărora acestea, procesează molecule pentru recoltarea energiei, sau pentru construirea componentelor celulei.
(Deci, proteinele au rol de matriță pentru celulă, rol de enzimă care procesează moleculele pentru captarea energiei și rol în construirea componentelor celulei.
Adică proteina este ”părintele” celulei, prin faptul că îi determină scheletul, componentele și o ”hrănește” prin captarea energiei datorită procesării moleculelor.)
JED MACOSKO: Proteinele, cam fac toate treburile în interiorul celulei, cu excepția stocării informației genetice, care este lăsată în seama moleculelor de ADN și ARN.
(Deci, proteinele sunt muncitorii, iar ADN-ul și ARN-ul – directorii, patronii…)
JED MACOSKO:Dar, toate treburile zilnice, obișnuite…de la curățarea celulei până la producerea energiei, sunt făcute de către proteine.
Kenyon, știa că proteinele erau la fel de importante pentru prima formă de viață, cum sunt și pentru celulele vii, astăzi.
Era conștient de asemenea, de complexitatea construcției lor.
Începând cu 1960, oamenii de știință au realizat că, până și cele mai simple celule sunt alcătuite din mii de tipuri diferite de proteine.
Iar funcțiile acestor molecule, provin din formele lor tridimensionale, extrem de complicate.
Formele regulate ale unora dintre aceste proteine, le permite să catalizeze…sau să declanșeze reacții chimice, datorită potrivirii ”mână-mănușă”, pe care acestea o au cu alte molecule din celulă.
Alte proteine moleculare, formează complexe structurale întrepătrunse.
Componentele individuale ale motorului bacterian, cum ar fi această structură inelară, sunt fiecare făcute, fie dintr-o singură proteină moleculară, fie dintr-un ansamblu de proteine aranjate împreună, într-o formă anume.
Aceste proteine, sunt de fapt alcătuite din niște unități chimice mai mici, numite AMINOACIZI, care sunt legați împreună, sub forma unor lanțuri lungi.
Avem de-a face cu un grad foarte înalt de specificitate și arhitectură, la nivelul componentelor celulei…a acestor aminoacizi care formează proteinele.
În natură, există 20 de tipuri de aminoacizi care sunt folosiți în construcția lanțurilor proteice.
Biologii, le-au comparat cu cele 26 de litere ale alfabetului.
Literele alfabetului, pot fi aranjate în feluri nenumărate de combinații posibile, iar aranjamentul șirului de litere, este cel care arată dacă cuvintele și propozițiile au o anumită însemnătate.
(Deci, acționează ca un cifru sau un puzzle care, odată descifrat…acționează în corp, precum i se spune…potrivit TIPARULUI?!)
Dacă literele sunt aranjate corect, obținem un test care are o anumită însemnătate…dar dacă ele nu sunt aranjate corect, obținem fraze fără nici un interes.
Același timp de proces se aplică și în cazul aminoacizilor și proteinelor.
Există peste 30.000 de tipuri diferite de proteine, fiecare alcătuită dintr-o combinație a acelorași 20 de aminoacizi.
Aminoacizii sunt aranjați ca literele, ca să formeze lanțuri, de obicei lungi de sute de aminoacizi.
Dacă aminoacizii sunt secvenționați (aranjați) corect, atunci, lanțul se va împături sub forma unei proteine funcționale.
Proteinele sunt aranjate cu aminoacizii lor, în așa fel încât aminoacizii se ”împăturesc” unul cu celălat, într-o așa arhitectură care este pre-programată de însăși ordinea acestor aminoacizi.
Se împăturesc într-o anume structură, și acea structură, poate îndeplini o anumită funcție.
Așa că , proteinele dintr-o celulă, au un anumit tipar tridimensional care este bazat pe aranjamentul aminoacizilor care formează lanțul.
Acest aranjament, este de o importanță critică, pentru că, dacă aminoacizii sunt aranjați incorect, se formează un lanț nefolositor care, în loc să se împăturească într-o proteină, va fi distrus în celulă.
