Urmează în (relativ) scurt timp (4 decembrie 2016 – ziua alegerilor generale, conform celor stabilite de guvern), o nouă campanie electorală… Pe baza absenteismului tot mai mare de la urne, se poate spune că, cel puțin aparent, oamenii s-au cam săturat de astfel de „spectacole”.
Din cartea lui Ilarion Țiu intitulată Mișcarea legionară după Corneliu Codreanu, aflăm cum s-a derulat campania electorală din 1937 a Mișcării. Și mai aflăm unele lucruri care nu sunt departe de actualitatea politică contemporană.
Corneliu Codreanu a fost foarte atent la organizarea campaniei electorale. Mișcarea legionară era structurată administrativ începând din 1934 în 13 regiuni, care aveau în frunte un șef de regiune. Pentru a nu apărea fenomenul permanentizării unor „cadre” la nivel local, în 1937 toți șefii de regiuni au fost schimbați și a fost studiată temeinic puterea organizațiilor locale. Cele mai consolidate organizații erau: Organizația Centru-Răzleți în Ilfov, Prahova în regiunea Muntenia, Cluj în regiunea Cluj, Buzău în Regiunea Brăila, Rădăuți în Regiunea Cernăuți, Sibiu în regiunea Sibiu, Iași în Regiunea Iași, Mureș în Regiunea Mureș, Dolj în Regiunea Dolj, Timiș Torontal în Regiunea Timișoara, Constanța în Regiunea Constanța, Covurlui în Regiunea Galați și Lăpușna în Regiunea Chișinău. Din cele 72 de județe, doar în 36 Mișcarea Legionară avea organizații puternice. Existau și județe unde mesajul electoral a pătruns cu greu, iar liderii de aici au fost atenționați că nu respectau principiile legionare: Storojeneț, Botoșani, Soroca, Ismail, Cetatea Albă, Cahul, Vaslui, Bălți, Durostor, Maramureș, Trei-Scaune, Odorhei și Gorj (deși în unele dintre aceste județe se puseseră bazele organizației la începutul anilor 1930). Deoarece Mișcarea Legionară susținea că dorește să promoveze un nou tip de politician, neinteresat de propria persoană, Corneliu Codreanu a modificat principiul întocmirii listelor electorale. Astfel că, toți șefii de județ urmau să figureze pe ultimul loc al listelor, deoarece, spunea el, scopul electoral era „biruința legionară” și nu accesul la afaceri. Pentru a întări principiul, Corneliu Codreanu a anunțat că el însuși nu va figura în fruntea listelor în județele în care urma să candideze, ci al doilea. Pentru a nu fi interesați economic, candidații urmau să fie incluși pe liste în județe necunoscute lor, departe de cercurile familiale. În cele din urmă, listele au fost întocmite de Corneliu Codreanu și Gheorghe Clime, fără a consulta organizațiile locale, în funcție de «performanțele individuale». Pentru a „întări” valoarea listelor, au fost invitate să candideze o serie de personalități prestigioase ale vieții publice românești, care nu erau încadrate în Mișcarea Legionară: Nae Ionescu, prof. Mihail Manoilescu, generalul (r) Ignat, prof. Dimitrie Gerota.
În campania electorală din 1937, elementul studențesc a fost baza logistică a Mișcării Legionare, ce de altfel în toate celelalte. Însă acum, prin noua lege a învățământului superior, studenții nu mai aveau voie să facă politică, fapt care a provocat numeroase proteste. În cele din urmă, studenții legionari au riscat exmatricularea și s-au încadrat în echipele electorale. În campanie au fost atrași și muncitorii, un vechi obiectiv al lui Corneliu Codreanu. În general, echipele electorale erau compuse dintr-un licențiat, un muncitor, un liber profesionist și restul studenți, în limita a zece membri. Echipa de campanie a lui Corneliu Codreanu era impresionantă, fiind condusă de doi lideri studențești puternici: Bartolomeu Livezeanu și Eugen Țâlnaru. Aceștia au mobilizat 80 de studenți și 20 de studente, iar cu ajutorul a două camioane au străbătut țara alături de Corneliu Codreanu. În județele în care ajungeau, cei doi împărțeau echipele în zece oameni, care străbăteau satele împărțind manifeste și ținând discursuri. De cele mai multe ori, Corneliu Codreanu lua parte la aceste momente, în punctele importante ale județelor. Procesiunile propagandistice se organizau la fața locului, legionarii bucurându-se de sprijinul intelectualilor satelor. Deși învățătorii și preoții nu aveau voie să facă politică conform noii legislații, i-au susținut pe legionarii aflați în campanie, oferindu-le de cele mai multe ori locuri de cazare și masă. În centrul localității se organiza o tribună pe o căruță, de la care se țineau discursuri electorale, acompaniate de cântece legionare. Nu au lipsit nici incidentele violente cu adversarii, în special cu liberalii. Discursurile au fost de cele mai multe ori antidemocratice, în primul rând împotriva clasei politice. Aceasta era acuzată că s-ar fi preocupat exclusiv de satisfacerea propriilor interese, iar rolul tribunei parlamentare a fost deturnat de la apărarea intereselor electorilor, la îmbogățirea rapidă. Era adusă în discuție situația țărănimii, a educației, a securității naționale, etc.
Astfel de informații provenite din anii ’30 ai secolului trecut, nu ne pun pe gânduri? Nu cumva „clasa politică” actuală este la același stadiu ca acum aproape un secol? Pare cumva că vreun partid ar încerca măcar să urmeze asemenea pași din punct de vedere organizațional? Pare că actualii „politicieni” au învățat ceva din istorie?
Și pentru a nu lăsa lucrurile în ceață, iată rezultatele unei asemenea campanii electorale:
Alegerile generale s-au desfășurat la 20 decembrie 1937, iar pentru prima dată în istoria României nu exista perspectiva unor confruntări sângeroase între „agenții electorali”. Carol al II-lea nu s-a implicat, dorind să demonstreze slăbiciune partidelor politice. Pe de altă parte, nu era dispus să testeze starea de spirit a populației, în cazul unor mari abuzuri. Rezultatele au fost îndelung așteptate și au fost publicate în Monitorul Oficial abia la 30 decembrie. Pentru prima dată în istoria constituțională a României, partidul care a organizat alegerile nu le-a câștigat. PNL nu a obținut 40% din voturi, care i-ar fi conferit dreptul la „prima electorală”. Gheorghe Tătărăscu a fost nevoit să accepte înfrângerea, iar sistemul partidelor parlamentare se afla în cea mai profundă criză. PNL a cumulat 35,92% (152 mandate), PNȚ 20,40% (86 mandate), Partidul „Totul pentru Țară” 15,58% (66 mandate), PNC 9,15% (39 mandate), iar PNL-Gh. Brătianu 3,89% (16 mandate).
Criza democrației nu a fost demonstrată numai de eșecul atingerii pragului electoral, ci și de ascensiunea partidelor naționaliste, care au cumulat 24,73% (Partidul „Totul pentru Țară” + PNC). În unele județe, candidații Partidului „Totul pentru Țară” au devansat unii politicieni de mare importanță, cum ar fi Nicolae Titulescu la Olt. regele putea justifica în aceste condiții un regim autoritar, conform noii tendințe a electoratului. Însă, doar PNC putea fi asociat scopurilor sale. Mișcarea Legionară se afla la punctul maxim al dezvoltării politice și se pregătea pentru o nouă confruntare electorală, în urma căreia spera să ajungă la guvernare.