Prostia erei aroganței

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole

Secolul XX… O lume meschină a prosperității și succesului tehnologic…

O nouă „revoluție industrială” în plină desfășurare: telefonul, lumina electrică, avionul, și multe altele păreau să confirme că nu există limite pe care tehnologia să nu le poată depăși. Astfel s-a ajuns ca secolul XX să fie caracterizat de o evidentă agresivitate și exploatare a resurselor umane și a mediului. Și asta, în condițiile în care un semnal de alarmă pentru cei ce credeau orbește în invincibilitatea tehnologiilor ar fi trebuit să fie soarta Titanicului: pretinsele compartimente etanșe de la prora au fost lăsate deschise în partea de sus, permițând inundarea lor; nu erau suficiente bărci de salvare (sigur, nu erau necesare pe un vapor ce nu se putea scufunda, nu-i așa?)… Astfel s-a făcut sacrificiul aroganței!

La scurt timp după asta, inabilitatea speciei umane de a conviețui s-a concretizat în prima conflagrație mondială. Și pentru că s-a considerat a fi insuficientă, s-a trecut ulterior și la a doua! Iar relațiile interumane par să confirme că ne-am fi aflat în întunecosul Ev Mediu. Astfel, deși încă din 1898 Ivan Bloch arăta în lucrarea „Viitorul războiului” (vezi mai jos) faptul că războiul nu ar avea viitor din pricina falimentului națiunilor angajate în el, omenirea a demonstrat că ignoră din plin astfel de semnale.

Chiar și în 1910, Norman Angell publica „Marea Iluzie”, în care susținea că un război între marile puteri reprezenta o imposibilitate economică, pe baza interdependenței credit-finanțare.

Mai mult, în chiar primăvara lui 1914, un membru britanic al unei comisii internaționale ce avea ca obiectiv întocmirea unui raport asupra războaielor balcanice din 1912÷1913, exprima opinia că toate națiunile europene își doreau pacea, că perioada cuceririlor se încheiase și că nu vor mai fi războaie între marile puteri.

Realitatea, crunta realitate a fost alta: războiul, cu un cost de treizeci și trei de ori mai mare decât toți banii de aur ai lumii, războiul care a sărăcit și distrus oameni, conducători și state…

Datorită gândirii de grup, statul major francez a ignorat toate informațiile și semnalele ce arătau că germanii urmau să atace prin nord. Doar ajutorul britanic le-a permis să facă față în bătălia de la Marna (6 ÷ 10 septembrie 1914), războiul ajungând într-un punct mort. Mai mult, dacă bătălia ar fi început cu o zi mai devreme, întreaga armată germană ar fi fost anihilată. Dar pentru că ofițerii britanici refuzau să comunice cu guvernatorul militar al Parisului, generalul Joseph-Simon Gallieni – un „blestemat comedian”, un tip dezorganizat, confuz și dezordonat, definit de cizmele-i negre cu butoni și carâmbi galbeni, ei bine, o astfel de întârziere a dus la prelungirea războiului cu patru ani… Și acești patru ani au arătat suficientă stupiditate: aroganța nemților, „carnea de tun” a țarului (respectiv țăranii ruși), încurcarea lucrurilor de către britanici și chiar entuziasmul francezilor…

După intrarea SUA în război, deși promova democrația, chiar acasă la ei, americanii au ajuns ca prin vocea unui presupus campion al drepturilor civile, Clarence Darrow, să susțină că:

Oricine nu ar susține președintele în această criză, ar fi mai rău decât un trădător.

Sigur, se aplica „principiul” că „odată ce s-a dat drumul gloanțelor, cetățenii pierd dreptul de a discuta și dezbate problema implicării în război, fie în public, fie în privat”. Astfel, pe motiv că individualismul era barbar și colectivismul civil, individualismul a fost înlăturat. Iar pentru promovarea colectivismului, Departamentul de Justiție și-a creat propria structură de spioni civili – Liga Americană pentru Protecție -, cu posibilitatea de a citi corespondența, de a asculta conversațiile telefonice ale colegilor de serviciu, ale vecinilor și prietenilor.

