Comunicare – dezinformare – manipulare

Dintotdeauna, comunicarea a fost o acțiune de influențare, deoarece orice act de comunicare transmite o fațetă a unei idei/situații/fenomen către un Receptor. Așa a ajuns Mucchielli la:

Există o influență a acțiunilor de comunicare cu Scop declarat, dar o altă influență a acțiunilor de comunicare defective ca scop. Pentru că una era să spui în 1990:

și cu totul altceva să strigi:

În ambele variante există influențare. deosebirea e că manipulând regulile contextului, o mulțime de oameni poate scanda aproape mistic un slogan care asociază Soarele politicianului român Ion Iliescu. este clară acum diferențierea dintre comunicarea ca acțiune de influențare și comunicarea ca acțiune de manipulare a unor contexte, fie ele spațiale, temporale, de relații sociale, norme, poziționări, sau identități.

Una e să comunici cu publicul prin informarea lui și alta e să transmiți intenționat date false, trunchiate, selectate special pentru a ținti activarea unor frici colective la nivelul imaginarului politic. Așadar, acțiunile de comunicare politică pot avea două tipuri de conținut:

• informarea publicului;
• lipsa informării prin ascunderea unuia sau altuia dintre elementele comunicării (Sursa, Scopul, sau chiar Mesajul fiind construit înșelător, cu termeni și idei plasate în contexte ce urmăresc (și) altceva decât comunicarea unei informații).

Să luăm niște cunoscute sloganuri:

Toate transmit două categorii de informație:

1. o informație ca Text;
2. o informație ca Mesaj.

Aceste asocieri de cuvinte urmăresc un anume Scop, acesta nefiind prezentat explicit în Texte. Neexplicită rămâne și intenția Emițătorilor: toate sloganurile urmăresc obținerea încrederii sociale și determinarea unor alegători nehotărâți fie să voteze pe cineva anume, fie să nu paticipe la vot.

Ceea ce e sigur, e faptul că astfel de acte de comunicare nu fac parte din Informare și nici din logica unei comunicări de tip persuasiv, făcând parte – conform literaturii de specialitate – din categoria comunicării defectuoase denumită prin termeni ca: Dezinformare, Propagandă, Diversiune, Intoxicare, Subversiune, Manipulare.

Interesant de remarcat este faptul că – cel puțin aparent -, politica românească nu mai poate utiliza alt tip de comunicare decât comunicarea defectuoasă. Deoarece Informația și Informarea par a deveni adevărate tabu0uri sociale, dezbaterile, conferințele de presă, comunicatele de presă și chiar interviurile au devenit comunicare politică.

Dezinformarea

Similară unei arme de atac sau apărare, desinformația însemna la originile sale ruse „armă de război”, instrument de producere a pierderilor ( a se vedea „Tratatul de dezinformare” al lui Vladimir Volkoff).

Dezinformatorul (Sursa) se prezintă ca fiind „un bun apostol” care ne vrea binele, mai exact, ceea ce el consideră că este binele nostru. Fiind în slujba unei Ordini (care la rându-i e legată de ideea de „doctrină”), Dezinformatorul, în calitatea sa de Sursă, nu are nici un gând să ne ceară părerea. El vrea să ne treacă strada, fără să ne întrebe dacă asta ne dorim… Mai mult, pentru a-și ușura sarcina, el încearcă să creeze situația-cadru în care populația să fie adusă în imposibilitatea de a avea o altă părere, contrară Dezinformatorului.

Dezinformarea nu țintește efecte precise, imediate, pe termen scurt. Ea ține de strategie, nu de tactică, însuși Volkoff observând că Dezinformarea afectează destinele unei populații…

Un proces de durată

Dezinformarea e o activitate sistematică și profesionistă, pe termen lung, utilizând mass media pentru a crea o imagistică pozitivă Emițătorului și negativă Adversarului. Scopul Dezinformării este acela de modificarea a convingerilor/opiniilor unei populații/popor, conform devizei: „Perorați, perorați, veți sfârși prin a acționa în consecințe”.

