Imposibilul mesaj

0
(0)

Spații interzise… Universuri inaccesibile. Vreme de șase luni Suki Kim (autoare a The Interpreter) a lucrat ca profesoară de engleză la o școală de elită pentru formarea viitorilor lideri ai Coreei de Nord, scriind în același timp o carte despre unul dintre cele mai represive regimuri din lume. Pe când își ajuta studenții să înțeleagă concepte precum „adevăr” și „gândire critică”, a ajuns într-o fundătură, definită printr-o întrebare aproape retorică: nu cumva învățându-i pe acești studenți să caute adevărul îi pune în pericol?

Și după ce-am ascultat mesajul pe care profesoara l-ar transmite acum foștilor săi studenți, m-am întrebat: dacă eu însumi aș fi trăit acea experiență, le-aș fi spus același lucru? În principiu, adevărul ar trebui enunțat și susținut prin acțiuni inflexibile, precum Robespiere… Dar dacă-ți pui problema că – prin îndemnul tău – îi trimiți la moarte sigură pe niște tineri, ai mai avea puterea acestui erou al revoluției franceze?

Dar dacă vom complica problema? Dacă privim mai departe în viitor și ne imaginăm că tocmai unul dintre acești tineri ar ajunge liderul unei dictaturi precum cea din Coreea de Nord și ar ajunge să apese pe niște butoane care să declanșeze răul în forma sa numită război? Nu-i așa că, în aceste condiții, mesajul devine de-a dreptul imposibil?…

Cum apreciați acest articol?

Eu îl consider de 5 ⭐️ (altfel nu-l scriam). Tu?

Total voturi: 0 :: Media evaluării: 0

Fără voturi, încă! Fii primul la evaluarea acestui articol.

Dacă ați găsit acest articol util...

Urmăriți-mă pe social media!

Regret dacă acest articol nu v-a fost util!

Permiteți-mi să-l îmbunătățesc!

Spuneți-mi cum pot îmbunătăți acest articol?

4 thoughts on “Imposibilul mesaj

  1. Magda 12 septembrie 2016 at 14:31

    IMPOSIBILUL MESAJ
    SPION SUB ACOPERIRE ÎN KOREEA DE NORD/
    CUM SE SPALĂ CREIERELE LA PHENIAN

    În 2011, în ultimele 6 luni din viața lui Kim Jong II, am locuit incongnito în Coreea de Nord. Sunt născută și am crescut în Koreea de Sud, inamicul lor. Trăiesc în America, celălalt inamic al lor.
    Din 2002, am vizitat Koreea de Nord de câteva ori și mi-am dat seama că, pentru a scrie ceva semnificativ despre ea sau pentru a înțelege locul din spatele progapandei regimului, singura opțiune era integrarea totală.

    Așa că, m-am dat drept profesor și misionar la o Universitate de băieți din Phenian. Universitatea Phenian de știință și tehnologie, a fost fondată de creștinii evangheliști care colaborează cu regimul, pentru educarea fiilor regimului elitei nord-coreene, fără prozelitism, care e o infracțiune capitală.

    Studenții, erau 270 de tineri care urmau să devină viitorii lideri ai celei mai izolate și brutale dictaturi care există. Când am ajuns, ei au devenit studenții mei. 2011, a fost un an special, marcând aniversarea a 100 de ani de la nașterea primului Mare Conducător, Kim II Sung.

    Pentru a sărbători, regimul a închis toate universitățile și a trimis studenții la câmp, să construiască idealul des proclamat de partid, de cea mai puternică și prosperă națiune din lume. Stundenții mei au fost singurii scutiți de această soartă. Koreea de Nord este un gulag ce se dă drept o națiune. Acolo, tot ceeea ce contează, este Marele Conducător.

    Orice carte, articol de ziar, cântec, emisiune: există un singur subiect. Florile sunt numite după el, munții sunt sculptați cu sloganele lui. Fiecare cetățean poartă mereu insinga Marelui Conducător. (Oribil! Ține deja de patologic …copiii nou-născuți, nu sunt obligați să poarte cumva, numai nume precum Kim sau Jong…ca a Tătucului Suprem?)

