Un apel la istorie…
Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată. Cei aflați între cer și pământ, n-aveau niciun conținut, decât așteptarea. Cineva trebuia sa vină. Treceam cu toții prin deșertul românesc, incapabili de orice. Până și disprețul ni se părea un efort. Țara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranțe, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse reușite. Și România nu era mai mult decât o farsă reușită. Te învârteai în aer liber, vacant de trecut și de prezent, îndrăznind disprețul dulce al lipsei de menire. Biata țară, era o pauză vastă între un început fără măreție și un posibil vag. În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Și el a rupt tăcerea blândă a existenței noastre și ne-a obligat să fim. Virtuțile unui neam s-au întruchipat în el. România din putință, se îndrepta spre putere.
Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om, într-o țară de fleacuri umane. Prezența lui era tulburătoare și n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoțește existențele marcate de fatalitate. De ce n-aș mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea și un fel de entuziasm plin de presimțiri? Lumea cărților mi se descifra inutilă, categoriile, inoperante, prestigiile inteligenței, șterse, iar subterfugiile subtilității, zadarnice.
Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deștept”, Căpitanul era profund.
Dezastrul spiritual al țării deriva din inteligența fără conținut, din deșteptăciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele în elemente de joc abstract și răpește spiritului latura destinului. Deșteptăciunea degradează până și suferința, în flecăreală.
Dar vorbele Căpitanului, grele și rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor și al gândurilor.
Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieții lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viața prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau așa și mă gândesc”.
Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura și cerul. Și când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a țării s-a zguduit.
Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puțin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale și nici așteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naționale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiției noastre, ci să introducă absolutul în respirația zilnică a României. Nu o revoluție a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai să creeze România, dar să-i și răscumpere trecutul, să insufle absența seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată și unică, imensul timp pierdut.
Patosul legionar este o expresie de reacțiune în fața unui trecut de nenoroc. Această nație n-a excelat în lume decât prin consecvența în nefericire. Niciodată nu s-a dezmințit. Substanța noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăși pendularea între o amărăciune dizolvantă și o furie optimistă.
Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:
„- Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e niciun semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranță”.
„- Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuși unele semne”.
„- Mișcarea Legionară”, adaug eu.
Și atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuților dace.
Și-am înțeles că între daci și legionari se interpune pauza ființei noastre, că noi trăim al doilea început al României.
Căpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din ațipiri și umilințe. Legionarul este un român cu substanță, un român primejdios, o fatalitate pentru sine și pentru alții, o vijelie umană infinit amenințătoare. Garda de Fier: o pădure fanatica… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria suferă de insomnie.
Eram obișnuiți cu patriotul de ocazie, gelatinos și vid. În locul lui apare insul ce privește țara și problemele ei cu o cruntă înverșunare. Este o deosebire de densitate sufletească.
Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sunt valabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.
A face ispravă și a te salva, politică și mistică, iată cărei ireductibilități i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine și problema păcatului, comerțul și credința. Nimeni nu trebuia sa uite:
Căpitanul a fost un gospodar instalat in absolut.
Fiecare credea a-l înțelege. El totuși, scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Însăși Mișcării i-a propus un mod de viață care întrece rezistența românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuși mai puțin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.
Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influența lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, și pe dușmani. Căci aceștia, din lichele au devenit monștri. S-a [i-a] obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreția Căpitanului n-ar fi cerut o echivalență negativă. Am fi nedrepți cu călăii, dacă i-am considera ratați. Toți s-au împlinit. Un pas în plus și trezeau gelozia Diavolului.
În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În câțiva ani, România a cunoscut o palpitație tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică și pe Shakespeare. Și aceasta, în Balcani!
Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România și Căpitan, n-as fi ezitat o clipă.
După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridică singurătatea României.
Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo, țara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană, și-a readus cerul deasupra României.”
(Emil Cioran, Conferința la radio, 27 nov. 1940; „Glasul Strămoșesc” (Sibiu), nr. 10, 15 dec. 1940).
Martiri și mărturisitori români din secolul XX.
Închisorile comuniste din România – Fabian Seiche
Aproape te doare sufletul de atâta luciditate…
România se prezintă IAR ca o Sahară populată, care tot așteaptă…incapabilă de reacție, iar disprețul (fără efort) îi este îndreptat asupra celor care vor s-o trezească ”din somnu-i cel de moarte…” sau, asupra celor care încearcă să facă ceva, găsindu-le viclean, metehne!
