Natură și convenție

O serie dedicată notelor de lectură a lucrării „Societatea deschisă și dușmanii ei” de Karl R. Popper

întreaga serie de articole

Natural vs. convențional

Dezvoltarea unei bune înțelegeri a diferenței dintre „natură” și „societate” implică un lucru important: eliminarea ideii unei „societăți închise”. Se impune distincția dintre:

  1. legile naturale – cele pe care le-aș numi obiective, de tipul celor care descriu mișcările corpurilor celeste, succesiunea anotimpurilor, legea gravitației, etc.;
  2. legile normative – pe care le-aș numi subiective, de tipul normelor, interdicțiilor, poruncilor.

Cele tip a. reprezintă regularități stricte, invariabile care, fie au loc în fapt în natură (cazul unui enunț adevărat), fie nu au loc (cazul unui enunț fals). În acest context, ipoteza este o lege a naturii (un enunț) despre care nu știm dacă e adevărată sau falsă, asta reprezentând o incertitudine. O lege a naturii e inalterabilă, nu admite excepții. Legile naturii nu pot fi nici încălcate, nici impuse, fiind în afara controlului uman.

O lege de tip b. nu e decât o normă juridică, un comandament moral. Ea e modificabilă, poate fi bună sau rea, dreaptă sau nedreaptă, acceptabilă sau inacceptabilă. Și doar metaforic vorbind poate fi considerată „adevărată” sau „falsă”. Ea nu descrie un fapt, ci trasează direcții de conduită pentru oameni, iar dacă are rost sau semnificație, există posibilitatea de a fi încălcată; iar dacă nu există o astfel de posibilitate, această lege e superfluă și lipsită de semnificație…

O lege normativă e respectată datorită hotărârii de a aplica sancțiuni.

Așa ajungem la specificul unei „societăți închise”: monismul naiv. E un stadiu în care distincția dintre legile naturale și cele normative nu a fost făcută. Stadiul intermediar (abstract, care probabil n-a existat vreodată) către „societatea deschisă” este cel al naturalismului naiv, în care oamenii cred că regularitățile – fie ele naturale sau convenționale – nu pot suferi nici o modificare. Un al stadiu ar fi cel al convenționalismului naiv, unul în care atât regularitățile naturale, cât și cele normative sunt considerate expresii ale deciziilor zeilor sau demonilor antropomorfi, sau ca fiind dependente de aceste decizii.

În opoziție, specificul „societății deschise” este dualismul critic care, în dezvoltarea filozofiei grecești, se declară sub forma opoziției dintre natură și conveniențe.

Standardele nu pot fi găsite în natură, aceasta constând din fapte și regularități, nefiind nici morală, nici imorală. Responsabilitățile și deciziile intră în lumea naturii doar odată cu noi. Pentru a putea fi aplicate, deciziile noastre trebuie neapărat să fie compatibile cu legile naturii, inclusiv cele ale fiziologiei și psihologiei umane ;)… În caz contrar, unele decizii pot fi eliminate, ca imposibil de îndeplinit. Astfel dualismul critic pune accentul pe imposibilitatea reducerii deciziilor sau normelor la fapte, devenind astfel un „dualism al faptelor și deciziilor”.

Noțiunea de decizie are două sensuri: cazul în care a fost propusă, discutată și/sau adoptată, dar semnifică și actul de a decide, doar acest sens putând caracteriza o decizie ca fiind un fapt. Formularea unei descrieri/enunț e doar un fapt sociologic sau psihologic. Dar „descrierea făcută se cere deosebită de faptul că a fost făcută”. No și doar noi suntem responsabili pentru adoptarea sau respingerea oricărei legi morale sugerate; noi suntem cei ce trebuie să deosebim între adevărații și falșii profeți.

Burnet exprimă o idee a lui Protagoras:

„Instituțiile și convențiile sunt cele ce au înălțat pe om deasupra dobitoacelor.”

Aici îmi permit un comentariu personal. Așa să fie? Nu cumva asta e doar o expresie a aroganței speciei umane ce se consideră deasupra altora? Nu cumva și acele alte specii au propriile instituții și convenții pe care oamenii, cu autosuficiența de care dau dovadă, nici măcar nu mai încearcă să le vadă? Iar chestia asta nu-și are originea în religie, cea care a promovat ideea „stăpânirii Pământului”?

