10 Septembrie 2001: Ziua pierdută

Sunt zile în viața noastră în care nu se întâmplă nimic, zile care trec nelăsând nimic drept amintire, sau urmă a trecerii lor, aproape ca și cum nu le-am fi trăit. Dacă ne gândim, cele mai multe zile sunt așa. Dar când realizăm că numărul zilelor rămase ne este limitat, ne întrebăm cum a fost posibil să le lăsăm pe atât de multe să treacă neobservate. Dar așa suntem făcuți. Doar după aceea apreciem ceea ce a fost înainte. Doar când ceva a trecut, înțelegem cât ne-ar place să-l avem și în prezent. Dar, e deja prea târziu.

Pentru mine, și sunt sigur că nu doar pentru mine, 10 Septembrie 2001 a fost o astfel de zi. Nu-mi amintesc nimic despre ea. Știu că am fost în Orsigna, vara se terminase, familia s-a dispersat din nou în toate direcțiile, și eu, fără îndoială, eram preocupat de achiziția de haine și hârtie pentru încă o iarnă în India.

Credeam că voi pleca după ziua mea, dar n-am mai numărat zilele. Acea zi, 10 Septembrie, a trecut fără să mă bage în seamă, ca și când nici nu ar fi fost în calendar. Ce păcat. Deoarece, pentru mine la fel ca pentru toată lumea, chiar și pentru cei ce refuză s-o recunoască, acea zi a fost specială, o zi în care ar fi trebuit să savurăm fiecare minut. A fost ultima zi a fostei noastre vieți: ultima zi înainte de 11 Septembrie, înainte de Turnurile Gemene, înainte de noua sălbăticie, înainte de limitarea libertăților, înainte de războiul tehnologic, înainte de marea ipocrizie, înainte de conformism, înainte de indiferență și, mai rău, de mentalitatea furioasă și de o mândrie prost-înțeleasă. A fost ziua dinaintea celei în care fantezia zborului omului către iubire, fraternitate, spirit și bucurie, a fost deturnată către ură, discriminare, materie și suferință.

Știu că deși pare puțin sau chiar nimic în viețile noastre, ele s-au schimbat. Alarmele ceasurilor noastre continuă să se oprească la același moment, noi avem aceleași locuri de muncă, telefoanele mobile continuă să sune în tren și ziarele continuă să ne livreze doza zilnică de jumătate adevăr și jumătate minciună. Dar asta-i doar o iluzie. Aceeași iluzie căreia îi cădem victimă în fracțiunea de secundă dintre vederea unei explozii la distanță și auzirea ei. Explozia a avut loc, imensă și înfiorătoare. Zgomotul ne va atinge și va asurzi. S-ar putea chiar să ne distrugă. bine instruiți dinainte, suntem gata să facem unele lucruri înainte de a fugi, chiar dacă doar metaforic, înainte de a trebui să salvăm copilul sau să luăm un ultim lucru necesar în bagaj.

Lumea s-a schimbat și asta trebuie să facem și noi. Ar trebui să ne oprim din a pretinde că totul este așa cum a fost și că ne putem continua normal viețile într-o manieră lașă. Având în vedere ceea ce s-a întâmplat în lume, viețile noastre nu pot, nu trebuie să poată fi normale. Ar trebui să ne fie rușine de o astfel de normalitate.

Sentimentul că totul s-a schimbat m-a lovit imediat. Un prieten m-a sunat, spunându-mi: „Pornește televizorul acum!” Când am văzut transmisia în direct al celui de-al doilea avion explodând, mi-am zis: „Pearl Harbour! Vom avea un alt război de-acum!” Am stat lipit de  televizor ore în șir, comutând între BBC și CNN, apoi am ieșit la o plimbare prin pădure. Îmi amintesc cât de uimit am fost că natura trebuie să rămână indiferentă la ceea ce se întâmplase. Castanele începuseră să se coacă și primele cețuri creșteau din vale. Ca de obicei, am putut auzi susurul îndepărtat al curentului de aer și clinchetul clopoțeilor caprelor din Brunalba. Natura era complet dezinteresată de dramele noastre umane, ca și cum noi într-adevăr nu contăm, putând dispărea fără a lăsa un gol prea mare.