Lipsa de menire o lovește de toate gardurile, așteptând (probabil) să treacă TIMPUL peste ea, și să se sfârșească odată!
La ora actuală, cred că nici nu-i mai pasă de poziționarea conștientă (din partea unora) că se află iar în prea mare PAUZĂ, între ”un început fără măreție, și un posibil vag”.
Poate ne lipsește o personalitate de genul lui Zelea Codreanu, care să nu se ”priceapă” dăștept la TOATE, ci să fie drept și să gândească PROFUND…dacă și pe Cioran l-a ”destabilizat” în sensul bun, dărâmându-i sculele zdrăngănitoare pe care se sprijinea în genere…ce păreau paie înmuiate, pălind anemic în fața vorbelor de foc ale Căpitanului, care izbeau GREU și RAR în suflet(e), parcă încrustând prin valoare, o valorizare rezistentă în timp.
Inima lui era ”de vină”! Transfigura patriotul de ocazie, cu ființa devotată dar înverșunată, gata să-și asume riscuri duse pân la capăt!
Acum, cu secularizarea asta, cu satanizarea asta a lumii, nu știu… dacă ar fi să mai apără unul de calibrul lui Zelea Codreanu, dacă ar fi urmat, acceptat și înghițit ȘI din punct de vedere religios, fără a fi judecat și condamnat de mulțimea descurcăreață, plină de deșteptăciune!
CORNELIU ZELEA CODREANU
Cel mai mare dintre șapte fii ai profesorului Ion Zelea Codreanu (în trei rânduri deputat, provenind dintr-o familie străveche, de pădurari).
Străbunicul din partea mamei, se numea Adolf Brauner, era bavarez de origine, și a ajuns în Bucovina ca funcționar vamal, pe timpul stăpânirii austriece.
Acolo s-a căsătorit cu Elisabeta Codreanu, străbunica lui Corneliu Codreanu.
A absolvit Liceul Militar Mânăstirea Dealului, și Facultatea de Drept din Iași.
În Primul Război Mondial, își urmează tatăl pe front.
În 1919, adera la Garda Conștiinței Naționale, organizație anti-comunistă, condusă de muncitorul ieșean Constantin Pancu.
Dejoacă cu mult curaj în 1920, două acțiuni comuniste la Regia din Iași și la Atelierele CFR Nicolina.
Se opune cu succes deschiderii anului universitar fără serviciu religios.
Este ales Președinte al Societății Studenților în Drept.
La 10 Mai 1922, înființează Asociația Studenților Creștini.
În toamna lui 1922, pleacă să studieze la Berlin și Jena, dar se întoarce în iarnă, pentru a participa la marile mișcări studențești din Decembrie 1922.
Punctul principal al revendicărilor studențești, îl reprezintă nemerus clausus, adică limitarea numărului de locuri alocate evreilor în Universități, la procentul pe care evreii îl aveau în populația română.
Împreună cu profesorul A.C. Cuza, fondează, în 1923, Liga Apărării Național Creștine.
Organizează in același an, împreună cu Ion Moța, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bardac și Tudose Popescu, UN COMPLOT ÎMPOTRIVA BANCHERILOR EVREI, ȘI-A CAPILOR CORUPȚIEI DIN LUMEA POLITICĂ.
Complotul este trădat de clujeanul Vernichescu.
Îl împușcă, în legitimă apărare, pe prefectul de poliție Manciu din Iași, în 1924.
Este achitat un an mai târziu, la Turnu Severin.
Întemeiază pe 24 Iunie 1927, împreună cu Ion Moța, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață și Radu Mironovici, LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL.
În 1930, organizează două ample marșuri în Basarabia, cu scopul de a potoli agitațiile comuniste.
Se constitutie Organizația de tineret, Garda de Fier.
Este ales deputat de Neamț, în 1931.
Inițiază în 1935, Comerțul Legionar.
Întemeiază Partidul ”Totul pentru țară”, ca expresie politică a Mișcării Legionare.
Este arestat în noaptea de 16-17 aprilie 1938, pentru ultragierea lui Nicolae Iorga, și este condamnat la 6 luni de detenție.