Revenind la ceea ce ne spune Karl Popper, legile „naturii umane” reprezintă regularități psihologice sau socio-psihologice ale comportamentului uman. Avem nevoie de instituții așa cum avem nevoie de pârghii pentru a realiza ceva ce depășește puterea mușchilor. Asemenea mașinilor, instituțiile multiplică puterea noastră, cu consecințe bune sau rele. Construirea instituțiilor necesită o cunoaștere a regularităților sociale ce impun limite obiective ce pot fi atinse cu ajutorul acestora. În esență, instituțiile se formează prin statornicirea respectului anumitor norme, concepute din perspectiva unui anumit scop.

În cadrul instituțiilor, legile normative se împletesc strâns cu cele sociologice (naturale).

Există trei poziții intermediare folosite pentru apărarea unor concepții etice radical opuse, în particular pentru a susține cultul puterii sau pentru a apăra drepturile celor slabi:

  1. Naturalismul biologic. Spre exemplu, pe baza lui, Pindar sprijinea teoria că cei puternici trebuie să conducă. Sofistul Antiphon a fost primul ce a formulat o versiune umanitară sau egalitară a naturalismului biologic; încălcarea normelor impuse de oameni e dezavantajoasă și chiar periculoasă dacă e observată de cei ce le impun; dar nimeni nu trebuie să se rușineze pentru că le încalcă, o etică utilitaristă susținând:
    Printre acțiunile menționate aici se găsesc multe potrivnice firi. Pentru că aduc mai multă suferință acolo unde ar trebui să fie mai puțină…
  2. Pozitivismul etic se manifestă prin credința că trebuie să încercăm să reducem normele la fapte; fapte sociologice, adică la norme efectiv existente. Cu alte cuvinte, „ceea ce este, este bun”, sau puterea e totuna cu dreptul.
  3. Naturalismul psihologic sau spiritual – e o combinație a celor două de mai sus.

Toate aceste teorii etice nu fac decât să încerce să ne scape de povara responsabilității deciziilor noastre, responsabilitatea care nu poate fi totuși trecută asupra altcuiva: nici asupra lui Dumnezeu, nici asupra naturii/societății/istoriei.

În „Republica”, Platon spunea:

„O cetate se naște deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe. Or… există altă pricină pentru întemeierea unei cetăți?… Oamenii se strâng mulți într-un loc spre a fi părtași și a se întrajutora… Fiecare dă ceva altuia… sau ia ceva, socotind că este în propriul său interes.”

Aici, principiul economic al diviziunii muncii e bazat pe un element al naturalismului biologic: inegalitatea naturală dintre oameni, ajungându-se la singura diviziune cu adevărat importantă, care e aceea dintre cârmuitori și supuși, întemeiată pe inegalitatea „naturală” dintre stăpâni și sclavi, dintre înțelepți și ignoranți.

Platon consideră individul mai prejos decât statul, ca fiind o copie imperfectă a acestuia. Mai mult, subliniază caracterul de „unitate” a cetății-stat, care trebuie să rămână mic, creșterea fiind condiționată de menținerea unității sale. Așa ajungem la o altă teorie: holismul, care pune accentul pe unitate sau totalitate a statului, posibil a întregii lumi. E „natural” ca individul să se subordoneze întregului, care nu e o simplă adunare de indivizi, ci o unitate „naturală” de ordin mai înalt.

Degenerarea rasială ar explica originea dezbinării clasei dominante. Platon a oferit o reconstituire (idealizată oarecum) a unei societăți grecești timpurii tribale și colectiviste, similare celei din Sparta.

Dualismul metafizic fundamental al lui Platon s-a manifestat în diverse domenii:

  • în logică: opoziția dintre universal și particular;
  • în speculația matematică: opoziția dintre Unu și Multiplu;
  • în epistemologie: opoziția dintre cunoașterea rațională bazată pe gândire pură și opinia bazată pe experiențe particulare;
  • în ontologie: opoziția dintre realitatea unică, originară, invariabilă și adevărată și aparențele multiple, variabile și înșelătoare;
  • în cosmologie: opoziția dintre ceea ce generează și ceea ce fiind generat, este sortit pieirii;
  • în etică: opoziția dintre bine (ceea ce asigură dăinuirea) și rău (ceea ce corupe);
  • în politică: opoziția dintre anul colectiv, statul și marea masă a oamenilor – multiplul format din indivizi.

Vom vedea mai departe cum ne prezintă Popper programul politic al lui Platon…

O serie dedicată notelor de lectură a lucrării „Societatea deschisă și dușmanii ei” de Karl R. Popper

întreaga serie de articole
Evaluare cititori
[Total: 0 Media: 0]

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.