    Chiar și calendarul lor începe cu nașterea lui Kim II-Sung. (Ce chestie! Precum la creștini, unde numărătoarea începe de la Hristos încoace, așa și ăstuia îi atribuie o la fel de mare importanță! Dar oare în ce an cred că se află nord-coreenii, dacă calendarul începe cu anul nașterii conducătorului lor?)

    Școala era o închisoare de maximă siguranță, deghizată în campus. Profesorii puteau pleca doar în grup, acompaniați de un supraveghetor oficial. Chiar și-așa, excursiile erau limitate la moumentele naționale, în cinstea Marelui Conducător.

    Studenților nu le era permis să părăsească Campusul, sau să comunice cu părinții. Zilele lor erau meticulos planificate, și puținul timp liber pe care-l aveau, era devotat glorificării Marelui Conducător. Programa trebuia aprobată de personalul nord-corean, fiecare lecție era înregistrată și se făcea raport, fiecare cameră avea microfoane și fiecare conversație era ascultată. (Romanul ”1984” transpus în realitate….)

    Orice spațiu gol era acoperit cu portretele lui Kim II-Song și Kim II- Jong, ca peste tot în Koreea de Nord. Nu ne era permis să discutăm despre lumea din afară. Erau studenți la știință și tehnologie, mulți specializați în informatică, dar nu știau de existența internetului. Nu au auzit vreodată de Mark Zuckerberg sau Steve Jobs. Facebook sau Twitter, nu însemnau nimic. Iar eu nu le puteam spune.

    Am mers acolo căutând adevărul. Dar de unde să începi, când ideologia unei națiuni întregi, realitatea zilnică a studenților mei și chiar postul meu la Universitate, erau toate construite pe minciuni?

    Am început cu un Joc: ”Adevăr și minciună”. Un student scria o propoziție pe tablă, și ceilalți trebuiau să ghicească dacă e adevărată sau e o minciună. Un student a scris odată: ”Am vizitat China în vacanță, anul trecut.” Și toți au strigat: ”Minciună!” ȘTIAU CU TOȚI CĂ ERA IMPOSIBIL. Practic, niciun coreean nu are voie să părăsească țara. Chiar și pentru a călători în țară, au nevoie de permis. (Asta-i nebunie TOTALĂ….)

    Am sperat că acest joc, va scoate la iveală adevărul despre studenții mei, pentru că mint atât de ușor și de des, fie că e vorba despre realizările legendare ale Marelui Conducător, sau de afirmația bizară că au clonat un iepure în clasa a 5-a.

    (Păi au ajuns să mintă atât de ușor, pentru că au învățat pe propria piele, ori din pățaniile celorlalți, că te poate costa viața, libertatea și-așa restrânsă de mișcare din lagărul comunist, dacă spui ceea ce gândești cu adevărat ori îndrăznești să visezi…Ce? La noi n-a fost o situația asemănătoare, schizofrenică…ce te făcea ca, UNA să spui, ALTA să gândești și ALTA să fumezi? Unii au păstrat STILUL și după 89 ferindu-i – cică – de rele și probleme, facilitându-le reușita…în funcție sau în politică, prin duplicitate!)

    Diferența dintre adevăr și minciună li se părea uneori neclară.

    (1.Normal pe undeva…sub/cu atâtea restricții, te retragi în imaginar sau ajungi să gândești în/cu dublu sens. Iar dacă situația nu este provizorie, de moment, nevăzând la nimeni un altfel de model…se atrofiază discernerea dintre adevărul ascuns, abia înmugurit, mereu ofilit dinainte de a se transforma în floare și minciuna care-l otrăvește și-l oprește din creștere, devenire…
    2.Nord-coreeni, studenți sau nu, prin regimul impus, cu toată vârsta maturității lor biologice, au rămas niște copii întârziați (fără a fi handicapați mintal), care jonglează între realitate și imaginar, baleînd între ele (conștient sau nu), făcându-le suportabilă astfel, supraviețuirea într-un mediu ciudat și foarte restrictiv.)

