Desigur că nu oricine poate exprima opinii relevante într-un domeniu atât de sensibil precum cel medical. Foarte puțini dintre noi n-am ajuns (sau nu vom ajunge) în relație directă și personală cu sistemul medical. Și tocmai pentru că viețile noastre sunt lăsate pe mâinile acestui sistem, cred că avem dreptul să ne informăm. Așa am ajuns să fiu interesat în special de cărți care „ies din rând”. Adică acele informații, păreri și opinii ale unor oameni care, spre deosebire de mulți alții, continuă să-și folosească spiritul critic, specific unei ființe raționale, în lipsa căruia cred că am înceta să avem dreptul de a ne numi oameni…

Am ajuns astfel să apreciez părerile lui Marc Menant, exprimate în cartea „Medicina ne ucide”. Un titlu care se reține ușor nu?

Vorbim deci despre „sănătatea publică”, aceea care impune apelul la vaccinarea antigripală, autoritățile insistând asupra „riscurilor enorme” la care sunt supuși vârstnicii, ca să nu mai vorbim de programul național de vaccinare a copiilor. Se pare totuși că, așa cum afirmă Lone Simonsen (National Institute of Health, Bethesda) în revista Lancet (25 septembrie 2007), „nu există nici o dovadă științifică a eficacității vaccinului la populația de peste 65 de ani”. Astfel se confirmă studiul epidemiologic din 2005, publicat în International Archives of Medicine, care arată că în intervalul 1980 – 1990, 76% dintre decesele cauzate de gripă s-au înregistrat în rândul celor cu vârste de peste 70 de ani (55% la categoria peste 80 de ani), cu o mortalitate în creștere constantă, deși tot mai mulți vârstnici au beneficiat de vaccinare.

Contextul

De asemenea, cercetările doctorului Tom Jefferson (The Cochrane Vaccines Field) care sintetizează 64 de studii internaționale ce reprezintă 96 de „sezoane” de gripă și afirmă că, indiferent de populațiile studiate și de criteriile clinice, eficacitatea vaccinului nu depășește 23%; mai mult, la persoanele de peste 65 de ani, vaccinurile nu acționează în nici un fel asupra sindroamelor gripale, pneumopatiilor și mortalității respiratorii. Desigur că nimeni nu se aștepta ca astfel de afirmații să nu fie „pedepsite”… În acest sens, se poate vedea articolul The Cochrane Collaborative’s Tom Jefferson makes the huge mistake of appearing on Gary Null’s show.

Combaterea unor astfel de opinii contrare „doctrinei” oficiale și celor susținute de către laboratoarele producătoare de vaccinuri cum că produsele lor reduc cu 50% riscul deceselor în timpul iernii, ne poate duce cu gândul profiturile obținute de industria farmaceutică, care urmărește doar profitul. Sistemul se bazează pe candidații proveniți din cele mai exigente instituții de învățământ, al căror traseu profesional e interminabil: stau aproape zece ani cu nasul în cărți burdușindu-și creierii cu secretele fiziologiei, cu componentele organismului și cu reprezentanții faunei formate din bacterii și viruși, perioadă în care spiritul lor e strâns în menghină, cioplit și fasonat pentru a se conforma teoriei stabilite de marii maeștri. Se poate afirma că e vorba de un întreg proces de spălare a creierului, de o tinerețe dedicată cunoașterii, având practic un singur stimulent, cela al perspectivei de a sluji într-o bună zi știința care a scăpat omenirea de calvarul bolilor.

Totuși, lucrurile ar putea să stea mai prost decât ne-am aștepta: în Franța, în fiecare an, 1.300.000 de persoane sunt spitalizate în sectorul public din cauza efectelor indezirabile ale unui medicament, peste 450.000 dintre acestea fiind în stare gravă. Decesele provocate de consumul de medicamente: 18.000 pe an! În Anglia, numărul pacienților „uciși de rețetă” a crescut cu 500% în zece ani! Mai mult Organizația Mondială a Sănătății dezvăluie că, funcție de țară,medicamentele se situează pe locurile 4 – 6 în topul cauzelor mortalității!

