„Adversarul meu e criza!”

În politichia românească recentă, exemplul clasic al acestei tehnici de manipulare este Traian Băsescu, cel care în campania pentru prezidențialele din 2009 își construiește un „adversar” independent, dincolo de cei înscriși în competiție, Crin Antonescu și Mircea Geoană. Și nu e vorba de un „adversar” oarecare, ci de unul cu totul special, pe măsura Președintelui, nu?! Pe măsura aliatului în numele căruia luptă cu Monstrul, pe măsura poporului, desigur. astfel mesajul Președintelui afirmă:

logica manipulării

Practic Eroul Salvator își pune în scenă acțiunea prin intermediul mai multor pași:

• Primul pas este acela al auto-construcției Eroului în termeni de „Erou responsabil”, de încredere, un Erou care nu încearcă să-și păcălească Aliatul, Poporul, cel căruia i se propune drept lider:

• Al doilea pas constă în: (a) construcţia Inamicului Poporului; (b) construcţia vinovatului – un Personaj colectiv vinovat de greşelile din pricina cărora
  Preşedintele Salvator este gată să îşi asume răspunderea:

• Al treilea pas în construcţia strategiei îl reprezintă jocul specific pe o singură carte,
  folosit în toate campaniile electorale ale lui Traian Băsescu, după ce a devenit preşedintele PD (2001). Pe site-ul Partidului Democrat apărea un fel de motto care se putea citi chiar înaintea oricărei alte informaţii pe prima pagină:

Jocul pe o singură carte ca și comportament politic se poate identifica și din următorul citat, desigur, cu afirmații care azi se dovedesc a fi fost mincinoase:

• Al patrulea pas – include lovitura de grație:„Nu-i am adversari nici pe Geoană, nici pe Antonescu, ci criza economică”:

Tehnici de manipulare folosite în construirea inamicului impersonal – Criza

Iată personajele cu care operează discursul prezidențial, dar și efectele sale probabile.

1. Tehnica INAMICUL IMPERSONAL. Criza – „dușmanul de care avea nevoie”, „adevăratul balaur cu șapte capete”, „real și cât se poate de serios, care îi afectează pe toți românii” și pe care „nu-l poate învinge de unul singur”.
2. Tehnica ALIANȚA CU POPORUL. Criza este un inamic pentru care are nevoie
   de o alianță cu Poporul.
3. Tehnica DROMIHETE şi solidaritatea de grup. Ameninţarea la adresa
   Poporului este atât de mare, încât este nevoie de UNITATE; desigur, unitate în jurul Conducătorului; iar într-o situaţie de criză, micile încălcări ale legii sunt prea puţin
   importante în raport cu marea ameninţare a Inamicului impersonal – Criza.

„Traian Băsescu, animalul politic perfect care se hrănește electoral din conflicte permanente, și-a găsit un nou inamic: CRIZA.
Lupta cu ea i-a dat dușmanul de care avea nevoie, unul real și cat se poate de serios, care îi afectează și îi doare pe mai toți românii, alegători sau nu. De data asta e vorba de un adevărat balaur cu șapte capete, pe care în mod sigur nu îl poate învinge de unul singur, dar ce eroică și pasionantă poate fi lupta cu criza pe altarul țărișoarei. Împotriva crizei, Băsescu poate chema țara la asalt, dar și la solidaritate și… vot. Criza este cea mai mare pacoste pentru România și dușmanul comun al președintelui și poporului. Cât despre coaliția moșită de el la Cotroceni, Traian Băsescu se delimitează deja de ea, atenționează Guvernul, îl critică și-și asuma rolul lui Boc.
Pentru cei care îl vor acuza în campanie că și-a depășit atribuțiile constituționale, îmbrăcând și haina de premier și pe cea de ministru de Finanțe, Băsescu va avea un răspuns tranșant: „Când țara este în dificultate, președintele nu poate dormi la Cotroceni”. (Traian Băsescu și-a găsit balaurul, 22 Martie 2009, http://www.ziare.com/Traian_Basescu_si_a_gasit_balaurul-692581.html)

În această situație, Traian Băsescu folosește toate cele patru mituri politice:

• Mitul Eroului Salvator. Desigur, doar Traian Băsescu putea fi Salvatorul, nu? El e cel care definea starea de criză și își asuma responsabilități „în numele Poporului” și pentru Popor.
• Mitul Conspirației. Fără a se defini un anume Conspirator, importantă fiind activarea ideii de pericol iminent, un pericol cunoscut de majoritate, dar un pericol în fața căruia nici Guvernul, nici Premierul, nici Parlamentul și nici clasa Politică nu pot întruchipa Salvatorii care să cheme la luptă Poporul.
• Mitul Vârsei de Aur. Criza, Inamic impersonal și invizibil, atacă pilonii Ordinii sociale, un astfel de atac afectând pe fiecare membru al comunității, nimeni neputând scăpa de Criză. Iar în acest context, declarația Președintelui țării este similar unui jurământ de credință, asumându-și funcția de Conducător. Vârsta de Aur este în acest caz următoarea Normalitate: Președintele nu își asumă crearea de bunăstare (vezi „Să trăiți bine!”) ci crearea de normalitate pentru cetățeni.
• Mitul Unității se regăsește în mesajul implicit.

În acest context, acțiunea lui Traian Băsescu de negare a adversarilor direcți (Geoană și Antonescu) prin definirea campaniei la intersecția tehnicilor de manipulare Inamicul impersonal – Alianța cu poporul – Dromihete și Solidaritatea socială pare să fi fost cea mai inspirată mișcare strategică a anului 2009. Iar cele trei tehnici de manipulare au avut o anume ordine:

1. Crearea Inamicului impersonal – sursă a Răului pentru toți cetățenii.
2. Salvatorul are nevoie de Alianță cu poporul.
3. Se activează tehnica Dromihete prin care se creează solidaritate în jurul său, ca și reacție normală la inamicul Criză.
4. Traian Băsescu și-a lăsat o portiță, astfel încât, în caz de eșec să poată construi un Țap Ispășitor care l-ar fi scos din discuție pe el însuși, acesta fiind Guvernul Boc. Salvatorul nu poate fi vinovat, nu-i așa?

În acest context, strategii lui Băsescu par să fi activat o logică similară celei din Pariul lui Pascal, un „Președinte jucător” având o poziție privilegiată… Spre exemplu, în cazul împrumutului de la FMI, poate fi identificată următoarea logică:

1. În imaginarul colectiv, împrumutul este asociat în imaginarul colectiv cu Traian Băsescu.
2. Dacă Guvernul cheltuie banii cu folos şi temperează ritmul crizei, atunci Traian
   Băsescu are de câştigat ca „autor” al împrumutului.
3. Dacă Guvernul eşuează, Traian Băsescu va fi un critic al cheltuirii ineficiente a
   banilor şi, neavând pârghii să intervină altfel decât prin campanie electorală, nu
   poate fi acuzat de chetuirea ineficientă a banilor publici. Deci nu are de pierdut.

Concluzia Pariului: dacă va câştiga pariul cu FMI, va câştiga totul; dacă va pierde pariul cu FMI, nu va pierde nimic, pentru că designul instituţional al Preşedinţiei – atribuţii, rol, domenii insuficient de precise şi interpretabile, îi permit să introducă în strategia electorală Tehnica de manipulare ŢAPUL ISPĂŞITOR.