Poate pentru că mi-am petrecut toată viața de adult în Asia și pentru că într-adevăr cred că totul este una, că în calitate de Taoist, Yin și Yang ilustrează asta atât de frumos, lumina conține sămânța întunericului în ea și în mijlocul întunericului e un punct de lumină – poate că acesta e motivul pentru care am ajuns să cred că grozăvia la care tocmai asistasem era… o oportunitate. Toată lumea a văzut. Întreaga lume ar trebui să înțeleagă. Omul ar trebui să-și mărească conștientizarea, să se trezească din somnul său și să înceapă să reconsidere totul: relațiile dintre state, dintre religii, dintre om și natură, chiar dintre om și om. Era o șansă pentru noi să ne examinăm conștiința. Am fi putut accepta responsabilitățile de Occidentali și, poate, în cele din urmă am fi început să facem progrese în înțelegerea vieții noastre.

După cele văzute la televizor și schimbările așteptate, nu vom putea continua să trăim în mod normal, așa cum am văzut că făceau caprele, păscând iarba, pe când mă întorceam acasă. Sunt sigur că n-am petrecut atât de mult timp la televizor întreaga viață, cât am stat în zilele ce au urmat. De la primul moment al dimineții, până seara târziu. Abia adormeam. Cuvântul “oportunitate” îmi bâzâie în cap. În fața unui adevăr oficial, dintr-un sentiment al datoriei profesionale, am încercat totdeauna să văd dacă au existat și alte puncte de vedere. În orice conflict, am căutat să înțeleg totdeauna motivațiile ambelor părți. În 1973, împreună cu Jean-Claude Pomonti de la „Le Monde” și cu fotograful Abbas, am fost unul dintre primii ce-au traversat linia frontului în Vietnamul de Sud și-am vorbit cu „inamicul”,  Vietcong-ul. Similar, în 1996, în încercarea de a-i înțelege pe teroriștii ce-au încercat să arunce în aer unul din Turnurile Gemene, de două ori succesiv, am reușit să intru în „Universitatea Jihadului” și să vorbesc cu cei ce-l urmau pe Osama bin Laden.

M-am gândit că ar putea ajuta repetarea acestei povești și reiterarea impresiilor mele din acea vizită, pentru a încerca să ne imaginăm cum arată lumea din punctul de vedere al unui terorist. Dar scriind, s-a dovedit prea greu.

14 Septembrie a fost a șaizeci și treia mea zi de naștere. În acea zi, frumoasa mea relație de muncă cu „Der Spiegel” a ajuns, în mod oficial, la final. Le-am deservit staff-ul exact treizeci de ani, dar în 1997 am solicitat intrarea într-un fel de hibernare. Au acceptat.

Am spus tot ce-aveam de spus pe tema jurnalismului în cartea mea „În Asia”, care a reunit toate poveștile, lungi sau scurte, la care am fost martor. După aceea, am fost destul de retras. Îmi petrec acum o mare parte din vreme în Himalaya și în mare parte mă bucur să am doar termene naturale: amurgul e timpul pentru întoarcere, zorii sunt momentul urcării. Locuiesc la două ore cu mașina de cel mai apropiat sat, plus o oră pe jos printr-o pădure de rododendroni giganți. Nu există nici telefon, nici electricitate, iar singurele distracții sunt binevenite: animale, păsări, vântul și munții. Am pierdut obiceiul de a citi ziare și pot fi fericit fără ele chiar și când vin în Europa. Ele doar repetă aceleași vechi povești și simt ca și cum le-aș fi citit cu ani în urmă, când erau scrise mai bine.

Cel mai frumos sezon în Himalaya este, în opinia mea, iarna. Cerul este foarte clar și munții par atât de aproape. Mi-aș face planuri ferme de plecare, dar îmi spun  și indienii, arătând spre cer: „Vrei să-l faci pe Baghawan (Dumnezeu) să râdă? Foarte bine: spune-i planurile tale”.

Așa că, mi-am petrecut ziua de naștere scriind nu un articol cu un număr fix de linii și cu o primă propoziție care să capteze atenția, ci o scrisoare improvizată ca unui vechi prieten.

