Prostia non-occidentală

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole

Egiptul

Vorbeam anterior (și) despre egipteni. Și despre prostia lor. Cu toate astea, pare că ei au făcut ceva bine: au găsit un echilibru cultural cu mediul lor natural, chiar dacă (ne e deloc exclus) exact acest lucru a dus la ulterioara lor supunere de către succesivele valuri ale asiaticilor, musulmanilor și a unor elemente violente occidentale…

Deși practicau o aceeași religie, lipsa de unitate a limbii folosite de conducătorii Ottoman-Mamluk (vezi Sultanatul Mameluc) și cea a poporului cucerit nu crea legături prea puternice între conducători și popor. Pe durata domniei lui Mamluk (1250 ÷ 1517), doar negustorii au contribuit la bogăția Egiptului. Și pentru că, nu-i așa, dacă un lucru merge bine, de ce să nu fie „îmbunătățit”, intervenția statului din final de secol XV a limitat inițiativele comerciale, asta având ca efect declinul Egiptului.

Guvernatorii turci din secolul XIX aveau ca scop o economie bazată pe export și pe afluxul de capital străin. Dar practicarea unor dobânzi tot mai mari a dus în 1875 la vânzarea disperată și stupidă a acțiunilor egiptene la Compania Canalul Suez către britanici pentru doar douăzeci de milioane de dolari. Astfel, obținând o echilibrare  economică pe termen scurt, Egiptul și-a pierdut influența și beneficiile aduse de un bun de talie internațională.

Secolul XX: urmărind creșteri economice susținute, Egiptul a ajuns la o politică fascistă de planificare guvernamentală. În 1956, Gamal Nasser a trecut la naționalizări, eliminând mare parte a capitalului necesar, dar și la profesioniști. S-a ajuns la o dezvoltare lentă, cu resurse colectate greu și o populație în creștere. Ăsta e un punct de vedere! Dintr-un alt punct de vedere, conform documentarului „Principiul puterii” (vezi pagina cu documentare), lucrurile ar părea cu totul altfel în privința lui Nasser…

Nici Anwar Sadat n-a reușit să facă față problemelor pe termen lung, el fiind prea idealist, constatând că până și cel mai mare triumf al său pe termen scurt, pacea cu Israelul, i-a îndepărtat atât pe susținători (armata), cât și pe oponenți (extremiștii religioși). Asasinarea sa l-a transformat în martir al liberalismului…

India

S-a ajuns la o extremă epuizantă nu doar în Egipt, ci și în India, unde devotamentul hindușilor fataliști față de starea nirvana la nivel național a facilitat cucerirea și dominația musulmană pentru o mie de ani. Această cucerire (probabil cea mai sângeroasă până la cel de-al Doilea Război Mondial) a arătat că echilibrul fragil al civilizației poate fi ușor și oricând înlăturat de barbari, care pot invada fie din exterior, fie pot ataca din interior. Hindușii înșiși și-au irosit puterea prin războaie și neînțelegeri interne. O asemenea situație, fusese deja prevăzută de Platon (a se vedea seria de articole dedicată). Mai mult, hindușii au adoptat religii ca budismul și jainismul, care-i storceau de vlagă pentru a face față nevoilor vieții.

Profitând de apatia și indiferența poporului indian în fața supraviețuirii, rajahii războinici au construit o civilizație feudală în Mewar și în alte câteva state. Pentru circa o mie de ani (între 600 și 1600), acești lorzi feudali au apărat întreaga Indie. Ei considerau războiul ca pe o artă supremă, dar tocmai această mândrie a dus la slăbirea lor, prin rivalitatea micilor state divizate. Iată contraste ale militarismului indian: când lipsea, era o slăbiciune fatală în apărare, iar când exista, era o putere separatoare fatală.

Următorii trei sute de ani (700 ÷ 1000) creșterea opulenței indienilor nu era decât invitație la cucerire pentru huni, afgani și turci, toți pândind momentul oportun. Totuși, adevărata cucerire a început în secolul XI, printr-o devastatoare invazie a musulmanilor, a căror acțiuni au durat secole la rând.

Înainte de asta, India era un teritoriu divizat în state aflate (cum altfel?) în război. După asta, acest teritoriu s-a divizat pe baza religiilor aflate în conflict, în special islamismul și hinduismul. Întristător a fost eșecul poetului medieval Kabir, cel care a combinat cele mai bune părți ale celor două religii într-una singură, fără diferențiere, cu un singur Dumnezeu, în ceruri. La moartea poetului, în 1518, musulmanii și hindușii s-au certat, unii dorind să-l îngroape, iar alții să-i ardă trupul. Cuvintele lui au trecut în tradiția indiană, dar au inspirat apariția a două secte, rămase și azi separate: cea a musulmanilor și cea a hindușilor.

Înrobiți, indienii – căutând consolarea în religie -, au fost predispuși la adoptarea creștinismului. Această religie putea ridica standardul iubirii în întreaga lume, dar acest lucru a fost blocat de caracterul și comportamentul creștinilor. E un mare contrast între percepte și practici…

Practic, impactul occidentului asupra orientului a fost mai mare prin învățarea de-a lungul secolelor și prin tehnologie, decât prin educarea sectelor și teologie; prin educație liberală, decât prin religie.

Sistemul indian de caste a asigurat ordinea, dar n-a deschis calea dezvoltării abilităților. El nu stimula inițiativa și inventivitatea.

China

Contrastând cu cea indiană, cultura chineză a fost dintotdeauna mai filozofică și mai intelectuală, bazându-se mai mult pe înțelepți decât pe sfinți. Idealul chinez nu e devotamentul pios, ci contemplarea matură. Lao-tze (cca. 550 î.H.) era dominat mai mult de idealism decât de realism. Discrepanța dintre formalitate și funcțiune a fost naturalizată de Confucius (551? ÷ 479? î.H.), filozoful ce a sintetizat o filozofie religioasă a moralității. Haosul perioadei sale îi oferea remediul regenerării morale bazate pe o sănătoasă viață de familie, care ar duce la ordine. El era prea filozof, căutările sale pentru un sistem perfect de moralitate fiind duse în eroare de viziuni ale unor idealuri inumane. Cunoașterea nu-i face pe oameni neapărat mai sinceri, mai buni, dar ar putea să-i facă mai prefăcuți și mai răi, cu o mai mare eficiență.

Din păcate, discipolii lui Confucius au creat o birocrație anti-intelectuală reticentă la creativitate și cercetare liberă. Filozofia s-a rupt de realitate, iar clasicii confucieni au ajuns să devină mult prea rigizi. Între 1200 și 1900, confucianismul a modelat gândirea chineză. S-a creat un sistem de valori general și nedefinit, care a devenit practic prea sensibil și prea rațional, în afara oricărei discuții, analize sau reforme.

În prezent, confucianismul fost eliminat în China, adoptându-se știința.

Înaintea revoluției industriale, orientalii nu-i înțelegeau pe occidentali, cu preocuparea lor pentru afaceri, iar occidentalii nu-i înțelegeau pe orientali, la care vedeau inerție și stagnare.

Urmează să trecem la grecii antici, romani, etc…

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole
Evaluare cititori
[Total: 0 Media: 0]

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.