Bacilul lui Koch
de George Topîrceanu

Pentru o înțelegere a ultimului sfert de secol politic românesc e nevoie de o prezentare a conceptelor teoretice. Știu, e plictisitor, și totuși ar putea fi chiar interesant…

Bertrand Russel o definește ca fiind: „abilitatea de a produce efecte scontate” și face o paralelă interesantă între conceptul de putere, fundamental în sociologie, așa cum energia este un concept fundamental în fizică!

Structura puterii politice permite diferite opțiuni teoretice și metodologice de studiu, distingându-se următoarele grupuri de teorii:

1. dominația de clasă;
2. teoria elitelor;
3. pluralismul;
4. autonomia statului (instituționalismul istoric).

Se consideră că teoriile din grupurile 1. și 2. aparțin sociologiei clasice (a doua jumătate a secolului XIX și începutul de secol XX), în vreme ce restul ar fi apărut începând cu mijlocul secolului XX.

Există trei nivele ale cercetării și analizei puterii politice în România:

1. procesul electoral – vizează cine și cum câștigă puterea;
2. relația politic-economic – în cazul României, în folosul cui s-a făcut transferul uriașului patrimoniu al statului pe durata tranziției, dar și cine sunt beneficiarii distribuției avuției create în procesele economice;
3. cadrele și partidele politice – cine ne conduce, sau altfel spus, care e profilul social al decidenților (fie ei la nivel central sau local).

Iulian Stănescu, susține că:

Și, controlând acum aparatul de stat, deținătorii acestui capital au avut accesul necesar și suficient la resurse economice, astfel încât să mențină o poziție de putere față de capitalul străin și față de restul straturilor sociale.

Conceptualizare

Prin 1920, Max Weber definea puterea astfel:

Iar dominația e definită drept

așa se explică faptul că Weber consideră conceptul de dominație ca fiind mai precis, el referindu-se chiar la probabilitatea executării comenzii date.

Prin 1931, R. H. Tawney introduce ]n definiția puterii relația de reciprocitate:

Bertrand Russel subliniază diferitele forme ale puterii: bogăția, autoritatea publică, sau influența asupra opiniilor, fără a stabili ierarhii între ele. Mai mult, puterea este un concept cantitativ: A are mai multă putere decât B, dacă A obține mai multe efecte scontate decât B.

Prin 1957, Robert Dahl definea puterea astfel:

În procesul de definire a puterii, Denis Wrong a identificat cinci probleme de luat în considerare:

• intenționalitatea – efectele produse pot fi cele scontate, sau nu;
• eficacitatea – situațiile de eșec sau de absență a exercitării puterii;
• latența – voința deținătorului puterii se exercită latent, fără acțiuni manifeste, directe ale acestuia;
• asimetria (balanța în relațiile de putere) – măsura în care relațiile de putere sunt reciproce;
• natura efectelor produse – efectele sunt întotdeauna manifeste, comportamentale sau pot însemna și schimbări de simțăminte, credințe și atitudini ale lui B?

Așa se face că Wrong ajunge la o versiune a definiției de genul celei a lui Russel, dar ușor modificată:

Stephen Lukes oferă o alternativă sub forma unei viziuni radicale a puterii, susținând că puterea ar avea trei fațete (dimensiuni):

1. puterea celor care au câștig de cauză în luarea unor decizii – fața vizibilă a puterii, corespunzătoare definiției weberiene a lui Dahl;
2. puterea de a decide ceea ce este supus deciziei colective, sau non-decizia – a doua față, mai puțin vizibilă, prin care se exercită un control în sensul setării agendei publice (agenda setting), această idee provenind de la un influent articol semnat Bachrach și Baratz;
3. puterea de a induce în eroare (mislead): manipularea nevoilor și dorințelor grupurilor sociale în sensul mecanismelor descrise de Marx prin termenul de falsă conștiință și, ulterior, de Marcuse prin gândirea unidimensională.