O caracteristică interesantă a Dezinformării este aceea că acest proces nu impune neapărat minciuna! Nu trebuie să minți, ci să modifici sau să creezi idei, imagini, sentimente de culpă colectivă, atitudini de respingere față de o anume realitate, idee, etc. În sensul să general, Dezinformarea are ca Scop modificarea atitudinii, a opiniei, credinței, ideii, sau realității, prin intermediul unor tactici și instrumente de organizare a informației în sensul dorit de Sursa ce controlează atât calitatea, cât și natura informației. Vom identifica ușor aceste aspecte urmărind – cu o atitudine critică – emisiunile posturilor TV „de știri”!

Dezinformarea ca doctrină

Acest ansamblu de operațiuni de răspândire de știri false și/sau accentuare a anumitor aspecte ale unei informații, suplimentat de eludarea altor aspecte ale aceleiași realități, acest ansamblu numit Dezinformare este de fapt o „doctrină”.

În democrațiile contemporane, Dezinformarea e o acțiune de răspândire de știri doar parțial adevărate, una din tacticile folosite fiind abundența de informații, conform unui mai vechi proverb românesc: „Nu iese fum, fără foc.” Spre exemplu, se poate induce îndoiala în privința onestității unui politician – „Dezinformării preventive” – la apariția unei figuri interesante pe scena politică, posibili viitori competitori ai Puterii.

Dezinformarea prin informații neadevărate

A minți înseamnă a transmite informații neadevărate și chiar dacă minciuna în sine nu este dezinformare, folosită în anumite contexte, o acțiune mincinoasă poate dezinforma populații largi.

Un caz celebru este acela în care, pe durata ocupației germane asupra unor teritorii sovietice, populației din Krasnodar i s-a transmis că o coloană de prizonieri sovietici va traversa orașul și că acestora li se permite să primească provizii. Astfel, mulți localnici s-au adunat de-a lungul drumului, aducând coșuri cu provizii. În realitate, prin mulțimea de cetățeni a trecut un convoi de vehicule cu soldați germani răniți. Astfel de imagini, folosite de propaganda de război ca parte a unei acțiuni de dezinformare, transmitea alt sens decât cel dorit de populația sovietică implicată, încercând să arate că poporul rus e favorabil ocupației germane… Concret, nemții i-au mințit pe locuitorii unui oraș pentru a transmite informații false unei alte populații, la un alt nivel. În acest caz, dezinformatorul miza pe crearea unui comportament imitativ și eliminarea unui sentiment de culpabilitate al celor care s-ar purta frumos cu soldații germani…

Dezinformarea ca formă de abatere a atenției

Înșelăciunea practicată sistematic prin devierea atenției de la adevăratul sens al situației sociale, este o altă formă de dezinformare.

Exemplu: un vameș supraveghea un pod; pe acest pod trecea zilnic un țăran cu un cărucior încărcat cu fân; totdeauna, vameșul verifica căruciorul înfigând baioneta în fân, fără a găsi ceva; urmând a fi mutat în alt post, vameșul îl cinstește pe țăran cu ceva de băut, rugându-l să-i spună în ce constă înșelăciunea, el fiind convins de existența ei: «Știu că transporți ceva interzis, dar n-am să te denunț, oricum plec de-aici. Ce transporți?» Țăranul răspunde: «Cărucioare.»

Dezinformarea prin știri false

Publicarea de știri false ce duc la crearea de așteptări sociale sau individuale, crearea fricilor colective, stimularea sentimentului și comportamentului paranoic al unui lider politic prin informații false pentru o perioadă de timp, cu scopul obținerii unui anumit comportament este tot dezinformare.

Dezinformarea – acțiune de înșelare a opiniei publice

Dezinformarea poate impune opiniei publice anumite teme de discuție, în cadrul cărora unul sau altul dintre aspectele realității este îngroșat, în defavoarea altuia, similar tehnicii caricaturii. Dezinformarea construiește o realitate socială diferită de cea existentă, favorabilă unui anumit agent politic (sau social). O acțiune concertată de dezinformare va exagera prin – așa cum spunea Raquin în „Marile manipulări din epoca modernă” „fabricarea de știri false alarmismul menit să inspire teamă şi să sporească nevoia de securitate, puritanismul destinat adormirii conştiinţei critice, prin generarea unei cascade de sentimente pozitive sau negative faţă de o instituţie sau un personaj politic”.