Proteinele, la fel ca limbajele scrise sau software/codul computerelor, au grad înal de specificitate, funcționarea întregului ansamblu, depinde de aranjamentul precis al părților componente.
Dar, ce produce aranjarea precisă a aminoacizilor din care se nasc proteinele cu formele și funcțiile lor specifice?
De-a lungul anilor 50 și 60, descoperirile referitoare la structura proteinelor, i-au forțat pe biologi să se confrunte cu acest mister.
Dean Kenyon, credea că el le poate rezolva.
În cartea lui ”Predestinarea biochimică”, Kenyon și coautorul său, au propus o teorie interesantă.
Kenyon, scria: ”Viața ar fi putut fi predestinată biochimic, de către proprietățile de atracție care există între componentele sale chimice…în special, cele dintre aminoacizi și proteine.”
Atunci când ”Predestinarea biochimică” a fost publicată, eu și coautorul meu, eram convinși total că deținem explicația științifică privind originea vieții.
Kenyon presupunea că proprietățile chimice ale aminoacizilor, îi făcea să se atragă între ei, formând astfel, niște lanțuri lungi care mai apoi, să formeze primele proteine…cele mai importante componente ale celulelor vii.
Aceasta însemna că viața, era efectiv inevitabilă, predestinată de nimic mai mult, decât de chimie.
Mulți oameni de știință au îmbrățișat teoria lui Kenyon…și, de-a lungul următorilor 20 de ani, predestinarea biochimică, a devenit un text extrem de apreciat cu privire al așa-zisa teorie a evoluției chimice.
Totuși, la 5 ani de la publicarea cărții, Kenyon, a început să se îndoiască de veridicitatea teoriei lui.
DEAN KENYON: De-a lungul acelei perioade, dubiile mele privind anumite aspecte ale taberei evoluționiste, au devenit foarte aparente.
Iar când am fost pus față în față cu un puternic contra-argument, pe care mi l-a dat un student…pe care nu l-am putut demonta.
Kenyon, a fost provocat să explice, cum se puteau asambla singure, primele proteine, FĂRĂ ajutorul instrucțiunilor genetice.
În celulele vii de astăzi, lanțurile de aminoacizi, nu sunt formate direct de forțele de atracție dintre părțile lor componente…ca în scenariul pe care și-l imaginase Kenyon, cu privire la originea vieții.
Ci, din contră: o altă mare moleculă din celulă, stochează instrucțiunile pentru aranjarea aminoacizilor în proteine. Această moleculă,este numită ADN.
STEPHEN C. MEYER: Inițial, Kenyon credea că proteinele se puteau forma direct din aminoacizi, fără ajutorul niciunei instrucțiuni de asamblare din ADN, și de aceea atât de mulți oameni de știință erau așa de entuziasmați de teoria lui.
Dar, cu cât el și alții învățau mai multe despre proprietățile aminoacizilor și proteinelor, cu atât acesta, începea să se îndoiască de faptul că proteinele se puteau asambla singure, fără ajutorul ADN-lui.
Odată cu ADN-ul, Kenyon s-a izbit de această moleculă și proprietățile ei, pe care nu le putea explica prin procese naturale.
Pentru că, strâns împachetată în structura sa dublu elicoidală, e stocată o varietate imensă de INFORMAȚIE, sub forma unor secvențe precise, ale unor chimicale…pe care cercetătorii le reprezintă cu literele: A, C, T și G.
Într-un limbaj scris, informația este comunicată printr-un aranjament precis al literelor.
În același fel, instrucțiunile necesare pentru asamblarea aminoacizilor în proteine, este asigurată de secvențele chimicale, aranjate de-a lungul miezului spiralei de ADN.
Acest Cod Chimic, a fost denumit LIMBAJUL VIEȚII.
Și este ansamblul de informații cel mai dens compactat, și cel mai în detaliu elaborat din întreg universul cunoscut.
La fel ca și alți cercetători care lucrau la originea vieții, Kenyon și-a dat seama că are două opțiuni: fie să explice de unde vin aceste informații genetice, fie să explice cum ar fi posibil ca proteinele să se formeze direct din aminoacizi, fără ajutorul ADN-ului…în oceanele primordiale.