Îmi place să scriu scrisori. M-am gândit întotdeauna că dacă-mi-aș fi născut bogat în urmări trei sute de ani la Florența în loc să mă nasc sărac, nu mi-ar fi plăcut să fac nimic altceva decât să călătoresc prin lume scriind scrisori. Jurnalismul mi-a permis să fac ceva similar, dar întotdeauna cu limitări de spațiu, îngrijorări date de termenele limită și de un anumit stil, la care am aderat. Acum, în sfârșit, sunt liber să scriu doar scrisori.

I-am trimis prin e-mail una din Orsiga lui Ferruccio de Bortoli, editor la „Corriere Della Sera”, împreună cu un mesaj în care îi spuneam ceva de genul: „Tu decizi, conform înțelegerii noastre.”

Ani de zile am avut un contract cu Corriere, dar când a venit momentul reînnoirii lui, am ales să nu fac nimic legat de asta, din același motiv pentru care  nu am mai vrut avansuri pentru cărți, înainte de a le scrie. Nu vreau să am obligații de nici un fel, să mă simt vinovat sau obligat să fac ceva. Așa că, de Bortoli și cu mine am recurs la un fel de acord tacit. Mă simt liber să scriu oricând, oricât și ce vreau. El e liber să publice sau nu, schimbând nu mai mult decât virgule puse aiurea. Și așa a funcționat.

Scrisoarea a apărut pe 16 Septembrie. Titlul nu a fost cel sugerat de mine, „O oportunitate”, dar nu am avut nici o obiecție, nici atunci, nici mai târziu. Începea pe prima pagină și continua pe o altă pagină întreagă. Esența a tot ce am vrut să spun acolo era: motivele teroriștilor, confruntarea dramatică a lumii musulmane cu modernitatea, rolul islamului ca ideologie anti-globalizare, nevoia Occidentului de a evita un război religios și o posibilă cale de rezolvare: non-violența.

Hârtia touch-paper a fost aprinsă. Am terminat de împachetat hainele și hârtiile și eram gata de plecare la Florența. Nu eram foarte sigur dacă să merg în Himalaya. Întoarcerea la minunatul meu refugiu părea un lux pe care nu mi-l puteam permite. Bush a spus doar: „We shall smoke Osama bin Laden out of his cave”. A trebuit să accept că Osama m-a scos din bârlogul meu.

Pentru un timp, am simțit tentația de a reveni în lume, „de a coborî în vale” așa cum se spune în Himalaya, atunci când mergi la cumpărături. Cartea mea „A fortune – Teller Told Me” apăruse în America în luna iulie, iar editorul m-a invitat să particip la oribilului proces de „flagelare”. Cu alte cuvinte, a trebuit să devin un colet în mâinile unor oameni de PR, tineri extrem de capabili și eficienți, genul are se ocupă de tine și te mută de dimineața până seara, cu mașina cu avionul sau elicopterul, de pe o coastă pe alta, dintr-un oraș în altul, uneori mai mult de unul pe zi. Te așează în fața unui intervievator de la un cotidian, care n-a citit din cartea ta mai mult decât coperta. Apoi te așează în fața microfoanelor unui post de radio pentru șoferii de taxi, apoi al unuia pentru insomniaci, apoi în fața unor camere TV ale unor super-show-uri sau ale unor programe matinale pentru gospodine, unde destinul e discutat între rețetele pentru salata de pui și noile tipuri de apă-schi. Am făcut acest lucru timp de două săptămâni și Dumnezeule! a meritat. M-am întors din acel turneu într-o stare de șoc, cu o impresie înspăimântătoare. Am văzut o Americă arogantă, obtuză, complet întoarsă spre ea însăși, plină de propria putere și bogăție, cu o lipsă totală de interes sau de înțelegere a restului lumii. M-a șocat sentimentul lor de superioritate omniprezent, convingerea lor că sunt puternici și unici și credința că civilizația lor este definitivă – toate acestea fără nici o urmă de autoironie.

