În 1969 a fost un caz la curtea de judecătorie din Minnesota, implicând un bărbat pe nume Jerome Daly, care contesta confiscarea casei sale de către banca ce îi dăduse un împrumut pentru a o cumpăra.

Argumentul său a fost acela că, contractul ipotecar cerea ca ambele părți, adică el și banca, fiecare dintre ei să pună câte o formă de proprietate pentru schimb. În limbaj legislativ, asta se numește posesiune.

Domnul Daly a explicat că banii nu erau de fapt proprietatea băncii, pentru că au fost creați din nimic, imediat ce contractul de împrumut a fost semnat

Vă amintiți ce se spunea în „Mecanica modernă a banilor” despre împrumuturi? „Ceea ce fac când fac împrumuturi este să accepte cambii în schimbul creditelor.” „Rezervele sunt neschimbate prin tranzacțiile de împrumut, dar creditele depuse sunt noi adaosuri la depozitele totale ale sistemului bancar.”

Cu alte cuvinte, banii nu ies din depozitele existente. Banca îi inventează, nepunând altceva decât o răspundere teoretică pe hârtie.

În timp ce cazul progresa, președintele băncii, domnul Morgan s-a prezentat la bară. În memoriile personale ale judecătorului, acesta își amintea că „președintele băncii admitea că, în parteneriat cu cu Rezerva Federală, a creat banii și creditele, completând un registru. Banii și creditul au apărut când ei le-au creat. Domnul Morgan a admis că nu există o lege în Statele Unite care să îi dea dreptul să facă asta. O proprietate legală trebuie să existe pentru a putea fi mijloc de plată pentru a susține contractul. Juriul a ajuns la concluzia că nu exista proprietate legală și eu sunt de acord cu asta.” A mai adăugat în mod poetic: „Doar Dumnezeu poate crea ceva de valoare din nimic.”

Odată cu această descoperire, curtea a respins cererea de confiscare făcută de bancă și Daly și-a păstrat casa.

Implicațiile acestei decizii sunt imense. De fiecare dată când împrumutați bani de la o bancă, fie că este un împrumut ipotecar sau un împrumut pe card, banii împrumutați nu doar că sunt contrafăcuți,… sunt o formă ilegitimă de proprietate și astfel anulează contractul deoarece banca nu a avut de la început acești bani în proprietate.

Din nefericire, astfel de descoperiri legale sunt suprimate și ignorate. Jocul transferului de bogăție și îndatorarea perpetuă continuă. Asta ne duce la întrebarea finală: de ce?

În timpul războiului civil american, președintele Lincoln a decis să evite împrumuturile cu dobândă mare oferite de băncile europene și a decis să facă ceea ce au susținut fondatorii țării… să creeze o monedă independentă și inerent lipsită de datorii. Se numea „Greenback”.

La scurt timp după ce s-a luat această măsură, un document intern circula între băncile private britanice și cele american, în care scria:

„Sclavia este doar deținerea muncii și aduce cu sine îngrijirea muncitorilor, în timp ce planul european… este că acel capital trebuie să controleze munca, prin controlul salariilor. Asta poate fi făcut controlând banii. Nu putem lăsa Greenback să existe pentru că nu-l putem controla.”

Practica rezervei fracționare aplicată de Rezerva Federală, care și-a răspândit practicile la marea majoritate a băncilor lumii este de fapt un sistem modern de sclavie. Gândiți-vă, banii sunt creați din îndatorare. Ce fac oamenii când au datorii? Se supun angajării ca să plătească. Dar dacă banii pot fi creați doar prin împrumuturi, cum poate fi societatea lipsită de datorii? Nu poate, și acesta e și scopul.

Frica de a pierde bunuri împreună cu lupta de a ține pasul cu datoriile perpetue și inflația înnăscută a sistemului, combinate cu inevitabilul deficit al banilor aflați în circulație,… deficit creat de dobânzi care nu pot fi plătite vreodată, țin sclavii aliniați, alergând pe roata hamsterului alături de milioane de alți oameni.

Ca efect, alimentează un imperiu, în care beneficiul sunt doar elita din vârful piramidei. Până la urmă, la sfârșitul zilei, pentru cine lucrați de fapt? Pentru bănci. Banii sunt creați în bancă și invariabil ajung înapoi la bancă. Ei sunt adevărații stăpâni, împreună cu corporațiile și guvernele pe care le sprijină.

Sclavia fizică necesită asigurarea adăpostului și a hranei. În sclavia economică, oamenii au grijă de ei înșiși. Este una din cele mai ingenioase înșelătorii create vreodată pentru manipularea socială, și la baza este este un război invizibil împotriva populației. Îndatorarea este o armă folosită pentru a cuceri și a înrobi societăți, iar dobânda este principala muniție.

În timp ce majoritatea nu este conștientă de această realitate, în colaborare cu guverne și corporații, băncile continuă să-și perfecționeze și să-și extindă tacticile de luptă economică… dând naștere unor noi baze, așa cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, și inventează un nou tip de soldat. Nașterea asasinului economic.

…pentru o sumă de bani introdusă în bănci, se generează un multiplu de depozite. Aceasta deoarece doar o parte din respectivii bani sunt păstrați ca „rezerve” (în România 12%), adică sunt de fapt ținuți la dispoziția clientului, așa cum prevede logica dreptului de care se bucură acesta (de a-i retrage oricând). Restul sunt dați cu împrumut altor cetățeni, ocazie cu care acestor li se deschid conturi… pe același principiu: doar o parte din credit (sau depozit?!) le este păstrat cash, restul rămâne la dispoziția băncii.

Economic vorbind, avem încă o dată dovada faptului că sistemul bancar funcționează pe principiul piramidei, fiind astfel diferit de oricare alt sector economic.

„Bulgaria a demonstrat încă o dată că împăratul este gol. Dar de ce este gol? Cum de ce? Există un motiv solid ca stânca pentru funcționarea acestui sistem piramidal. Uitați de ce – fiindcă… «așa este peste tot!»

Actualul sistem de rezerve fracționare este instabil și încurajează asumarea riscului. Băncile sunt stimulate să creeze bani, iar băncile centrale au eșuat în încercarea de a le opri. În absența unei reforme, băncile centrale trebuie să instituie controale asupra creditelor; să stabilească o limită pentru creșterea creditării și pentru finanțarea sectorului bancar… Ar fi de preferat să îndepărtăm rădăcina problemei și să atribuim controlul asupra cantității de bani exclusiv băncii centrale. Astfel, puterea de a crea bani va fi separată de puterea de a aloca banii, ceea ce va reduce riscul și instabilitatea sistemului monetar, datoriilor vor fi reduse iar venitul din crearea banilor va reveni statului, nu băncilor…

O bancă comercială creează noi depozite bancare atunci când acordă credite. Aceste depozite reprezintă pasive ale băncii, adică promisiunea de a plăti cash la cerere proprietarului depozitului, sau de a face plăți electronice unei terțe persoane la cererea proprietarului. Depozitele pot fi așadar folosite pentru a face plăți în economie prin intermediul cardurilor sau al viramentului.

Banca nu trebuie să dobândească bani de la cineva care economisește înainte ca ea să acorde un credit unui debitor. Printr-o simplă înregistrare contabilă, când banca acordă creditul, ea sporește atât cantitatea de bani din economie cât și cantitatea datoriilor.

Băncile comerciale din Islanda au creat aproximativ 486 mld. ISK sau 91% din masa monetară (M1). Bancnotele și monezile emise de banca centrală reprezintă doar 9%. Această situație nu este specifică Islandei; în majoritatea țărilor băncile comerciale creează grosul ofertei de bani.

Deoarece băncile comerciale creează grosul ofertei de bani, deciziile lor de creditare influențează nivelul prețurilor și stabilitatea monetară. Banca centrală este însărcinată cu misiunea asigurării stabilității prețurilor, dar ea creează în mod direct doar o parte foarte mică din oferta de bani și trebuie să folosească metode indirecte pentru a influența mărimea cantității de bani.

Fără îndoială, cea mai stranie calitate atribuită creditării, inclusiv prin mecanismul intermedierii (mecanismul rezervelor fracţionare), constă în ideea că ar creşte singură cantitatea de bani din economie.

Mai clar, mulţi afirmă că orice împrumut de bani ar creşte cantitatea de bani deoarece în urma împrumutului cantitatea de bani se poate dubla, întrucât furnizorul este proprietarul banilor, iar clientul deţine şi el această cantitate de bani, în acelaşi timp. Deşi poate stârni zâmbetul unor cititori, cei care susţin această grozăvie pot oferi multe surse bibliografice din literatura monetară în care această idee este prezentă.

Mitul porneşte cu postulatul arbitrar al lui Irving Fisher, care a afirmat că începând cu o anumită zi, oamenii ar trebui să considere şi creditul ca fiind bani; şi astfel au apărut din senin agregatele monetare. Deci, de fiecare dată când sunt închiriaţi bani, indiferent că aceştia sunt de hârtie, aur, cămile sau autoturisme, cantitatea din respectivul bun creşte.

Multe secole s-au străduit alchimiştii să obţină aur din nimic, iar soluţia era atât de simplă, pentru a-i multiplica fiind nevoiţi doar să-l împrumute. Lăsând gluma de-o parte, acesta este probabil cel mai răspândit mit economic, propagat în multe cărţi de economie, după apelul lui Fisher.

Steve Horwitz a concluzionat excelent: problema sistemului bancar contemporan nu constă în existenţa rezervelor fracţionare, ci a băncii centrale.

Din nefericire, mulţi dintre criticii rezervelor fracţionare oferă o retorică utilă birocraţilor care încearcă să mascheze cauzele reale ale creşterii masei monetare (tipărirea excedentară de bani), prin introducerea ideii eronate că, în mod „miraculos”, băncile comerciale ar fi vinovate de creşterea masei monetare şi implicit de inflaţie.