În luna Mai, i se mai intentează încă un proces, și este condamnat la zece ani de muncă silnică.
În noaptea de 29-30 Noiembrie 1938, este asasinat de jandarmi împreună cu Nicadorii și Decemvirii, în timp ce erau transportați către Jilava.
OPERA CĂPITANULUI
1.Călăuza bunului român ( în colaborare cu Ion Z.Codreanu și A.C.Cuza);
2.Regulamentul de organizare și funcționare a Ligii Apărării Național-Creștine (L.A.N.C.), Martie 1923, Iași.
3.Scrisori studențești din închisoare, scrise în închisoarea Văcărești, editate la Iași, marie 1925.
4.Autor de la Question des Bourses accordees par L’Etat francais aux Etudiants Roumains, Grenoble, 1926.
5.Pământul strămoșesc, Anul I, Nr.1, August 1927, Iași.
6.Generația Nouă, Conferința susținută la Centrul Studențesc din București, 20 ianuarie (nepublicată).
7.Manifest, Iași, 1930.
8.Manifest, București, 1930.
9.Cuvântare la Mesaj, Câmpulung Muscel, 1932.
10.O ruină, manifest redactat pentru alegerile generale din iulie 1932, București.
11.Cărticia Șefului de Cuib, ediția originală apărută în 4 numere sub formă de revistă, cu numele de Fascicola Legionarului, între 9-21 Mai 1933.
12.Pentru Legionari. Vol.I, Editura Totul pentru țară, Sibiu, 1936, reeditată după 1989 la Gordian, Timișoara, 1994.
13.Memoriu, adresat Regelui Carol al II-lea, oamenilor politici și țării, la 5 noiembrie 1936.
14.Circulariile Căpitanului, București, 1937.
15.Amintiri de la Jilava, Editura Mișcării Legionare, 1940.
16.Circulari, scrisori, sfaturi, gânduri, ediție îngrijită de Vasile Iasinschi, Madrid, 1951.
”Prin dușmanii neamului, înțeleg în primul rând pe evreii care amenință existența noastră ca nație și, în al doilea rând, pe acei dintre români care, prin poziția lor înaltă, pot contribui, într-o măsură mare, la opera de distrugere a elementului românesc.”
”De vor intra trupele rusești pe la noi și vor ieși învingătoare, în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susțină că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolșeviza? ”
Momentul 89 – plecarea armatei roșii = Proces de satanizare a României, în masă.
După dispariția fizică a Căpitanului, evenimentele s-au precipitat așa după cum le prevăzuse el.
Ni se răpesc Basarabia și Bucovina, ni se ciopârțesc toate frontierele țării, cu imense suferințe și umiliri pentru poporul nostru.
Ne-au cotropit jidanii, ungurii, sârbii, bulgarii, ucrainienii, toți au furat de la noi pământurile strămoșești…fiare însetate și nemiloase s-au aruncat flămânde de sânge peste neamul nostru. Flîmânde și învrăjbite pe Biserica creștină și pe fiii Bisericii, cu dorința de a ateiza și sataniza poporul creștin și a alunga pe oameni de lângă Hristos.
Codreanu era singurul care ne putea salva, și de aceea era urât de fiarele carliste.
Corneliu Zelea Codreanu – despre democratie.
1.Democrația sfarmă unitatea neamului românesc, împrăștiindu-l în partide, învrăjbindu-l și expunându-l dezbinat în fața blocului unit al puterii iudaice, într-un moment greu al istoriei sale.
Numai acest argument grav, este atât de grav pentru existența noastră, încât ar fi suficient un motiv ca această democrație să fie schimbată, cu orice ne-ar putea garanta unitatea, deci – viața.
CĂCI DEZBINAREA NOASTRĂ, ÎNSEAMNĂ MOARTEA.
2.Democrația, transformă milioane de jidani, în cetățeni români, făcându-i egali cu românii, dându-le aceleași drepturi în stat. EGALITATE? PE CE BAZĂ?
Noi suntem aici de mii de ani, cu plugul și cu arma, cu munca și cu sângele nostru.
(Îi arată în fundal pe jidanii (mafia jidănească) care au condus/conduc România post-decembristă. În prim plan, Iliescu.)