Iar după război, America s-a complăcut exceselor emoționale: fanatism american, Ku Klux Klan, anihilarea și vânarea radicaliștilor cu mâna lungă a lui J. Edgar Hoover, ajuns șef al Intelligence Division din cadrul Departamentului Justiției. Iar cea mai izbutită gafă socială a perioadei a fost Prohibiția.

A urmat un boom al liberei inițiative care s-a transformat de fapt în protejarea corporatocrației, mai ales după adoptarea celui de-al paisprezecelea amendament, care deși inițial avea rolul de a-i proteja pe noii sclavi liberi, s-a transformat imediat într-un avantaj al comunității de afaceri, după ce „Corporația” a primit statutul legal de „Persoană”. Oamenii de afaceri au devenit nepăsători la responsabilitatea lor față de societate, presupunând că ceea ce era bun pentru afacere era bun și pentru America.

Însăși Marea Depresie din 1929 nu a produs o schimbare majoră de atitudine, politicienii fiind mai curând interesați să-și salveze dolarii, decât să se ocupe de criză.

În 1936, Comisia Națională Ouija a făcut din Constituție un simbol național pe care toți oamenii îl puteau proslăvi, lăuda și… ignora.

Până pe la mijlocul anilor ’30, ideea de deficit bugetar era considerată nesănătoasă de oamenii cu judecată. Ulterior, au apărut cei ce-au propus deficitul bugetar, acesta ajungând o adevărată amenințare în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Dar Noul Mesia al economiei (J. M. Keynes) avea răspunsul: taxele trebuiau ridicate pentru a ține pasul cu consumul, iar munca trebuia să preceadă măririle de salarii. O soluție bună doar pentru idealiști, din moment ce în 1942, realiștii au descoperit că inflația se auto-întreține.

Prin 1960, muncitorii americani organizau greve și parade, solicitând dreptul de a nu munci, pentru ca după doar un deceniu și ceva să organizeze marșuri și demonstrații pentru dreptul de a munci!

Între timp, în anii ’30, lumea încerca să facă față consecințelor revoluțiilor politice din Rusia și Germania.

Dacă una dintre minunile minții umane se află în eficiența acesteia de a provoca îndoiala omului, pentru ca acesta să nu poată confirma fapte ce nu fac parte din ideologia comună, compensația se găsește în tradiția liberală care permite ca toate ideile să înflorească, în așa fel încât cea mai bună, care reflectă faptele, să poată predomina, în final.

Liberalismul rus a reliefat stupiditatea personificată de Alexander Kerensky cu jalnica sa încercare de a conduce un stat democratic rus. Slăbiciunea lui Kerensky a permis o meticuloasă repudiere a liberalismului de către Lenin, cel care considera cruzimea o mare virtute, cel ce a făcut dovada că fanaticii nu trebuie să fie neapărat și proști. Lenin a lăsat istoriei o lecție: folosirea inteligentă a sloganurilor este precumpănitoare, acestea modelând percepțiile pe care oamenii le au despre experiențe și controlând înțelegerea faptelor. Doar puterea propagandei a permis menținerea miturilor legate de îmbunătățirea vieții rușilor după revoluția bolșevică, în condițiile în care, de fapt, realitatea era că Rusia o ducea mult mai rău sub comunism, decât sub stăpânirea țaristă.

Deși ideologiile comuniste sunt explicit non-teiste, practic au devenit expresii ale unui fundamentalism foarte asemănător religiilor: a se vedea pelerinajul la Mausoleul lui Lenin, sau incantațiile de maxime din Cărțulia Roșie a lui Mao.

Dar, mai mult decât stupiditatea, frica a reprezentat o motivație mai puternică pentru acțiuni ilogice… Aceeași frică a Franței de Germania de după Primul Război mondial a permis eșecul tentativei de îngropare a militarismului german. Personificarea acestuia, Hitler știa că nu adevărul e util capturării mulțimilor. Fiind interesat doar de putere, el a ales să le spună germanilor ceea ce voiau să audă. A fost târziu pentru poporul german momentul înțelegerii că drumul ales era greșit. În ciuda evidențelor că Hitler chiar este ceea ce pretindea că este, dacă nu cumva chiar mai rău, aproape nimeni nu l-a perceput ca pe o amenințare.

