Dovezile tăcute

Articole dedicate cărții lui Nassim Nicholas Taleb, cu același titlu, sau, așa cum o subintitulează, „Impactul foarte PUȚIN PROBABILULUI”

întreaga serie de articole

Nicholas Taleb ne mai prezintă o eroare umană a modului de înțelegere a evenimentelor: cea a dovezilor tăcute, cu referire la faptul că istoria nu numai că ne ascunde LN LN LN … Ne ascunde chiar și capacitatea sa de a le genera….

Povestea adoratorilor înecați

De la Marcus Tullius Cicero citire, aflăm că încă de acum mai bine de două mii de ani în urmă, unui oarecare Diagoras, un om ce nu credea în zei, i s-au arătat niște tăblițe pe care erau reprezentați niște adoratori care se rugau, ulterior supraviețuind unui naufragiu. De unde concluzia simplă, aș spune simplistă: rugăciunea salvează de la înec. Iar Diagoras a pus o întrebare simplă: „Unde sunt imaginile celor care s-au rugat și apoi s-au înecat?

Povestea celor înecați n-o mai spune nimeni… Iar acest simplu fapt poate duce în eroare (și chiar o face!) pe observatorul obișnuit, cel care va ajunge astfel să creadă în miracole.

Exact asta e problema „dovezilor tăcute”.

Mai târziu, atât Michel de Montaigne, cât și Francis Bacon au reluat ideea, aplicând-o modului de formare a falselor convingeri. Bacon scria în Novum Organum:

„Și astfel apar toate superstițiile, fie că ne gândim la astrologie, la vise, la semne de rău augur, la judecăți divine sau la altele asemănătoare.”

O observație importantă este aceea că dovada tăcută are aplicabilitate la tot ce e legat de noțiunea de „istorie”, prin istorie înțelegând nu doar cărțile din rafturile de istorie, ci „orice succesiune de evenimente” observabile, ce au ca efect posteritatea. Această extensie include și atribuirea factorilor în succesul ideilor și religiilor, iluzia priceperii în diversele profesiuni, disputa dintre natură și educație, greșelile în utilizarea dovezilor în tribunale, iluziile despre „logica” istoriei și, mai grav, modul de percepție a naturii evenimentelor extreme.

Ideea e că „evităm să ne uităm uităm la cimitir atunci când coacem teorii istorice”. Ori asta nu e o problemă a istoriei, ci a modului în care construim exemple și adunăm dovezi în fiecare domeniu. Și așa, ajungem la o distorsiune pe care Taleb o numește „deviație”, o distorsionare a ceea ce există în ceea ce (credem că) vedem. Prin „deviație”, autorul înțelege o eroare sistematică prin care se ia în considerare în mod constant un efect mai bun – sau mai rău – al fenomenului, ca un cântar care ne arată întotdeauna câteva kilograme în plus sau în minus față de realitate. Acest tip de deviație a fost (re)descoperită în secolul trecut, adesea pentru a fi imediat uitată.

„Așa cum adoratorii înecați nu scriu istorii ale experienței lor (pentru asta e recomandat să fie în viață), nici perdanții istoriei nu o fac, fie că e vorba de oameni, fie că e vorba de idei.”

Cel puțin teoretic, „deviația” s-ar putea corecta… Cu o condiție: să luăm în considerare „atât morții, cât și viii”, și nu doar pe cei rămași în viață.

Pentru că aleatoriul, mai ales cel de tipul LN LN LN , se folosește de dovada tăcută pentru a se ascunde.

Cimitirul literelor

Taleb ne mai aduce un argument care să susțină dovezile tăcute… Cel la fenicienilor, despre care, deși se spune că ar fi inventatorii literelor (aici sunt discutabile lucrurile, unii afirmând chiar că acești inventatori ar fi nimeni alții decât anticii locuitori ai plaiurilor mioritice, aducând drept argument tăblițele de la Tărtăria), n-ar fi lăsat dovezi ale unor texte scrise. Autorul afirmă că de fapt, aceștia chiar ar fi scris câte ceva, suportul acestor texte, papirusul, n-ar fi rezistat trecerii timpului…

De aceea, neglijarea dovezilor tăcute este endemică pentru modul în care sunt studiate activități afectate de condiția „învingătorul ia totul”. Fără a avea imaginea de ansamblu, este riscantă orice interpretare a istoriei.

