Să vedem continuarea…

1992. Un președinte pentru liniștea noastră

Deja aveam o nouă Constituție, nu? Mai mult, spre deosebire de situația din 1990, se mai echilibrase și scena politică, prin regruparea partidelor istorice în Convenția Democrată din România (CDR), care deja obținuse unele succese la localele din februarie 1992, printre ele evidențiindu-se câștigarea primăriei capitalei sau cea a Timișoarei. În plus, deprecierea economică din anii 1991-1992 a avut ca efect scăderea popularității FSN-ului, care s-a scindat prin crearea de către Ion Iliescu a Frontului Democrat al Salvării Naționale (FDSN). Ne amintim, poate, agitația televizată a lui Iliescu care insista să fixeze în mentalul colectiv simbolul electoral al FDSN-ului: «Trei, trei trandafiri», în opoziție cu acel unic trandafir al FSN-ului rămas lui Petre Roman.

Sistemul electoral care a guvernat acele alegeri a rămas unul de reprezentare proporțională, cu listă blocată (a se vedea „sisteme electorale”), dar cu prag electoral de 3%, în circumscripții plurinominale și cu sistem de redistribuire a mandatelor de tip d’Hondt.

Iată o prezentare a sistemelor electorale:

Tema de campanie principală era legată de scopul politicilor publice, protecție socială, în plan secund s-a vizat câștigarea votului negativ față de guvernarea FSN, iar a treia temă a încercat să valorifice „resursele de imagine” ale lui Ion Iliescu prin sloganul „un președinte pentru liniștea noastră”, fapt ce i-a adus porecla «Ion Iliescu Liniște»…

Deși în creștere, dreapta politică s-a plasat pe locul doi, CDR obținând doar circa 20% din voturi, iar UDMR-ul, o organizație rezultată din livajul centru-periferie, a atras in corpore blocul electoral de etnie maghiară. Partidele naționaliste au obținut 8% – PUNR și 3% – PRM, la aceste rezultate contribuind și imaginea liderilor, Gheorghe Funar și respectiv Corneliu Vadim Tudor. La limită, a ratat intrarea în parlament Partidul Democrat Agrar din România (PDAR), care a obținut 3% din voturi.

La alegerile prezidențiale, în turul doi, Ion Iliescu s-a impus cu 61% din voturi în fața lui Emil Constantinescu.

Neexistând o majoritate parlamentară, Iliescu a propus un guvern de uniune națională, dar motivând că nu pot guverna alături de PRM și PSM, partidele istorice au trecut în opoziție, astfel încât Nicolae Văcăroiu, fost secretar de stat la Ministerul Economiei și Finanțelor și neafiliat politic a devenit premierul unui guvern dominat de tehnocrați.

Iată o sinteză a guvernării Văcăroiu:

1996. Schimbarea

În noiembrie 1995 a încetat din viață cel supranumit «Seniorul», Corneliu Coposu, artizanul CDR și promotorul caracterului moral al mesajului politic. Din acel moment, CDR a urcat constant în opțiunile de vot, astfel încât la localele din iunie 1996, Victor Ciorbea (CDR) obține primăria capitalei în dauna lui Ilie Năstase (PDSR). Alegerile parlamentare a clasat CDR-ul pe primul loc, un CDR care de data asta, avea o ofertă politică: «Contractul cu România».

Între timp, în 1993, FSN-ul lui Roman s-a (re)botezat Partidul Democrat, iar în 1995 a format Uniunea Social-Democrată (USD) alături de Partidul Social-Democrat Român și a intratîn Internaționala Socialistă.

CDR câștigă în Transilvania, Oltenia și Dobrogea, în vreme ce PDSR câștigă în Moldova și Muntenia. A se vedea și «Alegeri legislative în România, 1996».

La prezidențiale, în turul doi au rămas aceiași candidați: Iliescu (în calitate de independent, deoarece înfrângerea PDSR era previzibilă) și Constantinescu. Acest tur doi a adus victoria lui Emil Constantinescu la o diferență de circa 1 milion de voturi.

