Nuclee și cercuri civilizaționale

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole

Civilizații și ordine

Autorul afirmă că, în noul context politic global, statele tind să se grupeze „în cercuri concentrice” în jurul statelor nucleu, dar că, în cazul Islamului, deși își intensifică o conștiință comună, n-a construit (până acum) decât o rudimentară politică comună. Cheia acestei afirmații este legată de „statele nucleu”, a căror putere tinde să le atragă pe cele asemănătoare cultural și să le respingă pe cele diferite.

Din rațiuni de securitate, statele nucleu pot încerca să încorporeze sau să domine popoare aparținând altor civilizații, care la rândul lor, încearcă să reziste sau să scape de sub control (ca, de exemplu, China cu tibetanii și uigurii, sau Rusia cu tătarii, cecenii și musulmanii din Asia Centrală.)

O afirmație ce merită un comentariu aparte este asta:

În timpul Războiului Rece, ordinea mondială era rezultatul dominației superputerilor asupra celor două blocuri și al influenței lor în Lumea a Treia. În lumea pe cale de a se naște, puterea globală este o noțiune depășită, iar comunitatea globală – un vis îndepărtat. Nici o țară, nici măcar Statele Unite, nu are interese de securitate globale importante. Componentele ordinii în lumea mai complexă și mai eterogenă de azi se găsesc în interiorul civilizațiilor și între ele. Lumea se va ordona pe baza civilizațiilor, sau deloc. În această lume, statele nucleu sunt sursele ordinii în interiorul civilizațiilor și, prin negociere cu alte state nucleu, ale ordinii între civilizații.

Note personale

Altfel spus, nimic nou sub soare… A fost doar o simplă înlocuire a noțiunii „blocuri” cu cel de „civilizații”. Iar dacă „statele nucleu” sunt aceleași cu „superputerile” dinainte (mă rog, hai că mai apar două-trei), lumea pe cale de structurare de azi nu diferă prea mult de cea anterioară, nu? O altă Mărie cu-aceiași pălărie, ce mai!

Delimitările Occidentului

Ce se înțelegea prin „Occident” pe durata Războiului Rece? Era un grup de state, iar acest grup numit „Lumea Liberă” sau „Aliații”, includea multe țări occidentale, Turcia, Grecia, Japonia, Coreea, Filipine, Israel și oarecum Taiwan, Thailanda și Pakistan. Opu acestuia, era un alt grup, aproape la fel de eterogen, ce includea țările ortodoxe (mai puțin Grecia, desigur), unele țări occidentale, Vietnam, Cuba, oarecum India și multe țări africane. Brusca disoluție a sistemului sovietic și a Pactului de la Varșovia, a avut ca efect și o reconfigurarea (mai lentă) a „Lumii libere”.

Huntington ajunge să pună în discuție noțiunea frontierelor Europei, cu referire la zona estică. Pentru noi, românii, este important acest paragraf:

Stabilirea acestei frontiere în Europa este una dintre principalele provocări cu care s-a confruntat Occidentul la sfârșitul Războiului Rece. În timpul Războiului Rece, Europa nu exista ca întreg, însă, după căderea comunismului, a devenit necesar să se răspundă la întrebarea: ce este Europa? La vest, sud și nord, Europa este delimitată de mari întinderi de apă, cea din sud, Marea Mediterană, despărțind culturi net diferite. Dar unde este frontiera estică a Europei? Cine ar trebui considerat european și deci, potențial membru al Uniunii Europene, NATO și al altor organizații comparabile?

Cel mai convingător și mai larg acceptat răspuns la această întrebare este oferit de marea frontieră istorică, veche de secole, dintre popoarele creștine occidentale și cele musulmane și ortodoxe. Această frontieră datează de la împărțirea Imperiului Roman, în secolul al IV-lea. Ea a rămas aproape neschimbată de cel puțin cinci secole. Începând din nord, ea se întinde de-a lungul granițelor actuale dintre Finlanda și Rusia și dintre statele baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și Rusia, trece prin vestul Belarusului, prin Ucraina, separând vestul uniat de estul ortodox, prin România, între Transilvania cu populația ei maghiară catolică și restul țării și prin fosta Iugoslavie, separând Slovenia și Croația de celelalte republici. În Balcani, această frontieră coincide cu granița istorică dintre Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman. Este frontiera culturală a Europei și, în lumea de după Războiul Rece, este și frontiera politică și economică a Europei și a Occidentului.

Note personale

Iată deci cum stimabilul Huntington era dispus să facă harcea-parcea întregi țări, doar de dragul revenirii la o veche „frontieră” „culturală”, „politică și economică a Europei și a Occidentului! O „frontieră” despre care istoria ne-a arătat că n-a avut nici o relevanță!