Louis Pasteur

Și pentru că în fiecare an suntem amenințați cu „apocalipsa epidemiilor”, oferindu-ni-se și panaceul necesar sub forma vaccinurilor de tot felul, ia să vedem cum a ajuns Pasteur să descopere vaccinul împotriva turbării.

Formarea

În copilărie, micul Louis nu era un copil trândav sau zvăpăiat, ba chiar atent, aplicat, disciplinat și conștient de faptul că școala era singura șansă de afirmare. Tânărul își admira tatăl, tăbăcar, autentic erou, sergent în armata lui Napoleon pe care-l servise cu fanatism. De altfel, de la tată a reținut Pasteur proverbul conform căruia „Dumnezeu îi răsplătește pe cei îndârjiți”. Deși convins de faptul că „îndoparea cu știință” trebuia să fie calea reușitei în viață, rezultatele din carnetul de note contraziceau această convingere, profesorii săi de la școala primară din Dole, sau gimnaziul Besancon fiind foarte nemulțumiți.

Cu toate acestea, tatăl a pus la bătaie banii necesari pentru a-l înscrie pe tânărul Louis la vârsta de șaisprezece ani la o școală privată, urmărind admiterea într-una dintre grandes écoles… Din păcate, fără succes, pentru că Louis n-a suportat depărtarea de casă renunțând după primul trimestru. pentru prima și ultima dată resemnat, tânărul își încearcă talentul în desen și pictură, iar tatăl, un excelent pedagog, aparent conciliant, îi reface ambiția sfărâmată. Așa se face că Louis își ia totuși bacalaureatul pe filiera literară, chiar dacă, la limită. Dar cum viitorul este totuși bacalaureatul științific, anul următor, sigur pe el, se prezintă la examen și… ratează cu brio! Totuși, după încă un an, trece acest examen cu mențiunea „mediocru” la chimie!

Start profesional

Lucrând opt ani în laboratorul de chimie al lui Antoine Jerome Baltard, tânărul Pasteur face o descoperire fundamentală, anume aceea că moleculele materiei vii sunt asimetrice, spre deosebire de cele ale materiei inerte. Deși un savant admirabil, Pasteur era foarte greu de suportat, fiind „suficient, auster, autoritar, dur cu subalternii” și foarte închistat în conformismul său. Ca administrator al Școlii Normale, teroriza pe toată lumea. În plus, fiind bisericos peste poate, având ascultarea în sânge solicita supunere absolută: în fața lui se stătea în poziție de drepți. Dacă părinții săi l-au idolatrizat pe Napoleon Bonaparte, el îl diviniza pe Napoleon al III-a: nu se mulțumea cu obișnuitele complimente, ci atingea pământul cu plecăciuni de lacheu, punându-și inteligența în slujba tronului.

Realizări

Asumându-și, în mod necugetat, provocări diverse, e nevoit să schimbe frecvent domeniul preocupărilor, luând-o de fiecare dată de la zero, fără a prelua de la predecesori ceva. Dar, atunci când și-a prezentat rezultatele „a uitat” să-și amintească apropiații colaboratori, fără de care, de multe ori, n-ar fi avut nici un succes. Iată deci o listă a acestora:

• doctorul Pierre Paul Émile Roux – cel mai fidel asociat, cu rol esențial în crearea vaccinului antirabic;
• Joseph Lister – principiul său antiseptic în conduce pe Pasteur la descoperirea asepsiei;
• Ignace Philippe Semmelweiss – un precursor a cărui teorie despre igienă l-a ajutat pe Pasteur să identifice germenul febrei puerperale ce provoca un sfert dintre decesele lăuzelor în maternitățile pariziene;
• Jean Joseph Henry Toussaint – veterinar care a demonstrat cât de importantă e încălzirea sângelui pentru diminuarea virulenței unui germen; așa a ajuns savantul la ideea „pasteurizării” vaccinului contra bolii cărbunelui.

