Prostia în Epoca Luminilor

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole

Început odată cu aplicarea raționalismului laic în relațiile dintre oameni, Iluminismul a sfârșit cu o revoluție. Rațiunea ce prinsese aripi la sfârșit de secol XVII ar fi trebuit să conducă la cunoaștere științifică și implicit la progres. Luminatele minți se bucurau de modeste succese, iar chestiunile lumești au fost ignorate. Fiind în esență o mișcare laică, iluminismul presupunea totuși o minimă reconfigurare a principiilor vieții „sfinte” din teologie.

A apărut contradicția deismteism. În vreme ce pentru un teist, Dumnezeu era mai degrabă o persoană ce stătea și asculta rugăciunile, conform teoriei lui Newton, Dumnezeu era marele creator, cel ce inventase mașinăria cosmosului, dar acum trebuia să stea deoparte, ca un ceasornicar ce-și admiră creația, operă ce-i includea totuși și pe năpăstuiții pământului. Dar asta ar fi însemnat că el devenise inutil pentru intelect… Noua „religie”, cea a rațiunii, se declara împotriva clerului, considerând că suferința și nefericirea domneau doar pentru că oamenii nu se purtau „natural”.

Dar, în esență, raționaliștii (în special filozofii) nu erau anti-religioși, vrând doar să pună în locul creștinismului credința în rațiune. Voiau înlocuirea instituțiilor răului (fie ele religioase sau politice), desființarea acestora urmând să permită oamenilor să fie mai buni. În realitate, le-a permis să devină monștri. De aceea, se pare că, fie ele bune sau nu, perfectibile sau nu, fără instituții, comportamentul mai mult sau mai puțin civilizat al oamenilor, pur și simplu dispare.

Însuși confucianistul rațional care-a fost Thomas Jefferson, cu optimismul său exagerat decreta:

„așezați rațiunea pe tronul ei și aduceți orice fapt, orice opinie, în fața tribunalului său.”

Un alt idealist, John Stuart Mill, considera că adevărul poate fi descoperit prin „deplina și libera confruntare a punctelor de vedere opuse”.

În realitate, s-a ajuns la aceeași confuzie comună tuturor sistemelor de credințe bazate pe interpretări subiective.

Se considera că legea naturală ar putea oferi un fundament moral societății umane, idee ce n-a fost decât o altă mare iluzie, deși erau dovezi că pe măsură ce natura era mai logic analizată, cu atât se dovedea mai haotică și mai greu de înțeles. Natura devenea tot mai misterioasă, de necuprins. Și, similar Bibliei, putea fi interpretată după cum dorea fiecare.

Spre deosebire de Locke, cel care nu a avut niciodată un sistem de gândire închegat, George Berkeley, un raționalist axat pe percepție și cunoaștere, a structurat un sistem filozofic destul de solid, sacrificând pentru asta chiar realitatea. El a negat existența independentă a materiei, susținând că ea există doar dacă e percepută. A sacrificat lumea fizică pe altarul logicii. Totuși, fiind episcop anglican, nu l-a putut elimina pe Dumnezeu din povestea sa, trecându-l la titlul de Mare Înțelept. Materia ar înceta să existe dacă n-ar fi percepută. Din fericire, Dumnezeu fiind omniprezent și văzând totul, universul continua să existe, chiar dacă nu era înțeles de oameni! Ce drăguț, nu? 😉

David Hume a desăvârșit acest proces, ducând absurdul rațional către concluzia logică. El nega sinele, disprețuia inducția, refuza identificarea cauzelor, sfida certitudinea, stabilind astfel, în mod logic, inutilitatea logici! 😉 Practic, demonstrând logic faptul că nu putem fi siguri cu adevărat de cunoașterea empirică, el a fost cel care cu două sute de ani înaintea lui Heisenberg a pus la punct „principiul incertitudinii”, ce-i drept, fără a-l enunța explicit. Astfel, el susținea că formulările despre lumea reală sunt fie certe și neinformative, fie informative și incerte, fiind imposibilă cunoașterea care să fie și certă și informativă…

Discreditând logica, Hume a făcut să pălească lampa raționalismului, în comparație cu focul romantismului. Compromiterea (cel puțin) parțială a logicii a dus la exacerbarea sentimentului și a trăirii, sub avalanșa radicalilor și rebelilor romantici ai celei de a doua jumătăți de secol XVIII. Invazia romantismului se baza pe cuvinte cheie precum sensibilitate, entuziasm, milă și inimă. Răbdarea de veacuri a fost înlocuită cu pasiunea, iar liberalismul rațional cu anarhia.

