Continuăm încă un pic cu aspecte și modele teoretice. Și pentru că, abia urmare a unui proces electoral aflăm cine ne va guverna în următoarea perioadă, se impune înțelegerea acestuia.

Electorale

În societățile numite „democratice”, ocuparea pozițiilor de vârf din aparatul de stat se face de către persoane desemnate de partidele politice, în general membri ai acelor partide. Desigur că există și excepții, așa cum este situația României pe durata anului 2016 (deocamdată!), respectiv persoane „acceptate” de partidele politice care și-au recunoscut eșecul prin acceptarea „tehnocraților” guvernului Cioloș.

Analizându-se procesele electorale de-a lungul timpului, s-a ajuns la structurarea unor modele care să explice fenomenul.

Modele ale comportamentelor electorale

S-a ajuns la câteva modele distincte:

1. modelul social-empiric – este un model explicativ empiric de tip cauzal, cunoscut ca și «modelul grupului social», care consideră că votul este un produs al poziției sociale sau a apartenenței alegătorului la un anumit grup social; altfel spus, „o persoană gândește politic precum este [statutul său] social. caracteristicile sociale determină preferințele politice”. Ulterior, modelul a fost dezvoltat, considerându-se că relația cauzală dintre apartenența de grup și vot nu e una simplă, ci mediată, cu circuite determinative și variabile contextuale identificate astfel:
   – diferențiere socială inițială, astfel încât politica are consecințe diferite, materiale sau simbolice, pentru grupuri diferite;
   – condiții de transmitere de la o generație la alta;
   – condiții de proximitate fizică sau socială care să permită o continuitate a contactelor sociale din interiorul grupurilor, pe generații succesive.
   Așa a apărut caracterizarea acestui model drept „interese plus socializare”, el prezentând patru probleme:
   a) apartenența paralelă la mai multe grupuri sociale, deoarece, orice individ aparține mai multor grupuri sau categorii sociale, teoria neputând arăta care dintre aceste apartenențe este decisivă și de ce;
   b) interesele grupurilor: nu apare ca evident existența unor interese comune ale grupurilor mari și relativ eterogene și mai ales, nici cine decide care sunt aceste interese și cine ar fi vectorii apți să le promoveze;
   c) deviații: modelul nu explică cum unii indivizi din interiorul grupurilor nu se conformează majorității grupului;
   d) partidele politice: acest model minimizează rolul partidelor politice în mobilizarea și structurarea electoratului.
2. modelul socio-psihologic (modelul Michigan) – încearcă o explicare mai elaborată a votului prin introducerea conceptului de identificare partizană/partinică; continuă să fie un model empiric, multi-cauzal, ce adaugă factorilor sociali și pe cei psihologici. Există o lucrare de referință elaborată de o echipă de cercetători de la Universitatea Michigan: The American Voter (1960), care prezintă modelul sub forma unei liste sau a unui lanț de factori cauzali și condiții, fiind denumit metaforic pâlnia cauzalității:
   
3. Unii teoreticieni au identificat patru condiții trebuie îndeplinite pentru includerea unui alegător în categoria votantului tematic:
   a) gradul de informare: votantul cunoaște existența problemei;
   b) atitudinea personală: votantul trebuie să aibă o opinie, un punct de vedere asupra problemei;
   c) informarea asupra partidelor: votantul trebuie să perceapă diferitele partide ca oferind politici distincte de răspuns la problemă;
   d) votul: alegerea personală se oprește asupra partidului a cărui platformă este percepută ca fiind cea mai apropiată de cea a alegătorului.
   