Într-o noapte, după o prezentare a cărții la Smithsonian Institute, un jurnalist  american pe care-l cunoscusem cu mulți ani în urmă, m-a luat la o plimbare printre unele monumente din inima orașului Washington: Memorialul Veteranilor din Vietnam, care te mișcă în mod deosebit, Memorialul Veteranilor Războiului Coreean, care este dramatic și evocativ, și locul în care a fost ridicat Memorialul Veteranilor Celui de-al Doilea Război Mondial.

Primul lucru ce mi-a venit în minte a fost cât de ciudat este ca o țară tânără, al cărui principiu fondator a fost căutarea fericirii, să aibă toate acele monumente ale morții, în inima capitalei sale. Prietenul meu mi-a răspuns că nu s-a gândit niciodată la asta. Când am ajuns la elefantină, statuia mai mult decât albă a lui Abraham Lincoln așezat pe un fotoliu uriaș, alb, într-o copie albă a unui templu grecesc, m-am trezit spunând: Asta-mi amintește de Kim Il Sung”, conștient de faptul că prietenul meu fusese în Coreea de Nord.

S-a ofensat, ca și cum aș fi blasfemiat împotriva a ceva sacru. „Ne place acest om”, a spus el. M-am abținut să subliniez faptul că un nord-coreean ar fi spus exact același lucru, dar era însăși America cea care mi-a lăsat această impresie.

Comparația se face nu doar prin dimensiunea elefantină a monumentului, ci și prin faptul că americanii m-au șocat când am constatat că au suferit un fel de spălare a creierului, astfel încât toată lumea spune aceleași lucruri și gândește în același mod. Diferența este că, spre deosebire de nord-coreeni, americanii cred că acționează în mod liber și nu realizează că modul lor de conformare este produsul a tot ceea ce văd, beau, aud și mănâncă.

America m-a speriat. Mă gândeam să mă întorc, luându-mi câteva luni să călătoresc prin toată țara, așa cum am făcut cu soția mea, Angela, în timp ce studia la Universitatea Columbia, în genul călătoriilor folosite de jurnaliștii europeni care ar face mai degrabă asta, decât să stea blocați în fața unui computer în New York, așa cum fac ei acum, privind și citind ce vrea America să vadă și să citească, pentru ca toate acestea să tot fie repetate.

Biletul pentru Delhi era deja în buzunar, când același prieten m-a sunat.

„Ai citit?”

„Ce?”

„Oriana Fallaci. Ți-a răspuns în Corriere de dimineață.”

Era 3 p.m., pe 29 Septembrie și a trebuit să fac un tur prin jumătate din Florența  înainte de a obține o copie. Ziarul s-a vândut ca pâinea caldă.

O mare tristețe m-a copleșit citind cele patru pagini. Încă o dată, eram în eroare. Oportunitate? Slabe speranțe. 11 Septembrie s-a dovedit a fi nu mai mult decât o șansă de a trezi și agita fiara ce se ascunde în fiecare dintre noi. ideea de bază a răspunsului Orianei a fost nu de a nega motivele „inamicului”, ci umanitatea sa, care este tocmai modul în care toate războaiele devin inumane.

Asta m-a blocat. Oricine are dreptul de a se confrunta cu limita de vârstă și cu moartea, fiecare în felul său, dar am fost întristat să aflu că ea a ales calea ranchiunei, a urii și resentimentelor, calea patimilor mai puțin nobile și violența ce rezultă din toate acestea. Mi-a părut cu adevărat rău pentru ea, pentru că eu sunt mult, mult mai sigur că violența abrutizează nu doar victimele, ci și pe cei ce le perpetuează.

M-am așezat să scriu. De astă dată, scrisoarea va fi adresată însăși Orianei. Apare în Corriere din 8 Octombrie, ziua în care ziarele au fost dominate de fotografii ale lui Bush și Osama bin Laden. America a început bombardarea Afganistanului. Am reușit să găsesc o copie a ziarului pe aeroportul din Florența. Era în zori și am plecat spre Paris. De acolo voiam să zbor la Delhi și apoi în Pakistan.

Am decis „să merg jos în vale”. Plătisem din propriul buzunar, așa că eram liber să nu scriu dacă așa voiam. A fost o ușurare să nu „reprezint” pe nimeni altcineva decât pe mine însumi și să pot scrie „pensionar” în spațiul formularelor de imigrare la „profesie”.

Acestea sunt scrisorile pe care le-am scris în cursul acestei lungi călătorii. Datele arată când și unde au fost compuse. Doar jumătate din cele ce urmează au apărut în Corriere, dar vreau să clarific faptul că de Bartoli a publicat cu fidelitate fiecare cuvânt din fiecare scrisoare pe care i-am trimis-o. Îi sunt recunoscător pentru acest lucru, deoarece sunt sigur că am avut mulți cititori, chiar dacă, uneori, mai ales după ce o rachetă americană a lovit clădirea postului independent de televiziune Al Jazeera din Kabul, m-am temut că alta ar putea ateriza cu intenție similară pe sediul Corriere din Via Solferino Din Milano.

Evident, de Bortoli și eu nu împărtășim aceleași opinii în toate privințele. De exemplu, el a ajuns la propria-i concluzie în editorialul din 12 Septembrie, cu celebra frază „Noi suntem toți americani”, pe care mulți au împrumutat-o ulterior. Ei bine, eu nu. În ultimă instanță, mă simt florentin, un pic italian, și din ce în ce mai european. Dar cu siguranță, nu american, chiar dacă datorez Americii destul, inclusiv viața fiului și a nepotului meu, ambii s-au născut acolo, și parțial propria mea viață. Asta, însă, este altă poveste.

Practic am dificultăți în a mă defini. Am ajuns la această vârstă a vieții, fără a mai dori să aparțin nimănui, nici unei biserici, nici unei religii. N-am aparținut nici unui partid politic și niciodată nu mi-am pus semnătura pentru vreo asociație, fie ea pro-vânătoare sau grup pro-drepturile animalelor. Nu pentru că nu sunt natural de partea păsărilor și împotriva vânătorilor care se ascund în colibe pentru a le împușca, ci pentru că am găsit orice fel de organizație ca fiind restrictivă. Trebuie să mă simt liber. O astfel de libertate e  ciudată, deoarece asta înseamnă că de de fiecare dată când apare o situație în care sunt obligat să decid ce să gândesc și ce să fac, tot ce trebuie să cadă este mai degrabă capul și inima mea, decât să aleg calea ușoară, liniile gata trasate de partide sau de cuvintele unui text sacru.

Totdeauna, am evitat instinctiv puterea și nu i-am cultivat niciodată pe cei ce-o mânuiesc. Oamenii puternici m-au lăsat totdeauna rece. Dacă aș fi ajuns vreodată în vreo cameră de control, aș fi avut totdeauna pregătit un caiet de notițe, în căutarea de erori. Nu spun acest lucru pentru a mă lăuda. O spun pentru a-i reasigura pe cei ce ar putea fi tentați să creadă, citind paginile următoare, că aș fi parte dintr-o clică sau conspirație, că aș avea o agendă, sau că aș urmări să avansez cumva.

Cu aceste scrisori nu încerc să conving pe nimeni. Încerc doar să las o altă voce să vorbească, să spun o altă fațetă a poveștii, pornind o dezbatere, astfel încât să putem cu toții conștientiza, astfel încât nimeni să nu poată continua să pretindă că nimic nu s-a întâmplat, astfel încât nimeni să nu poată pretinde că nu știe că acum chiar, mii de oameni în Afganistan trăiesc sub teroarea de a fi bombardați de B-52, sau că unii prizonieri sunt transportați cu avionul, cu glugă pe cap și încătușați, douăzeci de ore, din patria lor, într-un colț al vastului teritoriu colonial american, la Guantanamo, Cuba, pentru a fi „interogați”, în timp ce strategii coaliției noastre antiteroriste planifică atacuri suplimentare în Dumnezeu știe care altă țară din lume.

Așa că spun: hai să ne oprim pentru un minut, să gândim, să conștientizăm. Hai, fiecare dintre noi, să facem ceva, și după cum spune Jovanotti în cântecul său poetic împotriva violenței, cântec ce a ajuns și în acești munți, „hai să ne salvăm”.

Nimeni altcineva nu poate face acest lucru pentru noi.