Talcott Parsons a introdus conceptele de putere de sumă variabilă (variable-sum) și de sumă nulă. Mai multe despre concepția lui Parsons pot fi găsite în cartea sa „The social system”. Cu toate criticile aduse teoriilor sale, distincția introdusă de Parsons a fost păstrată în sociologia politică sub forma a două dimensiuni ale conceptului de putere:

1. puterea colectivă – gradul în care o comunitate sau națiune are capacitatea de a urmări cu succes scopuri comune;
2. putere distributivă – capacitatea unor grupuri sau clase de a-și atinge obiectivele chiar trecând peste opoziția unor alte grupuri sau clase sociale.

Joseph Nye a introdus conceptul de soft power, acesta fiind aplicat în relațiile internaționale, pe dimensiunea colectivă a puterii în raporturile dintre state. ideea e că „o țară poate obține rezultatele pe care le dorește în politica internațională deoarece alte țări – admirându-i valorile, urmând exemplul său, aspirând la același nivel de prosperitate și deschidere, vor să o urmeze. În acest sens, este de asemenea foarte important să setezi agenda și să atragi pe alții în politica internațională și nu doar de a-i forța să se schimbe prin amenințări cu forța militară sau sancțiuni economice.”

Indicatori ai puterii

William Domhoff introduce noțiunea de indicatori ai puterii. El propune trei astfel de indicatori:

1. în favoare cui? (who benefits?) – distribuția avuției sau a altor obiecte materiale și experiențe valorizate într-o societate;
2. cine guvernează? – analiza compoziției sociale a ocupanților pozițiilor formale de decizie; însuși Domhoff atenționează asupra imperfecțiunii acestui indicator, deoarece nu întotdeauna unii deținători formali ai puterii o exercită și în realitate, rezultând de aici expresia „puterea din umbră”, sau adevărații deținători ai puterii prin intermediari 😉
3. cine câștigă? este indicatorul ce reflectă cel mai bine definiția formaă a puterii, dar care necesită atenție specială în situațiile în care puterea se manifestă prin controlul agendei (a doua față a puterii).

Dominația

Max Weber a căutat răspuns la întrebarea: de ce se supun unii oameni comenzilor date de alții? Așa a ajuns la un model teoretic general cu privire la mecanismele de realizare și menținere a ordinii sociale și nu cu privire la structura puterii politice. Astfel, Weber consideră că orice formă de dominație implică un minim de acceptare voluntară bazată pe un interes. Acest interes poate îmbrăca diverse forme, nu neapărat economice. O formă ce trebuie subliniată este aceea a credinței în legitimitatea celui care emite comanda. Și acest domn distinge trei tipuri de dominație legitimă, devenite clasice între timp:

• autoritatea legală, cu baze raționale: credința în legalitatea regulilor stabilite și a dreptului celor ridicați în poziții de autoritate, pe baza respectivelor reguli, de a emite comenzi; în esență, e vorba despre conducerea prin cunoaștere și competență;
• autoritatea tradițională: credința în sanctitatea unor tradiții din timpuri imemoriale și legitimitatea celor care exercită autoritatea sub egida lor;
• autoritatea carismatică: bazată pe devoțiunea față de sanctitatea/eroismul sau caracterul exemplar de ordin excepțional al unei persoane individuale și pe normele ori ordinele revelate sau prescrise de aceasta; este opusă raționalului și străină economicului.

Desigur că aceste categorii reprezintă o idealizare ce lipsește în cazuri istorice complete. În realitate, cele trei tipuri de autoritate sunt combinate. În toate cazurile însă, Weber consideră vitale existența și funcționarea continuă a unui aparat administrativ, deoarece obiceiul obedienței nu poate fi păstrat fără o activitate organizată și direcționată spre punerea în aplicare a ordinului dat.

Structura puterii politice. Teorii

Teoriile dominației de clasă

Karl Marx a fost cel ce a introdus în științele sociale conceptul clasei conducătoare, sau într-o traducere probabil mai potrivită a termenului „klassenherrschaft”, clasă dominantă. Conform modelului lui Marx, în orice tip de societate de după cele preistorice, se poate distinge între o clasă dominantă și restul claselor, cea dominantă având „mijloacele producției materiale la dispoziția sa, are control în același timp asupra mijloacelor producției intelectuale, astfel încât, în general, ideile acelora care nu dețin mijloacele de producție intelectuală îi sunt supuse acesteia”. Coerciția rezultă din controlul forțelor armate ca principală formă de realizare a dominației. Dincolo de asta, principala formă de realizare a dominației este dată de controlul asupra producției intelectuale, iar rezultatul non-științific al acesteia, ideologia, induce o falsă conștiință în rândul claselor supuse, astfel încât „oamenii și circumstanțele lor apar cu susul în jos, ca într-o cameră obscură”. Așa se face că statul apare drept „forma sub care indivizii din clasa dominantă își apără interesele comune”.