Totuși, Pasteur nu poate fi considerat uzurpator, el meritând onorurile împăratului: cavaler și apoi comandant al ordinului imperial, fotolii la Sorbona și Academia de Științe. Lista descoperirilor sale:

• disimetria moleculară;
• stabilirea faptului că fermentația este un proces inițiat de organisme vii;
• izolarea maladiei care decimează crescătoriile de viermi de mătase și impunerea regulilor de igienă;
• cercetări asupra berii și vinului care duc la concluzia că microbii pot fi distruși prin încălzire: pasteurizarea;
• asepsia;
• crearea vaccinului atenuat împotriva bolii cărbunelui;
• inventarea faimosului vaccin antirabic.

Turbarea

Subordonat visului obținerii gloriei absolute, pe baza credinței că multe maladii au ca sursă microbii, Pasteur își propune ca obiectiv înfrângerea unei boli. Asta desigur, i-ar obliga pe și așa puținii opozanți ai ideilor sale să se încline în fața sa. Problema e că nu starea de sănătate a populației a fost mobilul preocupărilor sale, ci ambiția, ambiția nemăsurată. Dacă ar fi dorit doar binele celorlalți semeni, s-ar fi ocupat de tuberculoză sau holeră, boli care provocau teamă doar la pronunțarea numelui lor. Și în special holera, care în 1865 se manifesta în câteva focare la Paris, amintind deja de groaznica epidemie din 1832.

Ca urmare, Napoleon al III-lea a înființat o comisie pentru studiul acestei maladii, comisie formată din Pasteur, fiziologul Claude Bernard și chimistul Henri Sainte-Claire Deville. Din păcate, în lipsa bolnavilor (flagelul s-a stins brusc), comisia și-a încheiat activitatea, deși, reluarea studiilor anterioare și continuarea luptei cu această boală ar fi fost foarte logică. Totuși, deși ucide în masă, holera, la fel ca tuberculoza, are o imagine mai puțin terifiantă decât turbarea, care se manifestă înfricoșător având un mai mare impact emoțional (ochi ieșiți din orbite, scurgere permanentă de salivă), cu toate că nu atinge mai mult de câteva persoane pe an. Așa se face că. pentru Pasteur învingerea acestei boli i-ar aduce succesul și recunoașterea pe care și le dorește atât de mult. I-ar garanta o adevărată „sanctificare” încă din timpul vieții…

Cercetările încep în 1880, făcându-și cunoscute cercetările sub constrângerea găsirii de cazuri de turbare. Așa se face că Pasteur poate preleva eșantioane de salivă și mucus al căilor respiratorii de la un băiat de cinci ani, decedat în urma turbării. Aceste eșantioane sunt inoculate unor iepuri, reluându-se modelul experimental vechi de câțiva ani al veterinarului Pierre Victor Galtier. Metoda de lucru este fundamentală, singura eroare a lui Galtier fiind aceea că a tras concluzia conform căreia sistemul nervos al cobailor ar fi ocolit de infecție, ceea ce a fost contrazis de ulterioarele experimente ale unui medic, Paul-Henri Duboué.

Din păcate, experimentul eșuează după 36 de ore, când iepurii mor prematur datorită unei pneumonii. În continuare, Pasteur evită perioada de incubație, folosind metoda lui Emile Roux, care, individual, a descoperit că materia cerebrală a unui câine transmite maladia altui animal, transmiterea accelerându-se dacă substanța se inoculează direct în dura mater, membrana meningeală aflată în contact cu oasele cutiei craniene.