De unde egalitate cu cel ce, abia de 100, de 10 sau 5 ani e aici? Privind trecutul, noi am creat statul ăsta. (Îi arată pe Decebal, Mihai Viteazul, Ștefan Cel Mare)
Privind viitorul, noi, românii, AVEM RĂSPUNDEREA ISTORICĂ ÎNTREAGĂ A EXISTENȚEI ROMÂNIEI MARI.
Ei, n-au niciuna!
Ce răspundere pot avea jidanii în fața istoriei, pentru dispariția poporului român?
Prin urmare: nici egalitate în muncă, jertfă și luptă la crearea statului, și nici egalitate DE RĂSPUNDERE pentru VIITORUL LUI.
Egalitate? După o veche maximă, egalitate înseamnă a trata inegal lucrurile inegale.
Pe ce baze cer jidanii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor?
3.Democrația, este incapabilă de continuitate în efort, pentru că, împărțită în partide care guvernează câte un an, doi sau trei (la noi, 4), este INCAPABILĂ DE A CONCEPE ȘI REALIZA UN PLAN, DE LUNGĂ DURATĂ.
UN PARTID, ANULEAZĂ PLANURILE ȘI EFORTURILE CELUILALT PARTID.
4.Democrația, pune în imposibilitate pe omul politic de a-și face datoria către neam.
Omul politic de cea mai mare bună-voință devine, în democrație, SCLAVUL PARTIZANILOR SĂI, întrucât, ori le satisface poftele personale, ori aceștia, îi distrug gruparea.
Omul politic, trăiește sub tirania și permanenta amenințare a agentului electoral.
El e pus în situația de-a alege: ori desființarea muncii sale de-o viață, ori satisfacerea partizanilor.
Și atunci, omul politic, le satisface poftele, DAR NU DIN BUZUNARUL SĂU, CI DIN BUZUNARUL ȚĂRII.
Creează funcții, posturi, misuni, comisiuni, SINECURE…toate puse în sarcina bugetului țării, care apasă tot mai mult pe spinarea, din ce în ce mai istovită a poporului.
5.DEMOCRAȚIA, ESTE INCAPABILĂ DE AUTORITATE, pentru că îi lipsește puterea sancțiunii.
Un partid, nu ia măsuri contra partizanilor săi, TRĂIND DIN AFACERI SCANDALOASE DE MILIOANE, DIN HOȚIE ȘI PRADĂ, DE FRICĂ SĂ NU-I PIARDĂ,nici împotriva adversarilor, de frica acestora ca să nu-i demaște propriile afaceri și incorectitudini.
6.DEMOCRAȚIA, ESTE ÎN SLUJBA MARII FINANȚE.
Din cauza sistemului costisitor și-a concurenței dintre diferite grupări, democrația cere să fie alimentată cu mulți bani.
CA O CONSECINȚĂ FIREASCĂ, AJUNGE SLUGA MARII FINANȚE INTERNAȚIONALE JIDĂNEȘTI CARE-O SUBJUGĂ, PLĂTIND-O.
În modul acesta, soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.
Poporul nu se conduce după voința lui = DEMOCRAȚIA.
Nici după voința unei persoane = DICTATURA.
Ci, după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte.
O NAȚIUNE MERGE LA VIAȚĂ SAU MOARTE, DUPĂ CUM RESPECTĂ UNA SAU PE ALTA, DIN ACESTE LEGI.
Concluzia: Un popor nu se conduce prin el însuși, ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuți din sânul său, cu anumite aptitudini și specialități.
După cum albinele își cresc regina, tot astfel un popor trebuie să-și crească elitele.
La fel muțimea, în nevoile ei, apelează la elita ei, la înțelepții satului.
Două idei contrarii. Una cuprinde adevărul, cealaltă – minciuna. Se caută adevărul. Adevărul nu poate fi decât unul. Se pune la vot. Una întrunește 10.000 de voturi, alta – 10.050.
ESTE POSIBIL CA 50 DE VOTURI ÎN PLUS SAU MINUS, SĂ DETERMINE ADEVĂRUL?
Adevărul nu depinde nici de majoritate, nici de minoritate, el își are legile sale și triumfă, după cum s-a văzut, împotriva tuturor majorităților, chiar zdrobitoare.