Definirea dezinformării

Volkoff ajunge la o definiție considerată satisfăcătoare a acțiunii de dezinformare:

1. Dezinformarea nu este Minciună. Minciuna este un enunț fals despre o realitate.
2. Dezinformarea nu este un Șiretlic de război, prin care, spre exemplu, îl faci pe inamic să creadă că ataci frontal, când de fapt, ataci pe flancul stâng.
3. Dezinformarea nu este Intoxicare, o transmitere de informații false adversarului, pentru a-l induce în eroare cu privire la dotarea ta cu armament, în scopul încurajării/descurajării de angajare/dezangajare într-o luptă.
4. Dezinformarea nu este Propagandă albă, care constă în a încerca să faci astfel ca ideile să-ți fie împărtășite.
5. Dezinformarea nu este Propagandă neagră, care ascunde sursa-Emițător, atribuind-o de pildă, inamicului.
6. Dezinformarea nu este Influență, care e acțiune de destabilizare a societății adverse, fără a intenționa să definești calea de evoluție a evenimentelor. Aici merită remarcat faptul că în realitate, orice act de comunicare este implicit un act de influențare.

Toate acțiunile de mai sus pot fi numite Instrumente ale Dezinformării, care pe termen lung trebuie să Influențeze. Influențarea se realizează fie prin Intoxicare, fie prin Diversiune, în anumite momente putând fi vorba de Subversiune. Dintr-o astfel de perspectivă, Manipularea e un concept subordonat, un instrument al Dezinformării.

Într-o astfel de organizare conceptuală, Dezinformarea poate fi definită ca o acțiune de influențare a opiniei publice, care se folosește de diferite Instrumente de transmitere a informației precum Intoxicarea, Diversiunea, Propaganda, Subversiunea și Manipularea.

Instrumentele Dezinformării

Influențarea

Are o dublă definiție:

• Definiția pozitivă:
  În lucrări recente, procesul de influențare e prezentat în termeni de persuasiune sub formula I = R x A, unde I este influențarea, R este receptarea, iar A este acceptarea mesajului transmis. În această situație, influențarea e un act de comunicare „deschis”, caracterizat de:
  – Scopul e cunoscut de participanții la acțiunea de comunicare.
  – Sursa – Emițătorul e cunoscut.
  – Mesajul se transmite în ambele sensuri, existând argumente și contra-argumente, propunerile Emițătorului putând fi puse discuție.
  – receptorul e conștient de participarea la o dezbatere și ia decizii (corecte sau nu) funcție de propriile opțiuni, nu neapărat cele sugerate de Emițător.
• Definiția negativă:
  Influența este o acțiune ce folosește tehnicile propagandei „negre”, fiind mai subtilă decât aceasta: tactica influențării constă în folosirea de agitatori pentru a destabiliza un anume context social și politic. Exemple: acreditarea ideii că există o „ruptură între generații” pentru a crea un conflict între părți ale unei populații ce folosește intermediari – persoane sau grupuri care susțin puncte de vedere diferite și care construiesc identități sociale pentru sine și pentru Celălalt într-un context conflictual; de fapt, diferența dintre generații este un fapt social care n-are nevoie de cercetări speciale. Crearea artificială a unor instituții ale „generațiilor”, definirea de identități sociale conflictuale, sunt acțiuni de influențare în sens negativ, acțiuni ce se încadrează la dezinformare. O astfel de acțiune poate fi doar una punctuală, generând manipulare, sau poate fi o secvență a unui plan pe termen lung de destabilizare și creare de conflict social – în cadrul unei strategii de dezinformare.

Un exemplu de influențare negativă ar fi încercarea ca prin intermediul unor agenți de influență să-l faci pe un anume politician să ia o decizie împotriva propriilor interese sau de partid. Un caz ar fi acela de a-l convinge pe Premier că în luna decembrie va fi prea puțină carne de porc pe piață, consecința fiind decizia de import de carne de porc fără taxe vamale pe această perioadă.

Intoxicarea

E o formă de inducere în eroare a adversarului prin comunicarea de date false. Un exemplu clasic este cel prin care Hitler l-a intoxicat pe Stalin cu informații conform cărora Statul major al armatei sovietice ar complota cu Germania pentru detronarea liderului sovietic… Efecte: Stalin execută jumătate din corpul ofițerilor superiori, cu consecințe dezastruoase pentru conducerea Armatei Roșii. Un alt exemplu clasic a fost cel prin care s-au furnizat informații false către Hitler, referitoare la debarcarea trupelor aliate în Grecia și evitarea Siciliei… Intoxicarea e bine construită de serviciile secrete britanice prin lăsarea unui cadavru de ofițer englez ce avea asupra lui informații „sigure” să plutească în largul coastelor spaniole. Efect: retragerea trupelor germane din Sicilia, unde Aliații debarcă nestingheriți.