Doar schimbările tehnologice în forțele de producție conduc la apariția unei clase revoluționare din rândurile claselor supuse, care la rândul său, emite o ideologie proprie, dar care are pretenția de a fi reprezentativă pentru întreaga societate, aflată evident în opoziție cu clasa conducătoare.

Un model similar cu cel al lui Marx, dar oarecum diferit a fost cel elabora de Antonio Gramsci, care considera că atât clasa dominantă cât și clasele dominate sunt divizate. De aceea, menținerea dominației nu e posibilă decât prin formarea unei alianțe numite bloc istoric, între două sau mai multe grupuri, pe bază de compromis, inclusiv prin folosire unor concesii făcute claselor dominate, astfel încât unii membri ai acestora să accepte dominarea în schimbul satisfacerii unor interese personale. Conceptul care sintetizează o astfel de formă a dominației de clasă – prin mecanismul falsei conștiințe și prin concesii materiale – a fost denumit hegemonie.

Propunându-și elaborarea unei teorii generale privind relațiile de putere din societățile umane la scara istorică a umanității, Michael Mann sintetiza două enunțuri:

Cele patru rețele reprezintă, în același timp, atât rețele suprapuse de interacțiuni sociale, cât și organizații, mijloace instituționale de atingere a obiectivelor. Datorită considerării economicului ca fiind una din cele patru surse ale puterii, teoria lui Mann e considerată ca fiind o teorie non-marxistă a dominației de clasă.

Teoria elitelor

Este o teorie născută ca reacție la mișcarea politică bazată pe viziunea marxistă asupra existenței în viitor a unei societăți comuniste. Conform teoriei elitelor, de-a lungul istoriei, în toate societățile, distribuția puterii este inegală, de o parte fiind o minoritate organizată, elita, care deține și exercită puterea politică, iar de cealaltă parte fiind majoritatea dezorganizată a celor conduși.

Vilfredo Pareto consideră că indivizii ce formează elita dispun de calități personale superioare, deși nu toate persoanele cu însușiri superioare vor accede în elită, existând astfel două tipuri de elite: cele ce guvernează și cele neimplicate politic. Totodată, există un proces constant de circulație a elitelor, atât prin trecerea indivizilor între elită și non-elită, cât și la nivel general, prin care vechea elită este complet înlocuită de una nouă. Funcție de trăsăturile de caracter individuale, membrii elitei pot face parte din două categorii: elitele vulpi, caracterizate prin viclenie, și elitele leu, care acționează direct și decisiv.

Un alt exponent al teoriei elitelor este Gaetano Mosca, cel care a introdus conceptul de clasă politică (clasa care performează toate funcțiile politice, monopolizează puterea și se bucură de avantajele acesteia). Mosca susține că nu neapărat calitățile personale sunt factorul de bază al deținerii puterii, ci capacitatea superioară de organizare. Mai mult, el explică recrutarea noilor membri ai clasei politice și din punct de vedere sociologic, nu doar psihologic, el fiind mult mai deschis față de democrația reprezentativă, considerând însă că aceasta permite unui grup mic să asume controlul puterii.

Elita este un termen descriptiv pentru „acei indivizi care ocupă poziții formale de autoritate la vârful unei organizații sau instituții sociale”. Cu o astfel de definiție Anthony Giddens a încercat să elimine, pe cât posibil, componenta ideologică anti-marxistă a conceptului lui Pareto.

Elita statului reprezintă o categorie de demnități publice, pe poziții de autoritate în interiorul statului. În toate societățile, există o astfel de elită.

Elita politică include acele persoane care ocupă poziții de autoritate din stat la un moment dat. În vreme ce elita statului se referă la o categorie de poziții și funcții, elita politică se referă la o categorie de persoane.

Blocul de putere reprezintă o aliniere de grupuri divergente și parțial aflate în conflict, care sunt unite cel puțin printr-un punct comun: exercițiul puterii de stat. Aceste grupuri sociale pot fi clase, facțiuni de clase, grupuri de status, grupuri etnice a căror diversitate este subordonată însă alinierii pentru deținerea puterii.

Blocul electoral conține o aliniere sau alianță largă de grupuri sociale care sprijină și susțin un bloc de putere în competiția electorală. Cei din blocul electoral nu fac parte și din blocul de putere și nici nu participă la exercitarea puterii de stat.

Elita puterii apare în situația în care elita politică face parte dintr-un bloc de putere, altfel spus, când ocupanții pozițiilor din elita statului  statului sunt recrutați din grupurile componente ale blocului de putere.

Pluralismul

Teoria pluralistă a apărut pe la jumătatea secolului XX în SUA, încercând să modeleze natura și distribuția puterii în democrațiile occidentale. Datorită diviziunii sociale a muncii, unii autori percepeau o diferențiere tot mai mare în cadrul societății americane, rezultând astfel că dincolo de un minim consens referitor la natura democratică a organizării statului, membrii societății nu împărtășesc aceleași interese și valori. Mai mult, deoarece fiecare individ are mai multe interese, nu există o singură diviziune care impun acțiunile și așteptările individuale, acesta având mai multe grupuri de apartenență. Pluraliștii cred că statul ar fi un mediator onest care urmărește atingerea unui compromis social, partidele politice și grupurile de presiune având doar rolul de curele de transmisie a intereselor grupurilor sociale.

Teoria clasică pluralistă a primit critici de tipul:

• pluraliștii nu măsoară decât una din fațetele conceptului de putere, anume procesul de decizie;
• nu toate grupurile sociale sunt reprezentate în procesul decizional;
• grupurile sociale sunt foarte inegale din punct de vedere al capacităților de atingere a intereselor în raport cu opoziția altora; sistemul de presiune favorizează de fapt grupurile cu resurse (financiare, de informații și cunoaștere), acestea având o capacitate superioară de organizare;
• statul nu este doar un mediator, el luând decizii importante.

În încercarea de a răspunde unor astfel de critici, Robert Dahl a elaborat un prim studiu empiric din perspectivă pluralistă: Who Governs?

Mai nou, alți autori au adoptat ceea ce Haralambros și Holborn numesc pluralism elitist.

Autonomia statului

În lucrarea sa Autonomia statului, Erin Nordlinger a optat pentru o nouă perspectivă teoretică în privința puterii și statului. Astfel, el susține că statul nu este doar o reflecție a societății, uneori fiind valabilă reciproca, adică statul influențează societatea. Conform acestui autor, perspectiva e centrată pe stat, acesta acționând independent și autonom pentru a schimba societatea. Situația corespunde democrațiilor, dar și altor state. Analiza lui Nordlinger se concentrează pe trei tipuri de autonomie a unui stat democratic:

1. când statul își fixează obiective diferite de cele ale majorității societății și își aplică politicile chiar și în pofida presiunii contrare; ca exemplu este dat cazul înalților funcționari publici suedezi din comisiile regale, care, în cadrul formulelor tripartite sindicate – patronate – guvern, stabilesc politicile pe termen lung;
2. când statul este capabil să-i convingă pe cei cu diverse puncte de vedere să își schimbe poziția și să se ralieze poziției oficiale;
3. când statul dă curs unor politici cu susținere difuză, sau măcar necontestate activ de public sau de puternice grupuri de interese din societate, axându-se pe apatia sau dezinteresul public.

Cea mai reprezentativă exponentă a teoriei autonomiei statului este Theda Skocpol, care, în multele sale scrieri subliniază preocuparea constantă a statului pentru menținerea surselor sale de putere. Statul constituie în sine o bază de putere autonomă, care-și poate asuma aplicarea de politici transformaționale, așa cum au fost: restaurația Meiji în Japonia, revoluția lui Atatürk în Turcia sau revoluția lui Nasser în Egipt.

Lucrările recente care abordează teoria autonomiei statului folosesc și denumirea metodologiei folosite: instituționalismul istoric.

Bibliografie: „Puterea politică în România – De la comunism la noul capitalism” – Iulian Stănescu