Prostia în Epoca Rațiunii

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole

Neoficial, Epoca Rațiunii a început în 1555, când Dieceza de la Augsburg a făcut armistițiu în conflictul religios din Europa vremii. Iar noua regulă era:

Religia conducătorului din zonă se aplică.

A avut loc apariția explicațiilor științifice ale fenomenelor naturale, simultan cu decăderea bazelor teologice ale cunoașterii, cu toate că, irațional de altfel, viața politică a popoarelor continua să fie modelată de cei de la putere, în vreme ce viața afectivă de religie. Dizidenții migrau însă dintr-o regiune în alta, pe baza compatibilității religioase cu cea a conducătorilor zonali. Deși speranța era aceea a ajungerii la o înțelegere rațională între catolicism și diferitele variante de protestantism, rezultatul a fost doar reluarea ostilităților (vezi Războiul de treizeci de ani). Deci, intoleranța era imună la logică. În paralel, a continuat vânătoarea de „vrăjitoare”, torturarea victimelor pentru obținerea „mărturisirilor” încetând doar la final de secol XVII.

Liderul educat, informat și elitist al Epocii Rațiunii avea un principiu:

Gândesc, deci nu-i nevoie s-o faceți și voi.

Interesul general pentru rațiune a condus la nivel abstract la eterna confruntare filozofică dintre raționaliști și empiriști. dar atât „raționaliștii” Descartes, Leibnitz și Hobbes, cât și empiristul John Locke, toți considerau că lumea are totuși un sens, presupunând că universul e „rezonabil”.

deși prin scrierile sale n-a deranjat Biserica, făcând loc sufletului în descrierea unei lumi mecaniciste, universul lui Descartes nu era cel din Biblie, chiar dacă n-a renunțat la liberul arbitru al catolicismului. S-a dovedit însă a fi un extremist Gottfried Leibnitz, cel care nu doar că punea la îndoială existența materiei, ci chiar o nega complet. Încercările sale de a demonstra existența lui Dumnezeu n-au fost decât jalnice exemple de pervertire a unui mare intelect, în încăpățânarea de a aduce dovezi pentru o presupunere: Dumnezeu trebuie să existe, pentru că ar fi mai bine dacă ar exista, decât dacă n-ar exista! Și cum adevărurile abstracte (precum 2 + 2 = 4) sunt mereu adevărate, rezultă că Dumnezeu există! 😉

În schimb, Thomas Hobbes a fost un raționalist mai puțin înveterat, un absolutist picat de partea rațiunii. El era un determinist atât de intransigent, încât a fost suspectat de ateism.

În paralel, John Locke născocea filozofia empirismului liberal. Putea fi deschis la minte, sau rezonabil, evitând o sistematizare a ideilor care să-i permită ieșirea din multitudinea de adevăruri. de fapt, el a cam refuzat să tragă concluzii ce-i displăceau.

Francis Bacon a fost deschizătorul drumului ce va fi urmat de gândirea occidentală, chiar dacă, similar altora, a eșuat în a sistematiza filozofia naturală. Totuși, considera că filozofia poate fi separată de teologie. Și chiar dacă nu a putut aprecia spirala științei, a identificat cinci „Idoli” (mentalități) ce duc la prostie:

  • idolii triburilor – inerenți naturii umane, oamenii așteptând de la natură mai mult decât poate oferi;
  • idolii peșterilor – prejudecățile personale;
  • idolii piețelor – cuvintele, cele care pot tiraniza mintea;
  • idolii teatrelor – sistemele de gândire false, precum cel al lui Aristotel sau cel al scolasticilor;
  • idolii școlilor – reguli oarbe, precum silogismele, care iau locul analizei/judecății proprii.

Deși cunoscută ca Epoca Rațiunii, această perioadă a fost și Epoca Faptelor: cunoașterea și înțelegerea s-au împotrivit religiei. Noutatea a căpătat preț, știința furnizând adevăruri de necontestat ce arătau că lucrurile pot fi și altceva decât ceea ce par. Că aparențele înșală…

Printre cei ce-au împins căruța științei înainte se numără: Copernic, bazat pe ipoteza heliocentrică avansată de Nicolas de Cusa, Newton, cu-a sa lege a inerției, Tycho Brahe, prin descoperirea unei supernove în 1572, Johannes Kepler, al cărui misticism l-a dus către Copernic. Pasul următor i-a aparținut lui Galileo Galilei, care a zguduit bazele sistemului ptolemeic, prin publicația sa din 1610 („Le Operazioni del Compasso Geometrico et Militare”).

Logica a fost folosită atât de criticii Bisericii pentru a refuza dogmele, cât și de opozanții învățăturii, pentru a refuza fapte concrete. Se pare astfel că rațiunea nu era instrumentul ce ducea direct la adevăr, ci unul pe care oricine îl putea folosi pentru a explica orice…

Pentru a nu fi răi, hai să aflăm că Biserica doar s-a adaptat mai lent: abia în 1822 Pământului i s-a oferit permisiunea papală de a se învârti în jurul Soarelui, pentru ca abia în octombrie 1922 Biserica să recunoască faptul că Galilei avusese dreptate… 😉

În medicină, aceeași obediență în fața cutumelor a făcut ca lucrările lui Galen să fie repere pentru un mileniu și jumătate… Doar un curajos precum Philippus Paracelsus – fizician autodidact – a aruncat în foc o lucrare a lui Galen, trecând la o abordare bazată pe propriile experiențe. Iar reformatorul profesionist Andreas Vesalius a rescris cărțile de anatomie, urmat fiind de William Harvey și de microscopistul Marcello Malpighi, care avea să descopere venele capilare.

Din punct de vedere social, credința în stat a înlocuit credința în rai, iar în ansamblu, principiul de bază al politicii a fost absolutismul.

Reacția la absolutismul politic și la despotismul regal a fost liberalismul, cel care s-a născut în monarhiile limitate ale Olandei și Anglei. Început prin toleranță religioasă, a devenit filozofia parlamentarismului democratic și a capitalismului. Dar, deși drăguț și democratic, liberalismul n-a stabilit nimic. Prin urmare, a apărut altceva: iluminismul…

O istorie a prostiei – de la anticii greci la ziua de azi.
Note de lectură a cărții lui James F. Welles, „Istoria prostiei”.

întreaga serie de articole
Evaluare cititori
[Total: 0 Media: 0]

Lasă un răspuns