Și în final, și-a dat seama că nu poate rezolva niciuna dintre cele două probleme.
E o problemă enormă: Cum e posibil să aduci la un loc, într-un volum sub-microscopic, din oceanul primitiv, toate aceste sute de componente moleculare de care e nevoie, pentru ca un ciclu auto-reproducător să fie întocmit?
Dr.DEAN H.KENYON: Așa că, dubiile mele privind capacitatea aminoacizilor de a se organiza singuri, sub forma unor secvențe cu o anumită însemnătate biologică, de unii singuri, fără prezența unui material genetic pre-existent, a atins pentru mine punctul critic, din punct de vedere intelectual, cam pe la sfârșitul anilor 1970.
(Îmi place! Dacă oamenii, de-a lungul timpului au ajuns la o saturație de Biserică, de credința în existența unui Creator a toate, de dogmă, de principii…ducând încet dar sigur la desacralizarea lumii, datorită nevredniciei lumii creștine în ansamblul ei, creatura (omul) a luat-o INVERS: a încercat să găsească măreția în/din creație, substituindu-se Creatorului și încercănd, după mintea sa oarbă și slabă, răpusă de mândrie luciferică, să se creadă CREATOR!
Ei, iată că însăși știința de azi, ajutată de înalta,i performanta tehnologie îi arată, demonstrându-i că-i prea mic pentru complexitatea proceselor care au loc înlăuntrul lui, pe care le descoperă abia acum, nu de ieri sau de alaltăieri!
De fiecare dată în istorie, când nu s-a ajuns la un echilibru între credință și știință, trecându-se la extreme, prin înfierarea până la anulare a meritului fiecăreia, creatura (omul) a luat-o în sens invers! De ce? Fiindcă i s-a lezat liberul arbitru!
Dacă prin credință este îmbiat (nu obligat) să vină la Dumnezeu care, dacă vede că omul nu are intenții meschine sau greșite prin știința lucrurilor și-a proceselor care i se dă, îi poate revela din Tainele Universului văzut și nevăzut, spre deosebire de știință care, dacă este pusă pe piedestal și i se închină precum la IDOL, îl batjocorește cum că-ar fi Însuși Dumnezeu! )
În timp ce Kenyon își reevalua teoria, noile descoperiri din biochimie, îi slăbeau tot mai mult convingerea că aminoacizii se puteau organiza singuri, să formeze proteine.
Dr.DEAN H.KENYON: Cu cât am aprofundat propriile studii, inclusiv o perioadă la Centrul de Cercetare NASA AIMS, cu atât au devenit mai clare multiplele dificultăți ale conceptului de evoluție chimică.
Iar munca experimentală ulterioară, a arătat că aminoacizii, NU au abilitatea de a se organiza singuri, în vreo scevența biologică folositoare.
Confruntat cu dificultăți imense privind propria sa teorie, și cu un tot mai mare volum de date științifice privitoare la importanța ADN-lui, Kenyon, a fost forțat să se confrunte cu necesitatea absolută a INFORMAȚIEI GENETICE.
Cu cât mă gândeam mai mult la alternativa care îmi era prezentată de către critici, și la problema enormă pe care noi toți, cei care lucrăm în acest domeniu, o neglijăm și ignorăm, anume problema originii informației genetice.
Atunci, chiar a trebuit să-mi redefinesc propria mea poziție priivnd originea vieții.
Pentru Kenyon, o nouă întrebare a devenit vitală în căutarea înțelegerii originii vieții.
CARE ERA SURSA INFORMAȚIEI BIOLOGICE STOCATE ÎN ADN?
Dr.DEAN H.KENYON: Dacă am afla originea mesajelor codate din interiorul mașinăriilor vii…atunci ne-am afla pe o cale car ar fo mult mai satisfăcătoare dpdv intelectual…decât această teorie a ”evoluției” chimice.
Kenyon, a realizat că se află în fața unui palier foarte îngust de opțiuni.
Începând cu anii 70, majoritatea cercetătorilor, respinseseră ideea conform căreia, informața necesară construirii primei celule vii, a apărut doar prin intâmplare/accidental.