Diversiunea

Este de fapt acoperirea unui eveniment care te dezavantajează, cu un altul care are un conținut diferit, ce devine eveniment central în mass media și opinia publică. Ar fi deci o acțiune de înșelare a mass media, un instrument de abatere a atenției opiniei publice de la un anume eveniment defavorabil Diversionistului, prin construirea altui eveniment în mass media. Acțiunea nu este legată direct de un Adversar politic. O Sursă de informare (politician, ziar, anchetator, persoană, etc.) propune o „mare descoperire”, o informație care devine un „mare eveniment mediatic”, de multe ori căpătând o notorietate mai mare decât subiectul pe care vrea să îl acopere sau să-l „îngroape”. Inclusiv fiecare instrument media păstrează la sertar „dosare” incitante pe care să le lanseze la o adică pe piață, în momente defavorabile.

Subversiunea

Subversiunea este o acțiune prin care se încearcă obținerea a două lucruri:

1. anularea reacțiilor în cadrul unei comunități;
2. impunerea tăcerii, lucru ce ar echivala cu acordul social aparent, necesar grupului sau persoanei interesate de această lipsă de reacție, pe principiul „dacă nu ne susțineți, ne mulțumim și cu tăcerea voastră”.

O asemenea tăcere poate fi suficientă unei acțiuni sociale de tip lovitură de stat, organizatorii ei neavând nevoie imediată de susținerea populației.

Scopul subversiunii este „hipnotizarea” maselor și inhibarea capacității de reacție la acțiuni atipice, față de care, în mod obișnuit, populația ar reacționa. Întreaga acțiune revoluționară e bazată pe tactici subversive, prin care se urmărește obținerea rupturii între conducere și populația condusă. Cazul evenimentelor din 1989 din România este relevant: după plecarea lui Ceaușescu de pe clădirea Comitetului Central, revoluția a devenit o acțiune mediatică. Așa se face că prima „revoluție televizată” a beneficiat de tăcerea maselor, tăcere obținută în special prin introducerea în scenă a subiectului „Teroriștii”, lucru ce a creat frica socială și prin urmare, motive-justificare de rămânere acasă a populației în zilele de 22-30 decembrie 1989, perioadă în care orice mulțime adunată era periculoasă, putându-se organiza împotriva noii Puteri instaurate.

Tactici de subversiune

1. Strecurarea zvonului că printre noi e un trădător.
2. Insinuarea și demonstrarea, pe cât posibil, că șefii urmăresc interese personale, servindu-se de grup.
3. Intensificarea nevoilor și intereselor divergente ale subgrupurilor din interiorul unei comunități politice.
4. Accentuarea și dramatizarea luptelor pentru preluarea conducerii, cu scopul scindării grupului.
5. Furnizarea de informații referitoare la relațiile personale – familiale, profesionale, de vecinătate ale membrilor grupului, relații care i-ar pune în legătură cu dușmanii Poporului.
6. Investigarea trecutului personal în stilul anchetelor polițienești, sursă de acțiuni de destabilizare a încrederii în anumite persoane, grupuri, consilii de conducere, instituții ale statului, etc.
7. Sesizarea unei vulnerabilități maxime sau înscenarea unui eșec al grupului, cu insinuarea că aceasta s-ar datora acțiunii personale secrete a unui membru, sau unei decizii despre care șeful sau persoana respectivă știa că va fi fatală.
8. Destabilizarea concurenților, utilizarea calomniilor, ațâțarea unor întregi categorii sociale sau chiar populații împotriva unui inamic comun construit, defăimarea și distrugerea simbolurilor sociale prin minciuni repetate, spionajul, șantajul, toate acestea sunt scheme de acțiune socială ce produc informații necesare destabilizării unui grup sau a unei întregi populații, prin crearea contextului de non-implicare sau de non-acțiune. Apatia socială prin „hipnoza maselor” a devenit mecanism obligatoriu de securizarea a noii Puteri, care, în cazul evenimentelor din decembrie 1989, a exagerat cu aceste tactici subversive centrate în jurul unui inamic comun tuturor – Teroristul, care, pentru a fi credibil, a trebuit, nu-i așa, să genereze victime. revoluția română a fost un rezultat al tuturor acestor scheme de acțiune – părți ale procesului mai larg de dezinformare.