Găsirea adevărului nu poate fi încredințată majorităților, după cum în geometrie Teoria lui Pitagora nu are a fi pusă la votul mulțimii, pentru ca aceasta să-i hotărască adevărul, sau să i-l nege.
Și după cum chimistul, care voiește să obțină amoniac, nu are a se adresa mulțimii pentru a decide prin votul ei, cantitățile de azot și de hidrogen.
Și după cum un agronom, care a studiat ani de zile agricultura și legile ei, nu are a se prezenta după aceea la vot în fața unei mulțimi pentru a se convinge, prin rezultatul votului, de valoarea lor.
POATE POPORUL SĂ-ȘI ALEAGĂ ELITA?
DE CE NU-ȘI ALEG ATUNCI SOLDAȚII, PE CEL MAI BUN GENERAL?
Mulțimea, dacă voiește să-și aleagă elita, este neapărat necesar să cunoască legile de conducere ale organismului național și, întru cât candidații se conformează prin aptitudini și știință, acestor legi.
Mulțimea însă, nu poate cunoaște aceste legi, și nici oamenii. Iată de ce credem că elita, nu poate fi aleasă de mulțime.
A încerca alegerea acestei elite, este ca și cum avea pretenția de a determina, prin vot și majorități, poeții din sânul unei nații, scriitorii, mecanicii, aviatorii sau atleții.
Democrația, așadar…bazată pe principiul elecțiunii, alegându-și ea elita, SĂVÂRȘEȘTE O FUNDAMENTALĂ EROARE, DIN CARE DECURGE ÎNTREAGA STARE DE NENOROCIRE, TURBARE ȘI MIZERIE A SATELOR.
NE GĂSIM LA UN PUNCT CAPITAL, DEOARECE…DE LA ACEASTĂ EROARE DE CONCEPȚIE DEMOCRATICĂ PLEACĂ, AM PUTEA SPUNE, TOATE CELELALTE ERORI.
Mulțimile, chemate să-și aleagă elita, aceasta, nu numai că nu sunt în stare să-și descopere și să-și aleagă elita, dar mai mult, ALEG FĂRĂ EXCEPȚII, TOT CE ESTE MAI RĂU ÎN/DIN SÂNUL SOCIETĂȚII.
(O arată pe Udrea la mare, șezând răsfirată pe șezlong, cu o cremă ”protectoare” în mână, într-o poziție mai degrabă de cabinet de ginecologie, apoi pe Vanghelie care ”este”, stând pe canapea, cu ochii dați peste cap ca în ”Exorcistul”, cu limba între dinți, ținând în mână o carte destul de subțire, dar cartonată, pe care scrie cu auriu, majusculat – ”ALMANAHE”)
Deci, nu numai că democrația înlătură elita națională, dar o ÎNLOCUIEȘTE CU CE ESTE MAI RĂU ÎN MIJLOCUL NAȚIEI.
DEMOCRAȚIA, VA ALEGE: PE OAMENII FĂRĂ NICIUN SCRUPUL, DECI, FĂRĂ MORALĂ. Pe cei care vor plăti mai bine, deci pe cei cu mai multă putere de corupție.
(îl arată pe Berceanu (Berkovici), apoi pe Geoană, umăr la umăr cu Voiculescu, dar căzuți pe gânduri, fiecare cu gândul lui. Geoană: ”Fuck you, Mr.CPT!”, iar Voiculescu: ”Cristoiu, Ciutacu, putere? Hmm….Tăcut, amputat, putere…:) ”
Pe scamatorii, șarlatanii, demagogii, care vor ieși mai bine la concursul de scamatorie, șarlatanie, demagogie, din timpul perioadei electorale.
Adevărata ELITĂ a unei nații, va fi înfrântă, înlăturată, pentru că ea refuză să concureze pe aceste teme. Ea se va retrage și va sta ascunsă.
Când un stat este condus de o așa-zisă elită, formată din tot ce e mai rău, mai nesănătos, mai stricat, este oare admisibil ca cineva să se mai întrebe de ce statul se ruinează?
Iată cauza tuturor celorlalte rele: imoralitate, corupție, desfrâu, în toată țara – jaf și pradă în averea statului, exploatarea până la sânge a poporului, sărăcie și mizerie în casele acestuia, lipsa simțului de împlinire a datoriilor în toate funcțiile, dezordine și dezorganizare în stat, NĂVALA STRĂINILOR CU BANI DIN TOATE PĂRȚILE, CA LA MAGAZINELE CĂZUTE ÎN FALIMENT, CARE-ȘI DESFAC MĂRFURILE, PE NIMIC.