Neputând recurge la un mediu de cultură, folosește iepurii pe post de eprubete, reducând perioada de incubație până acolo încât într-o singur săptămână se poate obține un virus „fix” atât de violent încât un câine infectat cu el își schimbă comportamentul fulgerător. „Virusul fix” constituie baza indispensabilă a infectării controlate, dar fiind prea agresiv, nu poate fi folosit. Pentru a-l „domoli”, Pasteur inoculează materie cerebrală infectată în diverse animale, până când obține rezultatul dorit folosind o maimuță.

Vaccinul

Dar, încă nu era vorba de vindecarea unui animal bolnav! Ori asta era de fapt problema! În aceste moment cruciale, norocul îi surâde lui Pasteur… Într-o zi, intră în sala în care lucra Emile Roux, care întâmplător lipsea. Pasteur începe să scotocească și astfel dă peste un sistem ingenios ce permite conservarea in vitro a măduvei spinale de iepure… Onorabilul Pasteur, maestru al furtișagului, ia meticulos notițe despre acest dispozitiv și chiar dacă a fost surprins de un colaborator, revine în zona sa de lucru și își pune asistenții să realizeze un montaj identic cu acela al lui Roux, dar, atenție, la o scară mai mare. Acesta va fi un detaliu decisiv, favorizând activarea fenomenelor implicate. Așa se face că, în vreme ce Roux bate pasul pe loc, Pasteur poate elabora un protocol vaccinal descris astfel:

Astfel, Pasteur pune temelia științei imunității, teorie ce postulează că apărarea imunitară a unui organism trebuie dinamizată înainte ca maladia să-l atace.

Orice teorie se validează pe baza unui criteriu simplu: reproductibilitatea. Pentru asta, Pasteur a sacrificat sute de câini, iar când a vrut să treacă la oameni, medicul Roux se revoltă, considerând că testarea vaccinului pe oameni e o nebunie. Dar Pasteur mânat doar de propria ambiție, se folosește de „oportunități”:

• pe 2 mai 1885, un doctor de la spitalul Necker îl anunță că în secția sa tocmai fusese adus un sexagenar atins de turbare; nerăbdător să-și testeze vaccinul, Pasteur hotărăște injectarea unei prime doze pacientului; când directorul spitalului află, panicat, îl informează pe ministrul Sănătății, care interzice continuarea tratamentului; părăsind spitalul după prima injecție, Pasteur nu va afla niciodată efectele acestei tentative;
• pe 5 iunie, un alt pacient la Lariboisiere e deja în agonie la sosirea lui Pasteur;
• pe 22 iunie, la Saint-Denis, Pasteur vaccinează o fetiță în stare critică după mușcarea de către un câine turbat, dar pacienta decedează a doua zi în zori.

Deci, o serie de eșecuri care în mod normal ar zdruncina încrederea multora. Mai puțin a lui Pasteur care se consideră un misionar, un ales al lui Dumnezeu! Concretizarea acestei convingeri are loc pe 6 iulie 1885, când la laboratorul său e adus un băiat de nouă ani, Joseph Meister, mușcat de un câine turbat cu două zile înainte. Chimist fiind, Pasteur nu riscă să fie condamnat pentru exercitarea ilegală a medicinei, și deoarece Roux continuă să fie supărat pe el, face ape la doctorul Alfred Vulpian și la tânărul pediatru Joseph Grancher pentru stabilirea diagnosticului.

Gravitatea rănilor impune vaccinarea experimentală și timp de trei săptămâni Pasteur a consemnat toată procedura:

Pasteur îl ia pe pacient acasă, găzduindu-l până în dimineața de 16 iulie, inoculându-i băiatului o doză de măduvă de iepure din ce în ce mai recentă: de la cea de 14 zile, la cea de 12 zile și apoi la cele de 11, 9, 7, etc., în total douăsprezece injecții, ultima fiind cea cu măduvă recoltată în ajun. aici, ar fi trebuit să se pună stop, dar pentru a valida definitiv eficacitatea metodei sale, Pasteur mai face o injecție, cu măduvă proaspătă, ceea ce echivalează cu o tentativă de infectare cu virusul rabic, în scopul de a dovedi protecția definitivă oferită de vaccinul său…