Dezinformarea – acțiune a regimului politic

Dezinformarea poate fi folosită inclusiv de un regim politic. Guvernele și partidele comuniste au folosit atât dezinformarea pentru a realiza tipul de proprietate colectivă asupra pământului și utilajelor, cât și constrângerea fizică. Dezinformarea apare ca măsură politică dominantă și pe durata, dar mai ales după realizarea actului politic al colectivizării.

Totuși, de remarcat că dacă victoria în al doilea război mondial ar fi aparținut Germaniei naziste, deși lumea ar fi arătat probabil altfel, ea ar fi fost identică sub aspectul comportamentului puterii politice nou instaurate, în acțiunea sa de impunere a controlului total asupra populației. Pentru că învingătorii scriu istoria, dar comportamentele lor sunt aceleași. Tehnicile de propagandă, manipulare, dezinformare, diversiune și subversiune sunt permanent un instrumentar atât teoretic, cât și practic, necesar impunerii controlului social. Indiferent de forma și natura ei, Puterea are nevoie de justificarea acțiunilor sale și de consimțământul maselor pentru deciziile luate. Și pentru că nu totdeauna decide în interesul maselor, aș spune chiar că aproape niciodată, Puterea are nevoie de instrumente și tehnici de dezinformare.

O caracteristică des întâlnită a Dezinformării este aceea a ascunderii Scopului actului de comunicare.

Mecanisme ale dezinformării

Volkoff a prezentat ideile unui specialist rus în comunicare „închisă”, Serghei Kara-Murza, care vorbește despre „tehnici de dezinformare”. Aceste procedee pot fi numite Mecanisme ale comunicării defectuoase. E mai ușor să faci apel la legi ale fricilor colective și la angoase, decât să încerci convingerea rațională; se induce mai ușor o stare de insecuritate colectivă prin mass media; frica de cutremur, de șomaj, de izbucnirea unui război, insecuritate stradală sau frica de dezordine sunt toate stări reprezentabile prin imagini și idei; cu personalitatea dizolvată în personalitatea colectivă, individul e ușor de manipulat de către liderii mulțimii sau de situații cu potențial comportament eroic, sau criminal. Astfel, Kara-Muzra identifică în „Manipularea conștiinței” șase mecanisme ale dezinformării:

