Și după o prezentare teoretică a conceptelor și modelelor cu care se operează, Iulian Stănescu ne introduce în România „electorală” a anului 1990, când fără nici o pregătire, marea majoritate a populației „făcea politică”… Nopți întregi, numeroși oameni stăteau cu ochii cât cepele în fața ecranelor TV, punând pasiune și ardoare în tot felul de „dezbateri politice”…

1990. Alegeri

Identificarea clivajelor sociale

Cu referire la teoria clivajelor, se afirmă că formarea lor depinde și de existența unui conflict social major, condimentat cu suficientă valoare și emoție încât să dividă societatea. Abia după anul 2000 și trei cicluri electorale s-au elaborat studii cu privire la clivajele politice din țările foste socialiste, unde se pot recunoaște ușor trei dintre clivajele lui Rokkan: urban-rural, centru-periferie și stat-biserică. Cel de-al patrulea, clivajul patron-angajat neputând fi identificat în lipsa patronilor, deoarece în comunism, statul era unicul patron, s-a propus un alt clivaj, tot de natură economică, respectiv clivajul minimaliști-maximaliști, care-i opune pe adepții unei reforme neoliberale (terapia de șoc)- maximaliștii, partizanilor unei abordări prudente, graduale – minimaliștii.

În România, unii au mai identificat clivajul centru-periferie (UDMR) și maximalist-minimalist (PNL, PD – PDSR).

Având în vedere structura socială din socialism, respectiv:

• clasa politică comunistă (ca o clasă socială);
• intelectualitatea/tehnocrația – cei ce ocupau funcții de conducere în economie și administrație (tehnocrații) și specialiștii cu pregătire superioară (intelectualii propriu-ziși);
• muncitorii;
• țăranii,

unii sociologi au afirmat că locul lăsat liber de clasa politică comunistă a fost ocupat de tehnocrați, pe motive de competență și de proximitate față de exercitarea puterii; altfel spus, noile partide s-au constituit ca partide ale tehnocrației, sau opuse acesteia.

Istoria politică vs. retorica politică

Trebuie făcută o netă distincție între ceea ce se numește istoria politică – alcătuită din faptele sociale și retorica politică – alcătuită din comunicarea politică (propaganda) folosită de fiecare jucător de pe scena politică. Această diferențiere este un subiect sensibil tocmai prin etichetarea pe care fiecare parte o face unora și acelorași momente critice și controversate: Decembrie 1989, 15 martie 1990, sau 13-15 iunie 1990, etc.

Procesul revoluționar

Alex Mihai Stoenescu afirmă că în interiorul procesului revoluționar demarat cu primele mișcări de răsturnare a vechiului regim și încheiat cu momentul în care România, ca națiune și stat, iese din legitimitatea revoluționară și intră într-o nouă legitimitate constituțională, au avut loc mai multe evenimente, încadrate în diferite categorii istorice: diversiune externă, revoltă, represiune, insurecție sau lovitură de stat militară. La 20 mai 1990, momentul alegerilor pentru Adunarea Constituantă, dar numit și al alegerilor din „duminica orbului”, e considerat ca momentul încheierii procesului revoluționar. Primele alegeri generale derulate conform noii Constituții, aprobate la 8 decembrie 1991, au avut loc la 27 septembrie și 11 octombrie 1992. Acela a fost momentul în care instituțiile politice ies din provizorat, funcționând în continuare sub noua ordine constituțională, lupta politică retrăgându-se din stradă, în parlament.

De reținut că, de-a lungul istoriei, lupta pentru putere din cadrul unei revoluții nu se încheie imediat după momentul înlăturării vechiului regim, ci continuă, având drept exponenți diferitele facțiuni revoluționare, de multe ori aflate în conflicte la fel de violente, marcate de insurecții, lovituri și contralovituri de stat, etc., fiecare facțiune revendicându-se ca fiind adevărata păstrătoare a idealurilor revoluției ce a eliminat vechiul regim. În astfel de situații, se aplică regula conform căreia, puterea aparține celor capabili să o păstreze, chiar recurgând la forță. În România, competiția anilor 1990-1992 a fost caracterizată de violență, nu de dialog. Așa a fost dezvoltată o cultură politică înalt partizană și conflictualistă. Miza politică a acelor ani a fost controlul puterii provizorii.

Momente critice

15 martie 1990

Ziua Maghiarilor de Pretutindeni a fost marcată de confruntări degenerate în violențe de stradă între comunitățile de maghiari și români din Târgu Mureș. În 1989, pe 25 decembrie, luase ființă Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR), formațiune de reprezentare a intereselor minorității etnice ungare, dar având ca punct în programul politic și autonomia teritorială pe criterii etnice a unei părți a Transilvaniei. Reacția majorității a fost înființarea organizației non-guvernamentale Vatra Românească, urmată de constituirea Partidului Unității Națiunii Române (PUNR). Ulterior, în 1991, a luat ființă și Partidul România Mare, cu mesaj naționalist. Iată deci, clivajul centru-periferie reprezentat prin confruntarea dintre UDMR și partidele naționaliste, acestea reprezentând „centrul”.

Crezul politic al partizanilor centrului include: apărarea statului național unitar, considerat optim pentru fiecare român în atingerea potențialului său uman și intelectual, simbolurile naționale, biserica ortodoxă, specificul național al culturii. De cealaltă parte, UDMR militează pentru drepturile minorităților (limba maghiară în administrație și învățământ) și autonomie teritorială pe criterii etnice.