Și-a fost nominalizat, ca prim-ministru, Victor Ciorbea, deja primar al capitalei și membru PNȚCD, pe baza unei majorități parlamentare formată din CDR, USD și UDMR, care avea 62% din mandate la Camera Deputaților și 60% la Senat.

caracteristică a legislaturii 1996-2000: instabilitatea politică generată de disensiunile și rivalitatea dintre membrii coaliției guvernamentale CDR – USD – UDMR, cu consecințe la guvernare, unde s-au succedat trei guverne: Victor Ciorbea ( decembrie 1996 – aprilie 1998), Radu Vasile (aprilie 1998 – decembrie 1999), care-și prezintă chiar «Amintirile…»  și Mugur Isărescu (decembrie 1999 – decembrie 2000).

De reținut invitarea României la începerea negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană cu ocazia Consiliului European de la Copenhaga din decembrie 1999 (vezi «UE și România»), deși, mulți spun acum că România nu era pregătită pentru acest lucru.

Perioada 1997 – 2000 a fost marcată de recesiune acompaniată de inflație, șomaj, și scăderea puterii de cumpărare.

2000. A doua rocadă

Urmare a erodării intențiilor de vot pentru CDR, la locale, în București, unde PDSR-ul nu câștigase niciodată, candidații săi au luat primăriile de sector, dar candidatul său la primăria generală, Sorin Oprescu a fost învins la limită de Traian Băsescu (PD), din calitatea de ministru al Transporturilor.

La alegerile generale s-a menținut sistemul electoral cu 484 de fotolii parlamentare, cu reprezentare proporțională, cu listă blocată, dar cu prag electoral mărit la 5%, în circumscripții plurinominale și cu același sistem de redistribuire a mandatelor de tip d’Hondt.

În aceste condiții, alianța Polul Democrat Social din România a luat 37% din voturi, fiind principalul beneficiar al votului negativ, iar dreapta politică a decontat pasivul guvernării 1996 – 2000. PNL a candidat separat, pe liste proprii, ca și în 1992, în vreme ce PNȚCD a format CDR 2000, împreună cu o grupare liberală Uniunea Forțelor de Dreapta și alte partide mai mici. Șansele acestei alianțe au fost ruinate de lipsa unui candidat la președinție și de pragul electoral specific alianțelor politice. În vara lui 2000, Emil Constantinescu anunța că nu va mai candida pentru un nou mandat, declarându-se învins de sistem.

Obținând doar 5,2%, procent suficient pentru ca un partid să intre în parlament, dar insuficient pentru alianța CDR 2000, toate partidele componente au rămas pe dinafară. De reținut că probabil, PNȚCD ar fi putut, probabil, obține singur acest procent. Așa se face că, în Parlament, singurul reprezentant care să țină sus steagul dreptei a rămas PNL-ul, cu 7%. Strategia liberală a lui Valeriu Stoica a inclus și convingerea lui Theodor Stolojan (fost premier tehnocrat între 1991 – 1992) de a candida la președinție sub sigla PNL. Această strategie pare că a făcut ca PNL să evite soarta PNȚCD-ului…

Un al doilea partid al coaliției guvernamentale 1996-2000 care s-a menținut în Parlament a fost Partidul Democrat (7%). Peste noapte, PD se retrage din Internaționala Socialistă în 2005 și trece la o doctrină de dreapta.

În Parlament intră Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor, cu performanța de a se clasa pe locul doi, cu 20% din voturi!

La prezidențiale, în 26 noiembrie, pentru turul doi s-au calificat Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. În cele două săptămâni dintre cele două tururi de scrutin, a fost declanșată o puternică și negativă campanie împotriva candidatului PRM, prin mijloacele de comunicare în masă. Simultan, celelalte partide politice s-au pronunțat pentru Ion Iliescu. Așa se face că, în 10 decembrie, Ion Iliescu a obținut o victorie clară, cu 66,8% din voturi.

Iar după învestire, Iliescu l-a nominalizat pe Adrian Năstase ca prim-ministru. Iar în 2001, PDSR și PSDR au fuzionat în Partidul Social Democrat (PSD).