J. J. Rousseau aprecia tot ce era inutil, distructiv și violent. Romanticii iubeau cavalerismul medieval, rupându-se practic de realitate. Ei admirau pasiunile puternice de orice fel, indiferent de urmările lor sociale. Imorale erau doar constrângerile sociale. Practic, romanticul era un rebel mistic, făcând exces de subiectivitate.

Deși mișcare nefilozofică și dezorganizată, romantismul a avut un reprezentant de frunte: J. J. Rousseau, cel ce idealiza starea primitivă a omului, deși n-o cunoștea. „Înapoi la natură” a fost doar un strigăt de jale… Din punct de vedere politic, lucrarea sa „Contractul social” nu face decât să pară o susținere nesinceră a democrației, susținând de fapt statul totalitar.

În toată această perioadă de luptă sterilă a „luminaților” între ei, omul obișnuit al secolului XVIII a rămas total „neluminat”, și ca urmare a suspiciunii față de nou. Deși viața lor depindea de cunoaștere, chiar și marinarii au renunțat cu greu la schițele de mână, pentru a trece la hărți tipărite. Ce să mai vorbim de politicile publice ale liderilor? În lucrarea sa „Eseu despre principiul populației”, Thomas Malthus arăta că modalitățile aplicate pentru ajutorarea săracilor nu făceau decât să ducă la și mai multă sărăcie și foamete… (Alo, domnii de la guvernare, se aude?)

Perfecționarea agriculturii secolului XVIII a mărit sărăcia, avantajându-i doar pe marii proprietari de pământuri. Așa cum se-ntâmplă și azi, bogații deveneau tot mai bogați, iar săracii tot mai mulți. Descoperirile tehnologice au fost folosite nu pentru a îmbunătăți viața celor săraci, ci pentru a abuza de ei și eventual pentru a-i dezumaniza. (Sună cunoscut?)

Simultan, finanțiștii veroși au pus la cale scheme piramidale (vezi South Sea Buble, iar la noi, după vreo trei sute de ani a fost posibil chiar și Caritas-ul!). N-ar fi existat nici o revoluție americană dacă nu se ratau ocaziile de adaptare a coloniilor la noua structură a imperiului britanic. Liderii britanici s-au încăpățânat să considere mișcarea revoluționară doar o simplă conspirație „a celor periculoși și rău intenționați”. Ca de obicei, voința menținerii unor orientări învechite, în situația apariției unor noi condiții, nu făcea decât să transforme problemele în crize. A fost, așa cum este și acum, un model tipic al celor de la putere, care privesc justiția ca pe o amenințare. Mai mult, guvernul britanic a renunțat la o minimă înțelepciune, refuzând principiul lui Burke („nu e neapărat bine să faci ceea ce ai dreptul să faci”), lucru care arăta că nu era înțelept să impozitezi, atunci când impozitul nu e oportun.

După victorie, Statele Unite au fost văzute de iluminiști ca pe o oportunitate de planificare a destinului. Dar chiar și așa, cutumele trecutului erau vii: de fapt, când Thomas Jefferson susținea că „toți oamenii sunt creați egali…”, el îi avea în vedere doar pe bărbații albi, plătitori de taxe. Nu mai mult…

În plus, părinții fondatori ai Statelor Unite nu aveau idee despre complexitatea manipulării voturilor și potențialul de corupțiepolitică a sistemului creat. N-au prevăzut nici dezvoltarea partidelor politice, ca să nu mai vorbim de grupurile de interese ce-au transformat democrația în batjocrație

La fel de naiv a fost establishment-ul francez, care considera că țara există pentru a-i sluji lui. Monarhii de Valois și-au devalorizat în mod repetat moneda, ducând economia de râpă. Dar adevărata splendoare a prostiei s-a manifestat prin Bourboni, Ludovic al XIV-lea epuizându-și țara în interminabile războaie, lăsând moștenire doar amărăciune și dezbinare. Prostia claselor avute a dus la o revoluție despre care singura mirare e cea legată de întârzierea ei…

Mecanismul revoluționar: cei de la conducere devin incapabili să mai distribuie bunuri pentru populație; e vorba de șiretlicul de a controla atât cererea, cât și oferta; când cererea crește și oferta rămâne constantă (sau scade), o bandă de revoluționari apare cu promisiunea de a onora acea cerere suplimentară.