13-15 iunie 1990

Finalul unei suite de evenimente conflictuale din București, începute încă din ianuarie 1990 și continuate până după alegerile din 20 mai 1990. Oponenții:

• Frontul Salvării Național (FSN);
• Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat (PNȚCD), Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Social Democrat Român (PSDR), susținute și de un grup de intelectuali de orientare umanistă, prezentați drept „societatea civilă”.

Deciziei CFSN din 23 ianuarie 1990 de transformare a FSN în partid politic, lucru ce anula practic perspectiva câștigării alegerilor de către partidele istorice, a dat startul unei competiții active pentru putere, concretizate într-o serie de manifestații de stradă cu caracter insurecțional, uneori violente, de răsturnare a puterii provizorii a CFSN de către partidele istorice. Reacția susținătorilor CFSN au fost contramanifestații la care au participat mai ales muncitorii de pe platformele industriale din București.

În 18 februarie a fost cea mai puternică manifestație împotriva Palatului Victoria, sediul puterii provizorii, încheiată cu un acord între cele două părți pentru o soluție de împărțire a puterii. Așa a luat ființă Consiliul Provizoriu al Unității Naționale (CPUN), ca parlament provizoriu până la alegeri, în care 50% din locuri reveneau FSN, iar 50% partidelor istorice. Președinte este Ion Iliescu, iar vicepreședinți, liderii partidelor istorice.

Alegerile din Duminica Orbului

20 mai 1990. Alegeri organizate în baza Decretului-lege 92 din 14 martie 1990, pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României, emis de CPUN. Conform acestuia, Parlamentul îndeplinea și funcția de adunare constituantă, cu alcătuire bicamerală, Adunarea Deputaților și Senat. Sistemul electoral era de tip reprezentare proporțională, fără prag electoral, în circumscripții plurinominale și cu un sistem de redistrinbuire a mandatelor de tip d’Hondt. Președintele țării era ales prin sufragiu universal, câștigătorul fiind cel care întrunea 50% plus 1 din voturile valabil exprimate. În cazul în care nici un candidat nu obținea 50% plus 1 din voturile valabil exprimate., se organiza un al doilea tur, câștigătorul fiind candidatul cu cele mai multe voturi valabil exprimate.

Pe fondul lipsei de informare a unei populații buimace, recent ieșite din totalitarism, pe baza unei propagande de tip „ei n-au mâncat salam cu soia”, Ion Iliescu și FSN au fost câștigătorii detașați ai alegerilor din 20 mai 1990.

Mineriada din 24-27 septembrie 1991

A avut drept cauze, politicile economice ale guvernului Roman, popularitatea FSN având de suferit ca urmare a evoluției negative a a economiei. fenomene ca inflația și șomajul erau în contrast cu promisiunile din campania electorală a primăverii 1990. Votanții FSN se așteptau ca economia să fie mai bine gestionată decât era în socialism, și chiar la o creștere a nivelului de trai.

Programul de reformă al guvernului conținea elemente de esență neo-liberală, specifice „terapiei de șoc”: liberalizarea prețurilor, privatizarea, retragerea statului din economie, reducerea subvențiilor. Așa s-a ajuns la apariția a două facțiuni în sânul FSN, una apropiată guvernului Roman, iar cealaltă apropiată lui Iliescu, deși îi avea ca lideri vizibili pe președinții celor două camere ale parlamentului, Alexandru Bârlădeanu și Dan Marțian.

Unii au considerat chiar că ruptura FSN a avut drept cauză reală competiția pentru putere între facțiuni diferite ale tehnocrației, în ciuda relațiilor personale bune dintre Petre Roman și Ion Iliescu, și că disputa nu a avut de fapt un caracter doctrinar, ci pragmatic, pe prioritate în distribuirea resurselor. Reorganizarea bugetului și a sistemului bancar a lăsat întreprinderile decapitalizate. Băncile își adjudecau profiturile, iar întreprinderile se alegeau cu pierderile.

Adversarii tehnocrației financiare: directorii și specialiștii din masivul sector industrial (tehnocrația industrială), care net superiori numeric tehnocrației financiare, vedeau cum industria, clădită cu eforturi financiare și umane considerabile, era abandonată pe altarul terapiei de șoc.

Urmare a deteriorării situației economice din 1991, au apărut primele conflicte sindicale. În septembrie, minerii Văii Jiului au declanșat o grevă generală, cerând primului ministru prezența în Vale pentru negocieri. Urmare a refuzului, minerii au venit la București, luând cu asalt sediile puterii: Guvernul, Parlamentul și Președinția, ceea ce a condus la o „soluție politică”: demisia guvernului Roman (26 septembrie), cu ruptura definitivă dintre cele două facțiuni la Conferința Națională a FSN din martie 1992, Iliescu formând un nou partid, Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN). Ulterior, gruparea Roman a redenumit FSN în Partidul Democrat, iar Iliescu și-a botezat organizația Partidul Democrației Sociale din România (PDSR). Chiar și aceste schimbări de denumiri denotă amatorism și încercări de escamotare a intereselor de grup.

Așadar, se poate afirma că mineriada din septembrie 1991 a fost expresie a clivajului minimaliști-maximaliști, caracterizată nu printr-un conflict între tehnocrație și grupuri exterioare ei, ci prin confruntarea dintre grupuri din interiorul tehnocrației, cu manipularea unor grupuri sociale compacte (minerii).