Instruiți să creadă în superioritatea lor, germanii nu puteau înțelege (și accepta) că fuseseră înfrânți în prima conflagrație mondială. Pe acest fundal, teza lui Hitler prin care susținea că marele popor german fusese înjunghiat pe la spate de către bancherii evrei, această teză a devenit foarte populară, salvând mitul teutonic.

Cireașa de pe tort a fost atitudinea britanicilor, prin guvernul Chamberlain care a preferat să ignore cele trei mesaje ale generalilor germani care îndemnau Londra la o luare fermă de atitudine. În loc de asta, Guvernul Majestății Sale a semnat Acordul de la München, preferând ca Hitler să fie perceput ca un simplu naționalist ce luptă împotriva comunismului…

De cealaltă parte, se pot enunța trei mari greșeli ale lui Hitler:

  • cea prin care i-a permis lui Göring să trimită Luftwaffe la Dunkirk, în mai 1940, în condițiile în care Göring era invidios pe generalii armatei; în plus, vremea rea a favorizat miraculoasa evadare a britanicilor;

  • înfuriat pe câteva raiduri de bombardament ale RAF asupra Berlinului, Hitler a trimis Luftwaffe să distrugă această forță britanică, dar raidurile germane s-au concentrat asupra Londrei, neimportantă strategic; astfel RAF a câștigat „bătălia Angliei”, evitând o invazie ce a trebuit amânată pe termen nelimitat;

  • a treia și probabil cea mai mare greșeală, a fost aceea a atacării Rusiei, Germania trebuind să lupte astfel pe două fronturi; iar Stalin, informat fiind de atac, a dat dovadă de o și mai mare prostie, refuzând să creadă în posibilitatea ca acesta să aibă loc atât de rapid; chiar și în ziua invaziei (22 iunie 1941), Rusia încă livra Germaniei materiale de război!

Gândirea de grup a făcut posibilă și credința în invulnerabilitatea Singapore-ului, căderea Pearl Harbor arătând din nou că ignorarea avertismentelor se răzbună. S-a mai confirmat o dată tendința oamenilor de a acorda credit doar unor date ce le alimentează așteptările, ignorându-le pe celelalte.

Similar, militariștii japonezi au apreciat lucrurile greșit, considerând că după distrugerea flotei americane din Pacificul de Vest, America va accepta o pace dezonorantă, lăsând Japoniei această zonă a lumii.

După 1945, victoria aliaților n-a eliminat decât zvastica. Marile probleme ale umanității (nedreptatea, agresivitatea, corupția, ignoranța și stupiditatea) au rămas intacte. Războiul Rece și diversele lui formule mai concrete (Golful Porcilor, Războiul din Vietnam, Scandalul Watergate, etc.) n-au fost decât forme ale prostiei umane.

Evoluțiile tehnologice ce au urmat (ADN, transplantul de organe, cuantica, electronica, etc.) deși impresionante, toate aceste triumfuri, da, intensifică, dar nu clarifică relația noastră cu natura, sau a unuia cu celălalt. Nici științele sociale nu par a avea mai mult succes, reliefând doar o lume ce se auto-construiește ca fiind postmodernă, fragmentară și… deconstructivistă…

Aroganța tehnologică s-a extins atât spre dimensiunile spațiului cosmic (vezi eșecul navetei Challenger), cât și spre microuniversul atomic. Nici măcar Cernobîl-ul nu a schimbat încrederea oarbă în tehnologie, deși istoria e plină de exemple cu evenimente neverosimile, cu consecințe grave (Lebede Negre).

În esența sa, secolul XX a fost unul al tranziției de la Era Industriei la Era Dezinformării. Iar lecția sa este aceea că știința și tehnologia nu ne vor salva de noi înșine, așa cum nu vom fi salvați nici de superstițiile și religiile dezbinătoare. Vom putea face tot mai multe și tot mai bine, dar vom uita motivul. Iar obiectivul ar trebui să fie îndreptat spre întregul mediu uman. Problema ține de faptul că ne lipsește autocontrolul…

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole
Evaluare cititori
[Total: 0 Media: 0]

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.