  2. Magda 12 septembrie 2016 at 15:33

    Mi-a luat ceva timp să înțeleg diferitele tipuri de minciuni; mint ca să-și protejeze sistemul de lume, sau sunt învățați minciuni pe care le reproduc mecanic. Sau uneori, mint din obișnuință. (Și mai grav…mitomani!)

    Dar dacă tot ce-au știut vreodată sunt minciuni, cum să ne așteptăm ca ei să fie altfel? Apoi am încercat să-i învăț să scrie eseuri. Dar s-a dovedit aproape imposibil. ESEURILE PRESUPUN SĂ-ȚI FORMULEZI PROPRIA IDEE ȘI SĂ CONSTRUIEȘTI UN ARGUMENT BAZAT PE DOVEZI, SĂ O SUSȚII.

    (Frica de construcție a vreunei idei proprii, cred că i-a paralizat. Frica perpetuată din tata-n fiu le-a activat spiritul de conservare, de supraviețuire….care le dictează imperios nici să nu-ndrăznească să gândească mai mult decât e cazul…)

    Acestor studenți însă, li se spunea ce să gândească, iar ei se supuneau.

    (Atunci, cum naiba să mai fii creativ? Devii încet, încet…un animal supus legilor biologice, zdravăn îndoctrinat, gata să muști dacă cineva te scoate din zona de confort, din cușcă! Și la noi acționează lucrul ăsta, dar în altă manieră, la altă scară…de manipulare prin mass-media, televizor, filme, telenovele, internet, etc.)

    În lumea lor, gândirea critică nu era permisă. Le-am dat și o temă săptămânală, să scrie o scrisoare oricui. După mul titmp, unii au început să le scrie mamelor, prietenilor și iubitelor. Chiar dacă erau doar teme și nu ajungeau niciodată la destinatari, studenții mei au început să arate adevăratele lor sentimente.

    SCRIAU SĂ SE SĂTURASERĂ DE MONOTONIE.
    ERAU ÎNGRIJORAȚI PENTRU VIITORUL LOR.
    ÎN SCRISORILE LOR, RAREORI ÎL MENȚIONAU PE MARELE CONDUCĂTOR. (Normal! Nu era ”servit” dimineață, prânz și seară? De ce să-l mai pomenească?)

    Îmi petreceam tot timpul cu acești tineri. Mâncam împreună, jucam baschet împreună. Îi numeam des gentlemeni, ceea ce îi făcea să chicotească. (dragii de ei….:)
    Roșeau când vorbeam despre fete. Și am ajuns să-i ador.

    Îi vedeam cum se deschid, oricât de puțin, și era foarte emoționant. Dar simțeam că ceva nu e în regulă. În lunile în care am trăit în lumea lor, m-am întrebat dacă adevărul le-ar face viața mai bună.

    Voiam așa mult să le spun adevărul despre țara lor și lumea din afară, unde tinerii arabi își reformează regimul decăzut folosind rețelele de socializare unde, oricine în afară de ei e conectat la rețeaua mondială a internetului, care nu e totuși mondială.

    DAR PENTRU EI, ADEVĂRUL ERA PERICULOS. Încurajându-i să-l caute, îi puneam în pericol: pericolul persecutării, al dezamăgirii. Când nu-ți este permis să te exprimi liber, devii priceput la a înțelege ce nu e spus. În scrisorile personale către mine, un student a scris că a înțeles de ce îi numeam tot timpul gentlemeni. E pentru că doream să fie gentili în viață, a spus el.

    În ultima mea zi, în decembrie 2011, moartea lui Kim Jong II a fost anunțată, iar lumea lor zguduită. A trebuit să plec fără a-mi lua rămas bun. Dar CRED CĂ ȘTIAU CÂT DE RĂU ÎMI PĂREA PENTRU EI.

    Odată, spre sfârșitul șederii mele, un student mi-a spus: ”Doamnă profesor, nu credem deloc că a-ți fi altfel decât noi.” , ”Circumstanțele noastre sunt diferite, dar sunteți la fel ca noi.” ”Vrem să știți că vă considerăm exact la fel.”