Regalitatea, nobilimea și clerul, toate scutite de taxe, au aruncat întreaga povară a susținerii țării pe umerii celor mai puțin capabili să plătească. Asta a dus la un context opresiv. Și asta în condițiile în care biserica catolică franceză se străduia să convingă lumea că fiecare trebuie să fie mulțumit cu ce avea! 😉 Dar, deși Franța consuma mai mult decât putea produce, criza era suportată doar de cei ce munceau în tăcere…

Inspirată, sau chiar creată de Rousseau, mișcarea romantică a Revoluției franceze a dat tonul revoluțiilor comuniste și fasciste din Italia, aspirând la înlocuirea creștinismului cu o venerare a statului, venerare administrată de o tagmă elitistă de înalți „preoți” care să acționeze în numele maselor, în timp ce drepturile individuale erau înecate în sânge.

Și pentru că s-a considerat că o revoluție nu e suficient de distrugătoare, Franța a declarat război Austriei, în aprilie 1792 (vezi Războaiele Revoluției franceze). republicanii sperau astfel într-o răspândire a spiritului libertății peste granițe, iar regaliștii sperau în reinstaurarea monarhiei.

Teroarea iacobină (1792 ÷ 1794) a dus la isterie. Robespierre, discipol al lui Rousseau, s-a crezut profetul unei noi ordini instaurată cu ghilotina: nobilii erau ghilotinați, ateii erau ghilotinați, Danton a fost și el ghilotinat pentru că se opunea ghilotinării. Abia în iulie 1794, excesele lui Robespierre au fost oprite prin… ghilotinarea lui!

Tragedia revoluției franceze a fost aceea că la zece ani de la izbucnirea ei, noua Franță semăna prea mult cu cea de altădată, dar în haină republicană. După doar câțiva ani de revoluție, grija pentru principiile inițiale (libertate, egalitate fraternitate) a fost înlocuită cu cea pentru comerț, proprietate și valori materiale. Poporul nu era nici în măsură și nici pregătit să se conducă singur, așa încât a apărut Napoleon. Anarhia și haosul idealurilor greșit aplicate au dus la autocrație, imediat ce s-a afirmat un administrator capabil. Iar Napoleon însuși e dovada unei corelări invers proporționale între putere și prostie: pe măsură ce puterea-i creștea, i se șubrezea rațiunea.

Prostia ar putea fi modul de a evolua al puterii. În timp ce corupe judecata, prostia îi încurajează pe ceilalți să devină mai puternici, permițând astfel afirmarea noilor combinații de dezvoltare a formelor de idioțenie.

Prin „Codul lui Napoleon”, lumea a fost îmbrăcată într-o cămașă de forță, urmând o sută de ani de lupte ale femeilor franceze, ale muncitorilor și țăranilor pentru a ieși din ea și a-și obține drepturi.

Cu toată naivitatea sa, iluminismul a oferit totuși o lume mai bună. A combătut ignoranța, bigotismul și tirania, constituindu-se în inspirație pentru cei ce-au continuat lupta cu răul secular. Marele său triumf a fost acela al îndepărtării civilizației vestice de dependență, fie ea religioasă sau de altă natură, inclusiv dependența de rațiune. Din păcate, secolul XVIII a încurajat excesele, omul iluminismului pierzând încrederea în orice sistem de control, precum cel religios, al rațiunii sau al naturii, care părea irațională și subiectivă.

Așa încât, secolul XVIII le-a oferit gânditorilor nu o moralitate universală, ci o revoluție și o dictatură: fie că o astfel de moralitate nu există, fie că în următorul secol XIX, omul occidental a renunțat s-o mai caute, concentrându-se pe exploatarea resurselor naturale și umane, în căutarea profitului…

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole
Evaluare cititori
[Total: 0 Media: 0]

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.