ȚARA SE VINDE LA LICITAȚIE! CARE DĂ MAI MULT?
În cele din urmă, până aici ne va duce democrația.
În România, de la război încoace în special, democrația ne-a creat, prin acest sistem de alegeri, O ELITĂ NAȚIONALĂ DE ROMÂNO-JIDANI, având la bază: NU vitejie, NICI iubire de țară, NICI jertfă, ci vânzarea de țară, satisfacerea interesului personal, mita, traficul de influență, îmbogățirea prin exploatare și furt, hoția, lașitatea, adică DOBORÂREA ADVERSARULUI, PRIN INTRIGĂ.
ACEASTĂ ELITĂ NAȚIONALĂ, DACĂ VA CONTINUA SĂ NE CONDUCĂ, VA DUCE LA DESFIINȚAREA STATULUI ROMÂN.
Deci, în ultimă analiză, problema care se pune astăzi poporului român, și decare depind toate celelalte, este ÎNLOCUIREA ACESTEI ELITE cu o elită națională, având la bază: virtutea, iubirea și jertfa pentru țară, dreptatea și dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale și onoarea.
CINE să facă această înlocuire?
Cine să fixeze noua elită la locul ei?
Răspund: ORICINE, în afară de mulțime.
Admit oricare alt sistem, în afara democrației, care văd că MĂ OMOARĂ SIGUR PE MINE, POPORUL ROMÂN.
Soluția?
Din nou – MONARHIE!
Avem pe Prințul Nicolae, nu?
Ce spunea Căpitanul despre monarhie:
Corneliu Zelea Codreanu – despre monarhie:
MONARHIA ȘI LEGILE MONARHIEI
În fruntea neamurilor, deasupra elitei, se află monarhia.
Resping Republica.
În istorie, s-au văzut monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.
Unii, s-au bucurat de onoruri și dragostea popoarelor până la sfârșitul vieții, altora, li s-a tăiat capul.
N-au fost deci toți, monarhi buni.
Monarhia însă, a fost totdeauna bună.
NU TREBUIE SĂ SE CONFUGE OMUL CU INSTITUȚIA, trăgându-se concluzii false.
Pot fi preoții răi, dar pentru aceasta, nu putem trage concluzia că trebuie să desființăm Biserica și să ucidem pe Dumnezeu cu pietre!
Sunt, desigur, și monarhi slabi sau răi, dar nu putem renunța la monarhie.
În agricultură, avem un an bun sau un an rău, sau unul bun și doi răi; cu toate aceastea, lumii nu i-a trecut încă prin gând să se lase de agricultură.
Un monarh face ce vrea?
Atunci, când e mare și când e mic?
Când e bun și când e rău?
UN MONARH NU FACE CE VREA.
Un monarh e mic, atunci când face ce vrea, și E MARE, ATUNCI CÂND FACE CE TREBUIE.
Există o LINIE a vieții neamului.
Un monarh e mare și bun, atunci când se ține pe această linie.
E mic sau rău, în măsura în care se îndepărtează de această linie a vieții neamului, sau i se opune.
Iată legea monarhiei!
Sunt și alte linii care pot ispiti un monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor străine (dinăuntru sau din afara hotarelor).
EL TREBUIE SĂ LE ÎNLĂTURE PE TOATE, ȘI SĂ URMEZE LINIA NEAMULUI.
Ștefan Cel Mare, de o jumătate de mie de ani strălucește în istorie, și românii nu-l uită, pentru că s-a confundat perfect cu linia de viață a neamului.
Regele Ferdinand, împotriva oricăror legături sau interese, s-a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a făcut jertfă alături de el, a izbândit cu el. Prin aceasta, el este mare și nemuritor.
Tot el, Corneliu Zelea Codreanu, spune: Coroana, a constituit întotdeauna pentru români, un patrimoniu scump.
Ea fiind garanția unității și a rezistenței noastre în fața oricărei primejdii, jidanii, n-au pregetat de a o ataca, de a o insulta și de a o compromite prin orice mijloace.