Miracolul e prezentat pe prima pagină a Journal des Debats, știrea fiind preluată de presă la superlativ. Pasteur e acoperit de glorie, chiar dacă apar câteva atacuri veninoase, mai cu seamă dinspre Germania. Criticile dispar în toamna acelui an, când, la cererea primarului Villers-Farlay, Pasteur îl tratează cu același succes pe un băiat de cincisprezece ani, mușcat de un câine turbat.

Doctorul Vulpian îl ridică în slăvi pe Pasteur printr-un discurs la Academie:

Deja în 1885 se ajunsese la optzeci de pacienți tratați, iar victoria științei asupra acestei boli s-a răspândit din SUA până în Rusia, de unde victime ale mușcăturilor sunt aduse la Paris.

Contestări

Totuși, mitul pe cale de formare este atacat de un medic renumit: doctorul Michel Peter, care, nici invidios, nici cu capul în nori, se miră de proliferarea unei maladii care până atunci era chiar marginală:

Este logică argumentația doctorului Peter? Pare că da… mai trebuie spus că riscul de contractare a turbării persoanelor mușcate de câini turbați este de numai 10%, contaminarea fiind o funcție de gravitatea mușcăturilor, și, desigur, de starea de sănătate a victimei, care influențează direct capacitatea sistemului imunitar de a riposta la un atac viral. Mai mult, câinii agresori nu au fost autopsiați în toate cazurile pentru a se confirma turbarea lor, iar fragmente din măduva acestora nu au fost injectate în cobai a căror moarte ar fi confirmat boala. De reținut că asta nu s-a făcut în cazul tânărului Meister și nici în cazurile majorității beneficiarilor tratamentului. Astfel, statistica arată că din cele optzeci de persoane vaccinate de Pasteur, cel mult cincizeci erau afectate realmente de turbare, iar dintre acestea, tot pe baze statistice, 10% (adică cinci) ar fi murit în lipsa vaccinului. Ori, Pasteur însuși recunoaște că s-a confruntat cu trei decese, fapt care reduce numărul vieților salvate la… două! Două vieți!

Acest bilanț este de-a dreptul derizoriu și pentru a-l îmbunătăți, Pasteur & comp. multiplică vaccinările și-i atacă pe detractori, așa cum face doctorul Vulcain în 1889:

Totuși, doctorul Peter continuă să protesteze:

Astfel, doctorul Peter pune degetul pe rană, analiza sa convingându-i pe tot mai mulți oameni. Câteva reviste medicale îi adoptă teoria, îndrăznind să-l contrazică pe Pasteur. Totuși polemica se limitează la mediile intelectuale. Dar, o altă sursă credibilă de contestare este chiar în laboratorul lui Pasteur: Emile Roux! Acesta denunță maniera de lucru riscantă, insuficiența studiilor preliminare și prin urmare, pericolul la care sunt supuși vaccinații. Cu toate că maestrul disprețuiește contestațiile și pe contestatari, doctorul Eugene Grancher, membru al echipei care se ocupă de inoculări se plânge:

La toate acestea, răspunsul lui Pasteur a fost accelerarea ritmului vaccinărilor. În laborator, după o examinare sumară, se stabilește diagnosticul de turbare, iar Grancher face prima injecție, iar apoi conform procedurii, alte nouă zile, victimei i se inoculează fragmente de măduvă de iepure tot mai recente…