    Astăzi, dacă le-aș putea răspunde printr-o scrisoare a mea, lucru desigur imposibil, le-aș spune așa:
    ”Dragii mei gentlemeni, au trecut peste trei ani de când nu v-am mai văzut. Acum aveți 22, poate chiar 23 de ani. La ultima noastră lecție, v-am întrebat dacă v-ați dori ceva. Singura dorință, singurul lucru pe care mi l-ați cerut vreodată în toate acele luni petrecute împreună, a fost să vă vorbesc în coreeană măcar o dată.
    Eram acolo să vă predau engleza, știați că nu îmi era permis.
    DAR ATUNCI AM ÎNȚELES CĂ VOIAȚI SĂ NE LEGE LIMBA MATERNĂ.
    Vă numeam gentlemenii mei, dar nu știu dacă a fi gentil în nemiloasă Koree de Nord a lui Kim Jong-Un, e un lucru bun.
    Nu vreau să conduceți o revoluție, lăsați-i pe alți tineri s-o facă.
    Restul lumii v-ar putea sugera într-o doară sau chiar ar pretinde un fel de Primăvară Nord-Koreeană, dar eu nu vreau să faceți nimic riscant, pentru că știu că în lumea voastră cineva vă supraveghează mereu.

  3. Magda 12 septembrie 2016 at 15:49

    Nici nu vreau să-mi închipui ce vi s-ar putea întâmpla.
    Dacă încercările mele de a vă cunoaște, au inspirat ceva nou în voi, aș prefera să mă uitați.
    Deveniți soldații Marelui Conducător și trăiți vieți lungi și tihnite.
    M-ați întrebat odată dacă orașul Phenian mi se pare frumos, și nu v-am putut spune adevărul atunci.
    Dar știu de ce ați întrebat. Știu că era important pentru voi să auziți că eu, profesoara voastră, cea care a văzut lumea ce vouă vă este interzisă, declar orașul vostru, cel mai frumos!
    Știu că dacă ați fi auzit asta, viețile voastre ar fi fost puțin mai suportabile, dar NU, capitala voastră nu mi se pare frumoasă.
    Nu din cauza monotoniei și-a betonului, ci pentru ceea ce simbolizează: UN MONSTRU CARE SE HRĂNEȘTE DIN RESTUL ȚĂRII, UNDE CETĂȚENII SUNT SOLDAȚI ȘI SCLAVI.
    TOT CE VĂD ACOLO, E ÎNTUNERIC.
    Dar e casa voastră, așa că nu o pot urî. Sper însă că voi, dragii mei tineri gentlemeni, o veți face frumoasă într-o zi.
    Mulțumesc. ”

  4. Magda 12 septembrie 2016 at 16:07

    UnCheșule, știu unde BAȚI!
    Dar, de ce mă rog adevărul trebuia spus neapărat la modul brut, după modelul lui Robespiere? Ceea ce-a făcut/susținut Robespiere, a fost pentru o societat NU de genul Koreii de Nord, care-i ca un abdomen bolnav măcinat de autoritarism și control, precum cancerul!
    Poate va veni mai curând decât credem o eliberare a lor din partea cuiva, sau o auto-liberare din cenușiul și monotonia spusă chiar de cei născuți, crescuți acolo.
    Nu știu dacă-i real documentarul, sau e o manipulare…pentru că, dacă tipa era SPION cu adevărat, ar fi avut în mânecile sale de adult (și femeie pe deasupra…) AȘII la ea, în mânecă….și, fiind cel puțin patru la număr, putea să-i manevreze fin, delicat….cu scop precis, determinat și determinant, mizând pe mintea lor curată dar avidă de cunoaștere, de nou, și….de schimbare!
    Putea, cel puțin să le fi lăsat ca din întâmplare ascuns undeva – un jurnal, un atlas, ceva….ori o dischetă, un CD, un stick, no?

Lasă o urmă a trecerii tale pe aici. Un comentariu e binevenit!

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.