Mai mult, acest Huntington exagera (voit?) „populația maghiară catolică” din Transilvania!

Mai mult, era dispus pună în aceeași oală popoarele musulmane și ortodoxe, doar de dragul separării lor de cele catolice! Asta deja pare a fi „artă cu tendință”! 😉 Deși, recunoaște excepția: Grecia ortodoxă, membră UE, NATO…

Rusia și străinătatea apropiată

Nucleul acestui „bloc civilizațional”: Rusia. Cercul „interior”: Belarus și Moldova, ortodoxe, dar și Kazahstanul și Armenia.

În general, Rusia construiește un bloc având în centru un teritoriu ortodox aflat sub conducerea ei, înconjurat de o zonă tampon formată din state islamice relativ slabe, pe care le va domina într-o măsură mai mare sau mai mică și în care va încerca să împiedice alte puteri să-și extindă influența.

O constatare importantă pentru noi, ca români:

După ce Moldova a devenit independentă, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, mulți așteptau cu nerăbdare reunirea ei cu România. Totuși, teama că această reunire s-ar putea produce a stimulat o mișcare secesionistă în estul rusificat, care a avut sprijinul tacit al Moscovei și sprijinul activ al Armatei a XIV-lea ruse și care a dus la crearea Republicii Transnistria. În ceea ce privește reunirea cu România, sentimentul unionist a slăbit în Moldova din cauza problemelor economice ale ambelor țări și a presiunii economice a Rusiei. Moldova a intrat în CSI și comerțul cu Rusia a crescut. În februarie 1994, partidele pro-ruse au câștigat cu o majoritate zdrobitoare alegerile parlamentare.

Marea Chină și sfera sa

În istorie, „zona sinică”, una considerată de China ca teritoriu al său, includea Coreea, Vietnam, insulele Liu Chiu și, uneori, Japonia, o „zonă asiatică interioară”. Iar „zona exterioară” era locuită de barbari ce „trebuiau să plătească tribut și să recunoască superioritatea Chinei”. Devenită în anii ’50 aliat al Uniunii Sovietice, după ruptura acestei alianțe, China s-a autodefinit ca lider al Lumii a Treia, împotriva celor două superputeri globale. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, China a trebuit să-și redefinească rolul, în primul rând în modul în care își descrie poziția în afacerile internaționale, în al doilea rând în implicarea considerabilă a diasporei chineze în economia țării și în al treilea rând în problema relațiilor cu alte trei entități chineze, Hong Kong, Taiwan și Singapore.

Chinezii au realizat o dezvoltare economică spectaculoasă.

Islamul – o conștiință fără coeziune

Lumea islamică a înregistrat un gol în mijlocul ierarhiei loialității sale, în condițiile în care coeziunile statale s-au bazat pe coaliții tribale. Statul-națiune a fost mai puțin important în comparație cu grupul mic și marea credință. Însuși fundamentalismul islamic respinge statul-națiune în favoarea unității Islamului, similar marxismului care îl respingea în favoarea unității proletariatului internațional.

Lumea islamică e singura ce și-a creat o organizație interstatală pe baza religiei: Organizația Cooperării Islamice, fondată în 1972, cu sediul la Jeddah.

O posibilitate ce pare acum a se confirma este cea referitoare la rolul Turciei în lumea musulmană:

Într-adevăr, Turcia ar putea „proceda precum Africa de Sud”: ar putea renunța la statutul ei laic, ca fiind străin de ființa ei, așa cum Africa de Sud a renunțat la apartheid și s-ar putea transforma astfel dintr-un stat paria al civilizației sale în liderul ei. După ce a experimentat ce e bun și ce e rău în Occident, prin creștinism și apartheid, Africa de Sud este foarte calificată să conducă întregul continent african. După ce a experimentat ce e bun și ce e rău în occident, prin laicitate și democrație, Turcia ar putea fi la fel de calificată să conducă Islamul. Dar, pentru aceasta, ar trebui să respingă moștenirea lui Atatürk mai radical decât a respins Rusia moștenirea lui Lenin. Ar fi nevoie și de un conducător de calibrul lui Atatürk, care să aibă, în același timp, legitimitate politică și legitimitate religioasă, pentru a transforma Turcia dintr-o țară sfâșiată într-un stat nucleu.

O fi citit Erdoğan cartea lui Huntington? Pare că ca…

Serie dedicată cărții lui Samuel P. Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Cu obiecțiuni personale… 😉

întreaga serie de articole
Evaluare cititori
[Total: 0 Media: 0]

Lasă un răspuns