Eșec

20 octombrie 1886.. Beneficiar al tratamentului este Jules Rouyer, un băiat mușcat cu douăsprezece zile înainte și care acum se întoarce acasă aparent vindecat. Pasteur, obosit, fizic slăbit după un atac cerebral suferit în 1861 care i-a afectat mâna stângă, pleacă în vacanță în Italia, unde se afla pe 26 noiembrie, când echipa sa află că Jules Rouyer a decedat. Iar tatăl, Napoleon Rouyer acuză că decesul a fost provocat de vaccin! Scandalul e la un pas, dacă s-ar stabili că băiatul a murit de turbare! Metoda vaccinală ar suferi o înfrângere teribilă, ani lungi de muncă s-ar duce pe apa Sâmbetei, Pasteur însuși exclus dintre genii și întreaga sa echipă ar ajunge în mizerie! O asemenea perspectivă îl determină pe Roux să-și ierte maestrul și să-i acorde sprijinul; în acest sens, cere fragmente de măduvă prelevate din cadavrul copilului, care după prelucrare să fie inoculate în doi iepuri.

După două săptămâni, animalele paralizează, lucru ce corespunde primului stadiu al turbării, dovadă categorică a faptului că Jules Rouyer a fost ucis de această boală!

Sperjurul

Cel ce-a efectuat autopsia, profesorul Brouardel, îl convoacă pe Emile Roux care, deși revenit în tabăra lui Pasteur, e în continuare afectat de furtul la care a fost supus cu ani în urmă; acum Roux are două variante, fie corectitudinea și totodată o legitimă răzbunare, fie o corupere definitivă, luând apărarea lui Pasteur:

Pentru că e de importanță majoră asupra viitoarelor evoluții, să insistăm asupra acestei declarații… Nu-i așa că din cele de mai sus pare că Brouardel era deja adeptul vaccinurilor și voia oricum să falsifice rezultatul autopsiei, singura sa grijă fiind aceea de a-i închide gura lui Roux? Și că, grație complicității lui Roux cu Brouardel, complici întru sperjur în fața Academiei de Medicină reunite pentru dezbaterea cazului Jules Rouyer, Pasteur scapă de dezonoare?

Brouardel declară că moartea copilului s-a datorat unei insuficiențe renale, iar Roux afirmă că, la patruzeci de zile după infectarea a doi iepuri cu fragmente din bulbul rahidian al micului Jules, aceștia zburdă pline de sănătate, dovezi că decesul lui Jules Rouyer nu a fost provocat de turbare!

Un alt eșec

Deși Roux a ales să-l salveze pe Pasteur în acest caz, iată că după câteva luni, englezul Joseph Smith, mușcat de o pisică turbată și venit la Paris pentru tratament, își dă obștescul sfârșit la spitalul Saint-Thomas, unde a fost adus de urgență, la doar două zile după administrarea vaccinului… Și iată, din nou echipa Pasteur sub amenințarea execuției publice, singura cale de salvare fiind aceea de a demonstra că moartea lui Smith nu e datorată vaccinului. Așa se face că de urgență se află că victima nu ducea paharul la ureche, corpul său fiind un adevărat burete pentru băutură și, nu-i așa, un mediu propice pentru infiltrarea turbării, în condițiile în care eficacitatea tratamentului era subminată decisiv de gradul de îmbibare alcoolică! 😉

Și totuși…

Așa se face că uneori cu ticăloșie, alteori cu rigoare, Pasteur și a sa echipă au reușit să depășească momentele dificile, încet-încet spiritele critice fiind reduse la tăcere, iar principul vaccinal fiind întronat ca panaceu.

Uitate au fost învățăturile istoriei, epidemiile dispărute înainte de crearea vaccinurilor, proliferarea speciilor timp de milioane de ani incompatibilă cu teoria multitudinii invizibile de bacterii, microbi, virusuri ce atacă în hoarde ucigașe, o astfel de teză ducând la concluzia transformării Pământului într-un deșert. Și, în ciuda imposibilității sale, ea rămâne ancorată în mințile oamenilor, dar și mai grav, cu toții suntem condamnați prin lege să ne supunem ei. Teoria, născută printr-o impostură, a devenit instrument dictatorial!

Un film

Vaccinarea – adevărul ascuns: