În vreme ce alte tehnici de manipulare politică au cumva un anumit specific, putând fi folosite doar contextual, iată una cu caracter de generalitate, una care practic se constituie în piatră de temelie a justificării democrațiilor reprezentative: „Vox Populi, Vox Dei”!

Nu e altceva decât o tehnică de manipulare folosită permanent pentru crearea iluziei de legitimitate a „reprezentanților poporului”, similar modului în care, în vechile imperii se considera că Poporul și Divinitatea sunt unul și același lucru, ceea ce oricine ar trebui să vadă că nu era/este decât o formă de lingușire a maselor pentru a le face mai maleabile… Practic, prin această tehnică de manipulare, se definește relația dintre votul popular și dreptul de a lua decizii în numele Poporului.

Iar la acest moment, nu mă pot abține să nu evidențiez tupeul actualei majorități legislative din România creată în jurul PSD-ului, care, deși a obținut doar circa 18% din total alegători, se laudă că i-a vrut poporul…

Calcul simplu:

• prezența la vot: 39,49% = 0,3949
• voturi PSD:
  • Senat: 45,67% = 0,4567
  • Camera Deputaților: 45,47% = 0,4547

În aceste condiții, practic PSD are o reprezentativitate de:

• Senat: , adică 18,03%
• Camera Deputaților: , adică 17,95%

Nu discutăm aici motivele refuzului de a participa la vot. În cazul meu, motivul a fost acela al lipsei unei alternative credibile. Putem doar constata că așa-zisa „victorie zdrobitoare” a PSD-lui se bazează pe circa 18% din voturile populației, procent care poate fi catalogat oricum, dar nu „zdrobitor”!

Vox Populi, Vox Dei

Revenind la temă, istoria ne arată caracterul milenar al acestei tehnici de manipulare, echivalența dintre divinitate și Popor fiind găsită încă din tradiția gândirii confucianiste a Chinei secolului III înainte de Cristos. Desigur că nici măcar la nivel conceptual nu exista pe atunci noțiunea de cetățean. Totuși, Confucianismul pare a stabili „dreptul la revoltă al Poporului”, un drept surprinzător ce încalcă mandatul „divin” al Împăratului.

caracteristici

În actualele „democrații”, funcția de legitimare a „mandatului divin”, mandat devenit „democratic”, a rămas neschimbată, în sensul în care orice venire la Putere sau contestare a puterii este urmată în mod necesar de o justificare. Deoarece regimurile politice nu mai agreează și nu se menține la putere bazându-se exclusiv pe forța brută, justificarea „dreptului” de a deține puterea, sau de a o schimba, a făcut apel la aceeași relație Suveran – Popor – Instanță de legitimare, cu menținerea relațiilor pozitive dintre Popor și Instanța de legitimare.

logica acestei manipulări

Orice nouă Putere politică, sau orice Putere aflată în exercițiul guvernării trebuie să-și justifice locul ocupat și deciziile luate, deoarece respectarea puterii politice de către cetățeni e legată întotdeauna de legitimitatea ei. de fapt, nu există Putere care să nu facă apel explicit sau implicit la justificarea dreptului de a conduce…

O astfel de justificare face apel la o instanță transcendentă, diferită de și superioară Suveranului real, cu excepția unor cazuri atipice în care însuși Suveranul este un zeu pe pământ, cazuri rare de construcție a relației triadei Suveran – Popor – Instanță superioară care se suprapune acum Suveranului politic, așa cum era, spre exemplu, cazul faraonilor Egiptului antic sau cazuri ale unor împărați romani, după inaugurarea Imperiului de către Octavian Augustus în 31 î. Cr. Astfel de cazuri s-ar sintetiza prin discursul de legitimare al Suveranului care afirma: „Eu sunt zeul pe pământ și am dreptul de a comanda prin mine însumi.”

Cu excepția acestei situații, suveranul este:

1. reprezentantul Zeului pe pământ,
2. Alesul Divinității în teocrație, când se consideră că Dumnezeu se implică în viața comunității, comandă și guvernează direct (cazul Dumnezeului din Vechiul Testament care intervine cu pedepse și recompense în viața comunității), sau
3. alesul exclusiv al Poporului, în sensul unei majorități din populația matură a unei societăți (democrațiile pluraliste contemporane).

fenomenul manipulării constă în înșelarea membrilor comunității, în sensul în care are loc activarea universaliilor politice ale imaginarului social în forme concret-istorice în care acestea se exprimă în reprezentările politice, credințe, sentimente și opinii ale momentului.

Orice Suveran – Împărat, Faraon, rege, Președinte, Dictator, Cancelar sau Prim-Ministru se va folosi de acest mod de legitimare în forme diferite. În cazul democrațiilor reprezentative, manipularea apare prin acțiuni repetate de legitimare și relegitimare prin apelul la Popor. Fie deținătorul puterii, fie contestatarul acestuia invocă Poporul în cazul oricărei acțiuni în dubla ipostază:

1. poporul le oferă legitimitate și dreptul de a spune sau de a face/propune ceva;
2. poporul este destinatarul acțiunilor politice propuse.

Structura acțiunii de manipulare

În contemporaneitate, divinitatea relației confucianiste (Cerul) este înlocuită cu o altă „divinitate” – Democrația, înțeleasă ca sistem de reguli și norme în cadrul căruia Președintele primește mandatul. Și astfel, „mandatul ceresc” devine în noua structură „Drept de a comanda obținut în mod democratic de la Popor”.

Toate regulile acestei instanțe numite Democrație sunt construite în jurul votului universal și a participării Poporului la delegarea Puterii. Se păstrează relația de congruență între Popor și „divinitate” numită acum Democrație, la fel ca în cazul originar al formulei de manipulare, cu mii de ani în urmă.

Termenul „Popor” își menține un anumit grad de confuzie, el făcând trimiteri la multiple grupuri și comunități care ar putea reînnoi Puterea contestată o dată la patru ani, ca urmare a campaniilor electorale. Mai mult, regulile „democratice” stabilesc o Putere prin intermediul unei majorități a populației de pe teritoriul unui stat, în condițiile în care, de regulă, această majoritate e departe de a fi jumătate plus unu din întreaga populație cu drept de vot. Absenteismul sau pasivitatea cetățenilor față de procesul de votare pot face ca dreptul de a conduce sau de a guverna să fie obținut printr-o „majoritate” dată de jumătate plus unu din… 20-30% (sau așa cum am arătat mai sus, chiar 18% 🙁 ) dintre cei ce participă la vot. Și-aici apare problema: această tehnică de manipulare construiește un personaj colectiv – Poporul, deși există și o minoritate (sau chiar o majoritate!) care n-a votat acea Putere. E problema construcției permanente a justificărilor propagandistice prin invocarea abstracției numite Popor, evitându-se cu grijă noțiunea de reprezentativitate! Subtilitatea constă practic în suprapunerea nejustificată a Poporului cu populația care a votat Puterea!

Exemple

„Prietenul Poporului” contra „Dușmanului Poporului”

În toate „democrațiile” contemporane se abuzează de abstracția „Popor” în acțiunile de legitimare ale Puterii. Tehnica de manipulare bazată pe construcția Poporului ca personaj colectiv de legitimare a fost folosită extensiv de Traian Băsescu, președinte suspendat, mai ales atunci când a trebuit să se supună unui Referendum de legitimare și reînnoire a suportului majoritar în 2007. Așa se face că atunci am auzit permanent de „întoarcerea la popor”. Contestat prin proceduri legale de o majoritate parlamentară, traian Băsescu își începe campania de re-legitimare prin construcția a două personaje colective:

• Demonul – Parlamentarii României, cei 322;
• Poporul, spre care se întoarce pentru a demonstra netemeinicia acțiunii Demonului 322

Traian Băsescu se aliază cu Poporul împotriva Dușmanului Poporului

Corneliu Coposu e prezentat ca exemplu de „Dușman al Poporului”

„Seniorul” a fost acuzat că ar fi împușcat țărani la Răscoala din 1907 și că a participat la represiunea minerilor de la Lupeni din 1929, în condițiile în care nu era născut în 1907, iar în 1929 avea doar 15 ani, fiind în imposibilitatea de a comanda sau de a fi soldat care ar trage în mineri.

Campania anti-Coposu s-a desfășurat prin mass-media în mediul urban și prin strategia „om-la-om” în mediul rural, unde se creează zvonurile prin imagini compatibile cu reprezentările imaginarului politic românesc al anului 1990.

În 1990, Dușmanul perfect al Poporului era moșier, burghez, turnător, criminal și străin.

Campania anti-Coposu a acreditat ideea că acesta are de gând să își ia înapoi de la țărani pământul deținut ca mare moșier. În realitate, nu a deținut pământ.

De asemenea, propaganda împotriva sa transmitea că are de gând să dea afară muncitorii din anumite întreprinderi, pe care era interesat să le cumpere.

Deși nu părăsise țara din 1938, propaganda a creat zvonul prin care se spunea că Seniorul ar fi plecat în străinătate să aducă dolari pentru a cumpăra fabrici în România…

A fost lansată și ideea că ar fi fost informator al Securității, directorul SRI infirmând acuzațiile în fața Senatului României.