Ca să înțelegem de ce, trebuie să ne gândim la dificultatea de a genera doar 2 propoziții din Hamlet, prin aruncare literelor scrabble pe o masă.
”TO BE OR NOT TO BE?
That is the question!”
Apoi, să considerăm că instrucțiunile genetice, specifice, necesare pentru construirea unei proteine în chiar și cel mai simplu mod a unui organism unicelular…ar umple sute de pagini de text.
Desigur că, un biolog serios care studia originea vieții, nu credea că viața a apărut doar din întâmplare.
Ei își închipuiau că selecția naturală acționa asupra variațiilor întâmplătoare ale elementelor chimice, pentru a produce prima formă de viață…dar este o problemă cu această propunere.
Prin definiție, selecția naturală, nu putea funcționa înainte de existența primei celule vii.
Ea putea acționa decât asupra organismelor capabile să se înmulțească singure…adică acele celule echipate DEJA cu ADN pe care acestea, îl transmit generațiilor viitoare.
Fără ADN, nu e posibilă auto-înmulțirea (auro-replicarea), iar fără auto-înmulțire, NU e posibilă selecția naturală.
Așa că, nu poți folosi selecția naturală pentru a explica originea ADN-ului, fără să presupui însăși existența acelui lucru pe care vrei să îl explici.
Șansa, selecția naturală și propria sa teorie a auto-organizării…toate au eșuat în a explica originea informației genetice.
În acest moment, Kenyon nu mai avea decât o singură alternativă.
Dr.DEAN H.KENYON: Nu exista nici măcar cea mai mică șansă pentru o origine în urma evoluției chimice, a celei mai simple celule.
Așa că, conceptul de design inteligent al vieții, este extrem de atractiv și de bun simț pentru mine, pentru că se potrivea foarte bine multiplelor descoperiri din biologia moleculară.
Din anii de când Kenyon a renunțat la teoria evoluției chimice, cercetătorii au descoperit detaliile unui întreg sistem de procesare a informației genetice…care poartă amprentele designului inteligent.
Cu ajutorul animației computerizate, putem intra în celulă pentru a vedea acest minunat sistem, la lucru.
După ce am intrat în inima celulei (nucleul), observăm lanțul strâns împachetat de ADN, depozitul informațiilor necesare pentru construirea fiecărei proteine a unui organism.
Într-un proces cunoscut drept transcripție, mașina moleculară desface mai întâi o secțiune a lanțului elicoidal al ADN-lui pentru descoperirea instrucțiunilor necesare, pentru asamblarea unei anumite proteine moleculare.
O altă mașină copiază apoi aceste instrucțiuni, și formează o moleculă numită ARN mesager.
Când transcripția este completă, lunga secvență de ARN, transportă informația genetică, prin complexul de pori ai nucleului – paznicii traficului dinăuntrul și din afara nucleului celulei.
Secvența de ARN mesager, e direcționată apoi către o fabrică moleculară, alcătuită din 2 părți, numită ribozom.
După ce este atașată sigur, începe procesul de traducere a ARN-lui.
Înăuntrul ribozomului, o linie de asamblare moleculară, construiește un lanț specific de aminoacizi; acești aminoacizi, sunt aduși aici, din alte părți ale celulei, și apoi sunt legați în lanțuri care au adesea, sute dintre aceștia ca componență.
Aranjamentul secvențial, determină tipul de proteină care rezultă.
Când lanțul este terminat, este mutat din ribozom, într-o mașinărie asemănătoare unui butoi, care îl ajută să se împacheteze într-o formă anume, critică pentru funcțiunea ulterioară a proteinei.
După ce lanțul este împachetat într-o proteină, ea este liberată (din butoi) și păstorită de o altă mașinărie moleculară, către locația exactă unde este necesară.
(Mașinăria moleculară apare imediat de după colț, arătând ca o scoică suficient de desfăcută pentru a prinde în gură lanțul împachetat în proteină, abia ieșit din butoi, se poartă ca un mijloc de transport, dar și de însoțitor totodată…știi cum apare lanțul proteic rezultat, UnCheșule? Precum aglomerația de utilizatori care activează site-ul tău în partea Europei, a României în special, apărând ca o proteină îngrămădită, cu locație exactă, necesară – probabil – celor care iau contact cu ea
Dr.DEAN H.KENYON: Este absolut INCREDIBIL să concepi la o asemenea scară minusculă, un aparat atât de precis, de rafinat…un așa dispozitiv care poartă amprenta manufacturii și a designului inteligent.
Acum, avem toate detaliile unui mediu molecular incredibil de complex de procesare a informației genetice.
Și e exact această nouă dimensiune a geneticii moleculare unde vedem cele mai copleșitoare dovezi în favoarea designului de pe pământ.
”Biologii, trebuie în mod constant să rețină că, ceea ce văd nu a fost proiectat (designed), ci a evoluat.” – Francis Crick, laureat al Premiului Nobel.
(Ce zice năucul ăsta? Păi tocmai au demonstrat biologii că, sistemul este prea performat ca să fi evoluat performant de la forme simple, spre forme mai avansate!)
FRANCIS CRICK: Când mă uit la mașinile moleculare sau la procesele incredibil de complexe prin care celulele se divid, vreau să întreb dacă este posibil ca aceste lucruri să aibă o inteligență în spatele lor?
Că există un plan sau un scop al acestor structuri?
PAUL NELSON: Știința ar trebui să fie o căutare a ADEVĂRULUI despre lume.
Nu ar trebui să avem prejudecăți despre ce ar putea fi adevărat, nu ar trebui să zicem: nu îmi place acea explicație…așa că o s-o dau deoparte.
Ci mai degrabă atunci când întâlnim un puzzle în natură, ar trebui să îl cercetăm din prisma oricărei cauze posibile care l-ar putea explica.
Una dintre problemele care le am cu teoria ”evoluției” este că aceasta, elimină artificial anumite cauze…chiar dinainte ca dovezile să aibă vreo șansă să se pronunțe, și cauza care o elimină, e inteligența.
Încă de la sfârșitul sec.XIX, de pe vremea lui Darwin, de fapt din cauza cărții ”Originea speciilor” a lui Darwin, oamenii de știință au acceptat o convenție, o definiție a științei care exclude din start posibilitatea designului, ca o explicație științifică.
Această convenție, are un nume: naturalism metodologic care tradus, înseamnă că, dacă vrei să faci ceva științific, trebuie să te limitezi numai la explicații care au ca sursă doar cauze naturale, nu te poți referi la inteligență drept o cauză.
Și totuși, curios e faptul că facem referiri la inteligență tot timpul, face parte din judecata noastră obișnuită să recunoaștem efectele unei inteligențe.
Considerați de exemplu, aceste mesaje hieroglifice inscripționate pe aceste monumente egiptene. Nimeni nu ar atribui formele și aranjamentul acestor simboluri, unor cauza naturale cum ar fi furtunile de nisip sau eroziunii.
În schimb, le recunoaștem ca fiind opera unor scribi antici…agenți umani inteligenți.
O judecată similară, ne conduce să concluzionăm că aceste figuri misterioase de piatră (cele uriașe, de pe Insula Paștelui) nu au fost formate de acțiunea vântului sau apei de-a lungul unor perioade mari de timp.
Nici nu presupunem că plantele acestea, pot crește având aceste forme familiare, fără vreo formă de ghidare a unei inteligențe.
Sigur că facem aceste raportări la inteligență tot timpul…și știm că acestea sunt corecte, dar întrebarea e: pe ce bază facem aceste raportări?
Care sunt atributele care ne ajută să recunoaștem opera unei inteligențe?
Recent, în cartea numită ”Interferența designului”, matematicianul William Dembsky, a făcut salt important în înțelegerea judecății designului.
Demsky, a identificat atributele specifice ale artefactelor care ne permit să recunoaștem activitatea unei inteligențe, ulterior a acțiunii acesteia.
WILLIAM DEMBSKI: Am ajuns la asta, încercând să mă uit la cum gândim noi în legătură cu designul, care sunt mișcările logice prin care trebuie să trecem, ca să ajungem la concluzia designului.
Ce încerc să fac, este să stabilesc niște criterii științifice empirice, eficiente și riguroase, pentru a putea decide dacă ceva, este într-adevăr proiectat (designed).
Așa că, mă uitam la logica fenomenului…și ceea ce am găsit, e că e nevoie de improbabilitate și specificitate, și un anumit gen de tipar obiectiv.
Conform lui Dembsky, ființele umane, detectează corect activitatea unei inteligențe, oricând observă un obiect sau un eveniment extrem de improbabil care, deasemenea, se potrivește unui tipar ușor de recunoscut
Un asemenea tipar, se găsește în munții din Dakota de Sud.
Dacă călătoriți prin vest, veți întâlni o mulțime de forme diferite ale munților, majoritatea, care nu au nicio însemnătate, sunt doar niște roci cu diferite tipare întâmplătoare.
Dar, ceea ce nu vei vedea niciodată, sunt fețele lui Lincoln, Jefferson, Rosevelt și Washington, pe munți. Singurul loc unde întâlniți așa ceva, este Dakota de Sud. Și motivul pentru care sunt acolo, este că un sculptor excentric, a decis că vrea să-i onoreze pe acești președinți, prin a-și petrece o mare parte din viața lui, sculptându-le fețele în acel munte.
Acest tipar este improbabil, un oarecare munte e de asemenea improbabil, dar un munte oarecare obișnuit, nu specifică nimic. Știm cu toții că au existat 4 tipi care au fost președinți ai SUA, ale căror fețe, aveau anumite tipare și aceste tipare se potrivesc cu cele de pe munții din Dakota. Dacă mă uit în sus și văd fețele, recunosc imediat că ele se potrivesc cu fețele celor 4 președinți care sunt cunoscute de pe bani, portrete, picturi sau cărți, și realizez când mă uit la munte, că avem nu numai o configurație foarte improbabilă a muntelui, ci chiar una care se potrivește unui tipar dat, independent, care indică clar o inteligență.
Așa că, avem o mică probabilitate și specificitate…rezultă că e designed/proiectat.
Pe malul mării, un alt tipar improbabil, inscripționat pe nisip, ne ilustrează cum detectăm designul. Nimeni nu ar presupune că acest mesaj ar fi scris de mișcarea mareei. În schimb, datorită caracteristicilor acestui tipar, identificăm cuvintele, ca fiind produse ale inteligenței.
Acest aranjament improbabil de asemenea, e în conformitate cu un tipar dat independent, adică cu formele literelor care le recunoaștem din alfabetul englez, și cu cuvintele pe care le cunoaștem din vocabularul englez. Așa avem de-aface cu improbabilitatea aranjamentului, plus faptul că e conform cu un tipar dat, independent, care ne face să conștientizăm că avem de-a face cu designul. Această ilustrare, sugerează că, criteriul lui Demsky pentru detectarea designului: Probabilitate mică + Specificitate, sunt echivalente cu INFORMAȚIA.
Tipul de informație prezentă, nu numai în poze, texte scrise sau în secvențe numerice, dar de asemenea, încodată în software și semnale radio…
Abilitatea de a detecta informația dintr-o transmisiune electro-magnetică, a făcut posibilă o căutare unică pentru găsirea inteligenței.
De mai bine de 30 de ani, astronomii angajați la SETI (Centrul pentru căutarea inteligenței extraterestre), au monitorizat semnale radio din spațiul cosmic, într-o tentativă de a găsi niște tipare bogate în informație.
În mod obișnuit, radiotelescoapele recepționează, fie zgomote aleatorii, fie semnale repetitive produse în mod natural de stele, galaxii, sau alte obiecte spațiale.
Dar astronomii, recunosc că dacă ar identifica vreodată un semnal care poartă în el informație, acesta, le-ar confirma existența vieții inteligente, în afara pământului.