• asociația  de idei – se referă la obișnuita corelare de idei, care poate fi surprinzătoare, liniștitoare, îngrijorătoare, șocantă; asociația de idei poate genera măgulirea, iritarea, surpriza, respingerea, acceptarea socială a unei acțiuni sau propuneri de proiect politic;
• repetiția – marele propagandist Goebbels spunea că dacă repeți de 1.000 de ori o minciună, ea va sfârși prin a fi acceptată ca adevăr de toți cei care înzestrează cu valoare afirmația; așadar, mijlocul de acțiune cel mai eficace în manipulare este repetiția constantă a acelorași afirmații, din medii și unghiuri diferite, pentru ca publicul să se obișnuiască cu ele, încetând să le mai filtreze cu propria rațiune, înlocuită pe nesimțite de credulitate; Gustave le Bon nota: „repetiția sfârșește prin a se integra în adâncul inconștientului, acolo unde se nasc motivele acțiunilor noastre”
• clișeul – o minciună e mult mai ingurgitabilă dacă ea se bazează pe un clișeu întipărit în inconștient; de exemplu știm că „țiganii” sunt predispuși unei păreri colective precare și atunci poți stimula câteva sinonime artificiale: țigan-hot! În acest caz, manipulatorul va utiliza clișee negative care să genereze frustrări, nemulțumiri; clișeele justifică acțiuni adeseori imorale: „Noi suntem de același sânge”, „Împărtășim aceleași valori”, „Cine nu este cu noi, evident este împotriva noastră”; un teoretician al presei, americanul W. Lippman considera că „procesul de asimilare a informației este de fapt adaptarea mecanică a unui fenomen încă necunoscut la o formulă generală stabilă, stereotipa.Drept pentru care, presa trebuie să efectueze standardizarea fenomenului care face obiectul informației. Redactorul ignorând de bună voie nuanțele sa va baza pe stereotipii și pe opinii de rutină ca să convingă consumatorul să asimileze știrea fără efort, fără ezitare, fără conflict interior și mai ales, fără analiza critică…”
• zvonul – lansarea de „noutăți” care să nu necesite o verificare imediată permite repetarea unei minciuni fără nici un risc; credibilitatea celui care lansează zvonul este necesară, iar dacă i se alătură alți comunicatori din medii diferite care confirmă zvonul respectiv, se poate obține un adevăr fără conținut.
• folosirea numărului – este foarte greu pentru un spectator sau cititor să verifice dacă la un miting au fost 10.000 sau 60.000 de manifestanți; specialiștii știu că spre deosebire de cuvânt sau metaforă, numărul are autoritatea rigorii matematice, precizia și imparțialitatea ei; pornind de aici și mai ales de la remarca lui Michel Focault: „limba numerelor este absolut indispensabilă dominației ideologice”, s-a conceptualizat unul dintre principalele obiecte de manipulare; nu are importanță dacă numărul este plauzibil sau autentic, nici măcar verosimil, el impunându-se prin sine însuși!
• folosirea imaginii și a cuvântului – se aplică etichetarea; adversarul este asociat unui mit malefic și întunecat, la care vibrează conștiinta de masă. (corupt, anti-semit, mafiot, bolșevic, fascist, taliban, securist, etc.); prin urmare publicul șovăielnic, neinformat se va depărta de cel etichetat astfel; cei care poarte etichete sinistre vor fi obligați să-și consume energia în încercarea de a se „curăța”. „O imagine face cât o mie de cuvinte!”. Pornind de aici, specialiștii în dezinformare sunt de acord că prin imagine mesajul va evita simțul critic al „beneficiarului” și va pătrunde fără cenzură, adânc în inconștient; tehnica seamănă celei publicitare; de aceea, Kara-Murza notează: „Societatea urbană a occidentului a ajuns fără religie, dar s-a umplut de o cantitate enormă de fetișuri. Partea cea mai importantă a vieții sunt vitrinele, vederea obiectelor consumabile ca imagini, fără cumpărarea suportului.”

Concluzii despre politica dezinformării

Așa cum s-a arătat, la nivel politic, dezinformarea e o acțiune de comunicare defectuoasă, cu scopul redefinirii realității. Având în vedere specificul televizual al luptei pentru Putere de astăzi, Comunicarea defectuoasă a devenit deja o regulă a comunicării politice. Asta în condițiile în care, pe de o parte, politicienii par să fi pierdut controlul asupra informației, iar pe de altă parte nu s-a inventat minciuna perfectă… Așa s-a ajuns la un război al tuturor împotriva tuturor, iar scena politică a devenit un ring al permanentelor conflicte simbolice. Asta ne arată că azi, dezinformarea și nu informarea a devenit o nevoie a politicienilor…, deși, această nevoie nu e specific românească.

Informația ascunsă pate fi prilej de negociere sau șantaj reciproc, iar dacă despre un candidat nu există astfel de informație, oricând se poate inventa… dacă e necesar. Astfel, încet dar sigur, vechea democrație a fost golită de principii, acestea fiind înlocuite de alte reguli și comportamente politice. În acest sens, Volkoff comenta:

Practic, acțiunea de dezinformare are ca obiectiv fie conservarea, fie impunerea unui anumit tip de Ordine, prin folosirea reprezentărilor imaginarului social și transformarea individului-izolat, Cetățean, în Omul-masă, cel care refuză propria atitudine critică în favoarea unei comode preluări a informației, așa cum e ea oferită de mass media. Omul-masă este cel care nu înțelege că actualele sisteme politice au ajuns prin manipularea conștiinței la o adevărată tehnologie a controlului. Așa se face că în loc să vedem realitatea Politicianului, Firmei, Țării, Justiției, am ajuns să vedem doar imaginea Politicianului, imaginea Firmei, imaginea Țării sau imaginea Justiției. Iar noi ajungem de multe ori,