   În cadrul acestui model, Russel Dalton a introdus 4 tipuri ideale de alegător:
   a) partizan ritualic – el este cel ce merge până în pânzele albe cu un anumit partid și nu acceptă nici o critică adusă acestuia;
   b) partizan cognitiv – este mult mai bine informat decât partizanul ritualic, corespunde mai degrabă mediului urban, ocupațiilor intelectuale și are un consum mediatic ridicat; totuși, faptul că deține mai multe informații, nu însemnă că va vota „rațional”, pe bază de criterii „obiective”, ci dimpotrivă, va selecta și reține acele informații care îi mențin și întăresc convingerile politice; el poate invoca argumente solide în favoarea propriilor opțiuni, afirmând chiar că pe baza unor informații greu accesibile și-a format decizia și chiar că e alegător independent politic; în această categorie intră și partizanii slabi (lean partisans) care doar înclină spre un anumit partid, fără a-și asuma deschis asta și de cele mai multe ori nu doresc să fie anatemizați pentru opțiunea făcută, adoptând justificări negative, ca aceea a inexistenței unei opțiuni mai bune, a alegerii răului cel mai mic, spunând că este ultima participare la vot, etc.;
   c) apartizan – cel ce se prezintă la vot fără a avea o identitate partinică, formându-și alegerea pe baza problemelor sau a imaginii candidatului; de obicei are un nivel de informare referitor la situația politică peste medie;
   d) apolitic – are o atitudine de indiferență față de politică, sau uneori de neîncredere; nu este interesat de subiectele politice, preferând știrile de divertisment tabloidizate; dacă se prezintă la vot, mizează pe decizia de moment, formată adesea pe baza imaginii candidatului.
   În general, se constată o scădere a intensității identificării partizane. Ca și explicații pentru dezalinierea partizană, acestea ar putea fi grupate în două mari categorii:
   A) funcționaristă – legată de decăderea partidelor politice ca și factor critic; partidele s-au erodat spectaculos ca și număr de membri, depinzând astfel într-o mai mare măsură de resurse financiare externe, iar organizațional sunt destructurate, pierzând din controlul asupra membrilor și candidaților; începând cu anii ’70, în locul partidelor a proliferat o largă diversitate de organizații de tip grupuri de presiune sau lobby, care încearcă influențarea politicilor publice în sensul intereselor, scopurilor, obiectivelor sau valorilor comune ale membrilor săi, fără a participa direct la alegeri, dar oferind suport, mai ales financiar, partidelor politice.
   B) creșterea mobilizării cognitive a alegătorilor – provine din faptul că aceștia sunt mai bine informați, mai educați, mai sofisticați în problemele ce-i interesează, formând categoria votanților apartizani; Drew Westen explică intenția de vot prin emoții, în sensul că alegătorii se comportă „rațional” doar până la un punct, în ciuda nivelului intelectual sau de educație de care dispun; prin socializare politică, orice alegător are formată o rețea de asocieri, «frânturi de judecăți, sentimente, imagini și idei care au devenit conectate în timp».

4. alegerea rațională (teoria votului median) – a cunoscut de la început o dezvoltare teoretică structurată; este tot un model cauzal, ce explică votul prin raționalizarea de către alegători a diferitelor opțiuni electorale și alegerea aceleia care oferă perspectiva maximizării beneficiilor și minimizării costurilor, potrivit propriilor interese.
5. ecologia electorală – ia în considerare relația dintre vot și contextul social în care acesta se produce

Teoria clivajelor sociale

Prin 1967, Lipset și Rokkan au publicat un studiu de referință pentru teoria clivajelor sociale, prin care explică relația conflicte sociale – partide politice – alegători. Cele patru clivaje identificate sunt:

• stat – biserică: clivaj generat de apariția statului laic, respectiv de separarea bisericii de stat; au apărut partide catolice, protestante, creștin-democrate, opuse unele altora, în cazul societăților multi-confesionale, sau opuse partidelor liberal-radicale; miza conflictului a fost aceea a controlului asupra instituțiilor de învățământ, reprezentarea politică a diverselor confesiuni în guvern, sau naționalizarea (secularizarea bunurilor bisericii;
• centru – periferie: clivaj ce ține de construcția statului-națiune și centralizarea puterii politice; cultural, există un conflict între provincii și capitală; în sistemul de partide, „periferia” e reprezentată de partide-teritoriu ce reprezintă minorități culturale, naționale sau etnice; în vreme ce dimensiunea „centru” vizează partide ce optează pentru un stat unitar, puternic, Supremația domniei legii și cultivarea valorilor și simbolurilor naționale, totul reunit uneori sub egida unui lider puternic, cu carismă
• rural -urban: clivaj generat de revoluția industrială;
•  patroni – angajați: este clivajul stânga-dreapta, opunând partide socialiste, social-democrate și muncitorești, partidelor de orientare liberal-conservatoare.

Se poate vedea „Modele de vot și clivaje sociale la alegerile prezidențiale din anul 2014 în Banat”

Tipologia clivajelor se bazează în întregime pe istoria Europei Occidentale, în SUA, din motive istorice, existând tradițional doar două partide.

Unii susțin că de fapt clivajele sociale au cam dispărut, alții susțin că de fapt s-au transformat. Astfel Russel Dalton crede că „suntem martorii unei transformări de la clivaje sociale la clivaje pe probleme”, ceea ce ar duce desigur la reconsiderarea acestora din perspectiva votului tematic.