Unii dintre ei, au speculat că o civilizație extraterestră ar fi putut încerca să comunice, prin transmiterea unor mesaje sub forma limbajului universal al matematicii. Probabil, sub forma unui tipar inteligibil, cum ar fi o serie de numere prime…
Nu o să obții așa ceva din întâmplare, așa că, ai nevoie de complexitate + improbabilitate, o mulțime de numere prime și, de asemenea, ai nevoie de un tipar, un anumit tip corect de tipar, NU un tipar pe care îl impui tu, ci unul care să fie acolo, în mod obiectiv.
De 30 de ani, până în ziua de azi, cercetările SETI au eșuat lamentabil să găsească vreun tipar sau informație care să indice către o inteligență a unei galaxii îndepărtate. (În ”Prosperă” spunea altceva, ca un eventual răspuns…)
Dar într-un alt Univers, mult mai aproape de casă, oamenii de știință au descoperit o abundență de informație în interiorul nucleului fiecărei celule vii.
ADN-ul, are o structură care este ideală pentru stocarea informației, sub forma aranjamentelor formate din A, T, C și G…bazele spiralei dublu-elicoidale a ADN-ului…aici, avem un potențial uriaș de stocare a unei cantități imense de informație.
Nu există de fapt, nicio entitate în Universul cunoscut nouă, care să stocheze și să proceseze mai multă informație, mai eficient decât molecula ADN.
O secvență completă de ADN uman, are în ea 3,2 miliarde de caractere individuale.
Analizele zonelor care codează din ADN, au arătat că, caracterele lui chimice (A, T, C, G), au un aranjament specific care le permite să descrie instrucțiuni sau informații detaliate, la fel ca literele unei propoziții inteligibile, sau ca șirurile binare (de 0 și 1), din codurile computerelor.
BILL GATES, a spus că ADN-ul, e ca un program de computer, numai că el, este cu mult mai complex decât oricare altul pe care noi, am fost capabili să îl dezvoltăm până acum.
Și dacă reflectăm la acest lucuru pentru un minut, ne dăm seama că e o observație foarte sugestivă, pentru că știm că Bill Gates, nu angajează vântul și eroziunea sau generatoare aleatoare de numere, ca să producă un software…în schimb, el angajează ingineri inteligenți, ingineri de software.
Așa că, tot ce știm din experiența noastră, sugerează că, sistemele bogate în informație, iau naștere numai printr-un design inteligent.
Dar, ce ne facem cu faptul că există informație în viață? …în fiecare celulă vie a fiecărui organism viu?
Acesta este misterul fundamental: De unde vine această informație?
În decursul ultimilor 15 ani, omul de știință și filozoful STEVEN MEYER, a muncit ca să răspundă la această întrebare.
Meyer, a dezvoltat un argument care demonstrează că, designul inteligent reprezintă cea mai bună explicație pentru originea informației necesare, pentru construirea primei celule vii.
E o partea a bazei noastre de cunoștințe faptul că agenți inteligenți, pot produce sisteme bogate în informație.
Așa că, argumentul nu e bazat pe ceea ce nu știm, ci e bazat pe ceea ce știm despre structura de tip cauză-efect, al lumii.
Știm în prezent, că NU există nicio explicație naturalistică, nicio cauză naturală care să producă informație, nici selecție naturală, nici procese auto-organizatoare, nici pură întâmplare.
(Totuși, eu cred că un minim de procese auto-organizatoare în cadrul unui sistem tot există, datorită tiparului pre-existent, dat de o inteligență care l-a și gândit să se ”descurce”…chiar dacă doar de la A la M, nu de la A la Z.)
Dar cunoaștem în schimb, o cauză care e capabilă să producă informație: inteligența.
Așa că, atunci când oamenii ajung la concluzia designului, ca urmare a prezenței informației din ADN, aceștia, efectiv, fac ceea ce în știința de tip istoric, este denumit: referire la cea mai probabilă explicație.
Așa că, atunci când găsim un sistem bogat în informație…în moleculele ADN ale celulelor, puteam să concluzionăm că o inteligență a jucat un rol în originea acelui sistem…chiar dacă nu am fost acolo să observăm cum acel sistem și-a început existența.