În romanul „Iluzii pierdute”, Balzac a făcut o schiță a problemei dovezilor tăcute… Aici, succesul e prezentat, în mod cinic, ca fiind rezultatul șiretlicurilor și al reclamei, sau ca o concentrare a interesului.

De fapt, „pentru a înțelege  succesul și a analiza ce l-a cauzat, trebuie să studiem trăsăturile eșecului”.

Milionarii…

Studiile asupra milionarilor care se fac după șablonul următor: se identifică o serie de oameni ce aparțin acestei „categorii” și se studiază atributele lor. Se stabilesc atribute comune: sunt curajoși, își asumă riscuri, sunt optimiști, etc. Apoi se trage concluzia că aceste atribute comune ar fi rețeta succesului.

Dar, să ne uităm mai atent prin cimitire. E drept, e mai greu, pentru că cei ce dau greș nu pare că scriu memorii, iar dacă o fac, editorii de cărți din domeniul afacerilor îi ignoră, iar cititorii nu par a fi dispuși să dea vreun ban pentru povestea unui eșec. Și totuși, cimitirele sunt pline cu oameni care au eșuat, deși erau la fel de curajoși, optimiști și își asumau riscuri…

Așa că, ar trebui să luăm în considerare că diferența dintre cei de succes și cei ce-au eșuat ar putea fi dată de un singur factor: norocul, norocul chior…

Acesta e de fapt motivul pentru care Taleb ne spunea că „o profesiune «scalabilă» nu este o idee bună, pur și simplu pentru că există mult prea puțini câștigători”. De aceea, „bazinul actorilor muritori de foame este mai mare decât al contabililor muritori de foame”. Chiar dacă în medie, au aceleași venituri…

Alte precizări

Deviația de care vorbim mai prezintă un atribut vicios: are cea mai mare capacitate de a se ascunde atunci când impactul său e maxim. Pentru a o exemplifica, Taleb face apel la unele știri difuzate în presa vremii legate de explicarea unei durități și brutalități a mafiei rusești din Brooklyn prin abrutizarea dată de Gulag. Ceea ce era o absurditate în sine. Pentru a demonta această invenție gazetărească, autorul face apel la un simplu experiment imaginativ:

„Presupuneţi că puteţi găsi o populaţie numeroasă şi diversă de şobolani: graşi, slabi, bolnavi, puternici, bine proporţionaţi etc. (Îi puteţi aduna foarte uşor din bucătăriile restaurantelor şic din New York.) Cu aceşti câteva mii de şobolani alcătuiţi o cohortă eterogenă care este reprezentativă pentru populaţia generală a şobolanilor din New York. îi aduceţi în laboratorul meu de pe strada East 49 şi îi punem pe toţi într-o cuvă mare. îi supunem unui nivel de radiaţii crescut progresiv (de vreme ce este doar un experiment de gândire, nu putem vorbi de cruzime în acest proces). La fiecare nivel al radiaţiilor, cei care sunt de la natură mai puternici (căci acesta e secretul) vor supravieţui. Cei morţi vor fi scoşi din lot. Vom avea un lot de şobolani tot mai puternici. Trebuie să observaţi următorul fapt esenţial: fiecare şobolan, inclusiv cei puternici, va fi mai slab după radiaţii decât înainte.”

Un oarece observator, ar putea aplica următoarea logică:

„aceşti şobolani sunt mai puternici decât ceilalţi. Ce au în comun? Provin cu toții din atelierul tipului ăluia cu LN LN LN , Taleb. Nu vor fi prea mulţi cel care vor simţi imboldul să se uite la şobolanii morţi.

După aceea vom face următoarea farsă ziarului The New York Times: dăm drumul șobolanilor în oraş şi îl anunţăm pe corespondentul principal pentru şobolani de senzaţionalul eveniment apărut în societatea şobolanilor din New York. Acesta va scrie un articol lung (şi analitic) despre dinamica socială a șobolanilor din New York, în care va insera şi următorul pasaj: «Aceşti indivizi sunt acum brutele populaţiei de şobolani. Ei conduc societatea, la propriu. Întăriţi de experienţa din laboratorul solitarului (dar prietenosului) statistician, filosof, agent de bursă doctor Taleb, ei …»”

Așa, se poate ajunge ca un efect real (slăbirea) să fie prezentat/perceput ca efect fals de întărire

Deviația în discuție mai are o caracteristică: are un nivel de universalitate astfel încât odată  înțeleasă în esența sa, ne va fi foarte greu să mai privim vreodată realitatea cu aceiași ochi ca înainte.

Așa că, în contradicție cu cele susținute de unii biologi care vorbesc despre stabilitatea speciilor, afirmația conform căreia numărul speciilor ar rezulta din analiza fosilelor păstrate (și descoperite!), ignoră cimitirul tăcut al speciilor care au apărut și dispărut fără a lăsa urme fosile. Urmele găsite reprezintă de fapt doar o mică proporție din totalul speciilor dispărute, sau, altfel spus, biodiversitatea noastră a fost mult mai mare decât ar părea la o primă analiză. Și de-aici ar rezulta o consecință de-a dreptul îngrijorătoare: „rata dispariției speciilor ar putea fi mult mai mare decât credem noi.: 99,5% dintre speciile care s-au perindat pe Pământ sunt azi dispărute”. De unde ar rezulta un adevăr fundamental:

„Viața este mult mai fragilă decât am acceptat noi.”

O altă consecință:

Este crima rentabilă? Ziarele publică ştiri despre criminalii prinşi. În The New York Times nu este însă nicio secţiune despre cei care au comis crime dar nu au fost prinşi. La fel şi în cazurile evaziunii fiscale, corupţiei guvernamentale, reţelelor de prostituţie, otrăvirii partenerului (cu substanţe care nu au nume şi nu pot fi detectate) şi traficului de droguri.

În plus, reprezentarea pe care o avem despre criminalul standard s-ar putea să fie bazată pe proprietăţilor celor mai puţin inteligenţi, care au fost prinşi.”

Abia după conștientizarea noțiunii de „dovadă tăcută”, putem începe să percepem multe lucruri ascunse din preajma noastră, până acum.

Văzutul și nevăzutul

Apare problema modului în care se iau decizii într-un nor de posibilități. Alegem una din ele pe baza evaluării unor consecințe evidente și vizibile, fără măcar a le conștientiza pe cele mai puțin evidente, ca să nu mai vorbim de cele invizibile…

În eseul său „Ce vedem și ce nu vedem” (That Which is Seen, and That Which is Not Seen), Frédéric Bastiat prezenta o idee: „vedem ce face guvernul, așa că putem să-i ridicăm osanale, dar nu vedem alternativa. Există însă o alternativă – ea este mai puțin evidentă și rămâne nevăzută.

Ne putem aminti de eroarea confirmării: guvernele se laudă cu ce-au făcut, fără să scoată o vorbă despre ceea ce n-au făcut. Legat de asta, Bastiat împinge lucrurile până la a reliefa un adevăr simplu: „dacă atât consecințele pozitive, cât și cele negative ale unei acțiuni s-ar răsfrânge asupra autorului, atunci învățarea ar fi mai rapidă”. Corect, nu?

„Când vă veţi afla în faţa unui nou umanitarism de doi bani, trebuie să aveţi tăria de a vă gândi la consecințe.”

În medicină

„Neglijarea dovezilor tăcute omoară oameni în fiecare zi.”

[…] O viaţă salvată este statistică; o persoană vătămată este anecdotă. Statisticile sunt invizibile, în timp ce anecdotele ies în evidenţă, În acelaşi fel, riscul apariţiei LN LN LN este invizibil.”

Protecția lui Casanova

Cea mai gravă manifestare a dovezilor tăcute este iluzia stabilității. Pentru a o reliefa, Taleb alege exemplul aventurierului Giacomo Casanova, intelectual aspirant și legendar seducător al femeilor…

Privirea retrospectivă subestimează gradul de risc al situației curente. Așa a ajuns Casanova să creadă că este un protejat al sorții, pentru că, ori de câte ori lucrurile luau o întorsătură neplăcută, ele se îndreptau ca sub o baghetă magică, ajungând să creadă că avea proprietatea de a ieși din orice încurcături. Era acesta un adevăr?

Dintre toți aventurierii lumii, mulți au eșuat în diverse ocazii, doar câțiva reușind să iasă din încurcături în mod repetat. Aceștia din urmă sunt tentați să creadă că sunt indestructibili. De fapt, nouă ne parvin doar poveștile celor de succes, și nu aflăm de majoritatea celor îngenuncheați de lipsa norocului…

Asumarea riscurilor

Se pare că noi, oamenii, suntem o specie foarte norocoasă și că avem genele asumării riscurilor. Totuși, criticabilă este asumarea neinformate a riscurilor. Danny Kahneman dovedea că „ne asumăm riscuri nu pentru a brava, ci pentru că suntem ignoranți și orbi în privința probabilităților”!

Justificarea unui optimism exagerat e dată de o greșeală a naturii umane: avem convingerea că suntem făcuți să înțelegem natura și propria noastră natură și că deciziile noastre sunt și au fost rezultatele propriilor noastre opțiuni. Ori cu asta n-ar trebui să fim de acord. Și ceva încă și mai îngrijorător: „adaptarea în evoluție este continuu recomandată și exagerată de mulțimea care o ia ca pe o literă de evanghelie”. Asta în condițiile în care, evoluția este un șir de întâmplări, unele bune, altele rele. Iar noi, le vedem doar pe cele bune. Asumarea riscurilor a dus multe specii la dispariție!

Ideea că ne aflăm aici, că aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile și că evoluția a făcut o treabă pe cinste pare mai degrabă falsă atunci când o punem în lumina efectelor dovezilor tăcute.

Deviația antropică

E vorba despre principiul antropic. În problematica rasei umane în univers, se poate spune că „suntem printre acei Casanova care au supraviețuit”. Trebuie să presupunem că istoria oferă fie scenarii „cernite” (nefavorabile), fie scenarii „roz” (favorabile). Drumul cernit este cel al dispariției…

O minimă obiectivitate ar trebui să luăm în considerare argumentul punctului de referință: șansele se calculează nu din poziția avantajoasă a câștigătorului, ci din aceea a întregii cohorte inițiale, care trebuie să includă și marea masă a perdanților!

Din cauza…

Se pare că oamenii sunt „animale căutătoare de explicații, care tind să creadă că totul are o cauză identificabilă, alegând-o pe cea mai la îndemână ca fiind explicația”. Și ignorăm că „s-ar putea să nu existe un din cauza vizibil, ba chiar dimpotrivă: de cele mai multe ori, nu există nimic, nici măcar un spectru de explicații posibile. Dar dovezile tăcute maschează acest lucru.”

„Când este în joc supraviețuirea, nu trebuie să căutați imediat cauze și efecte.”

Și-aici intră în joc sistemul educațional…

„Cea mai mare problemă a sistemului educațional constă […] tocmai în faptul că elevii sunt obligați să stoarcă explicații din subiecte și sunt făcuți de râs dacă se abțin să emită o judecată și spun «nu știu».”

Și în acest context, domnul Taleb dă câteva exemple de întrebări, de tipul: „De ce a luat sfârșit războiul rece?”, „De ce au pierdut persanii bătălia de la Salamina?”, „De ce a fost bumbăcit Hannibal?”, „De ce și-a revenit Casanova după perioadele dificile?”.

În toate aceste cazuri e vorba de supraviețuire și noi căutăm explicații…

„[…] căutăm explicații, în loc să răsturnăm argumentul și să spunem că, dată fiind supraviețuirea, nu putem descifra prea bine procesul și că va trebui în schimb să invocăm o anumită doză de aleatoriu. (Aleatoriul este ceea ce nu cunoaștem; invocându-l, ne asumăm ignoranța.)”

Soluția ar trebui să fie aceea a limitării utilizării sintagmei „din cauza”…

„Suntem făcuți să fim superficiali, să studiem ceea ce vedem și să ignorăm ceea ce nu ne este viu în minte.

[…]

Ceea ce nu se află la vedere nu e în minte: manifestăm un dispreț natural, chiar fizic față de abstract.”

Așadar, atenție când mai vrem neapărat să explicăm orice…

[Total: 0    Average: 0/5]

Articole dedicate cărții lui Nassim Nicholas Taleb, cu același titlu, sau, așa cum o subintitulează, „Impactul foarte PUȚIN PROBABILULUI”

întreaga serie de articole

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web