Eroarea narativă

Articole dedicate cărții lui Nassim Nicholas Taleb, cu același titlu, sau, așa cum o subintitulează, „Impactul foarte PUȚIN PROBABILULUI”

întreaga serie de articole

În general, oamenii au o pasiune pentru povești, anecdotică și simplificare concretizată prin sintetizare… Căci, în ultimă instanță, ce altceva sunt proverbele, spre exemplu, decât sinteze ale unor realități mai complexe…

Cauzalitate…

Eroarea narativă este legată de o vulnerabilitate a noastră: tendința exagerată de a interpreta realitatea unor adevăruri brute. Ori această vulnerabilitate duce la o distorsiune gravă în procesul de reprezentare mentală a lumii, iar în cazul evenimentelor rare, acest aspect se acutizează.

Practic, noi avem o capacitate limitată de a accepta/procesa șiruri de fapte fără a încerca să le găsim imediat explicații, fără a le forța punerea într-o legătură „logică”, deși această logică nu e neapărat corectă totdeauna. Doar „explicațiile” ne ajută să punem faptele laolaltă, fiind astfel mai ușor de rememorat, dându-le mai mult „sens”. În acest fel, ne sporim impresia că am înțeles ceva.

Problema narativității nu chiar de natură „psihologică”, fiind mai mult o problemă de informație. Altfel spus, „narativitatea vine dintr-o nevoie biologică înnăscută de a reduce dimensiunile” informației, așa cum de altfel ar face și roboții. Vrem să reducem informația! Anteriorul articol prezenta problema inducției, sau ce se poate deduce din ceea ce nu se vede, fiind în afara setului nostru de informații. În acest caz, ne uităm în interiorul setului de informații, încercând să examinăm distorsiunile ca apar pe durata procesării acestora. În speță, se vorbește despre „simplificarea pe care narativitatea o aplică lumii înconjurătoare și efectele acesteia asupra modului în care percepem LN LN LN și incertitudinea extremă”.

Creiere secționate

Taleb ne face un îndemn spre un experiment interesant: acela de a încerca să identificăm chestiunile ilogice din jurul nostru! Ar putea fi o activitate stimulatoare…

Contrar părerii generale, a nu teoretiza, a te abține de la acest reflex, este în sine o activitate. Și nu una ușoară… Pentru că „teoretizarea corespunde absenței activității voite, fiind opțiunea „în lipsă de altceva”. Este nevoie de eforturi considerabile pentru a urmări (și a ne aminti) faptele abținându-ne să facem judecăți și rezistând tentației de a le explica”. Boala teoretizării este anatomică, ține de structura biologică și de aceea, a te opune ei e similar cu a lupta împotriva sinelui. Încercarea de a fi un adevărat sceptic va duce rapid la senzația de epuizare.

„[…]Chiar și din perspectivă anatomică, creierului nostru îi este imposibil să vadă ceva într-o formă brută, fără a face vreo interpretare.”

Au existat celebre experimente (vezi split-brain) – astăzi interzise – pe pacienți cu creierul secționat care oferă dovezi biologice legate de automatismul actului de interpretare. Partea stângă a creierului pare să fie zona în care sunt recunoscute tiparele/șabloanele, controlând limbajul doar în măsura în care acesta are un atribut de recunoaștere a tiparului. De asemenea, aici ar fi și zona deducției. În schimb, emisfera dreaptă a creierului lucrează cu noutățile, având tendința de a vedea detaliile, faptele, particularul…

Iată și o ilustrare a dependenței noastre biologice de poveste. Citiți aceste rânduri:

CIOARA DIN MÂNĂ E MAI
MAI VALOROASĂ DECÂT
VRABIA DE PE GARD

E ceva în neregulă? 😉

Experimentele lui Alan Snyder arată că inhibarea emisferei stângi a unei persoane o face pe aceasta mai realistă, mintea îi devine mai pricepută în observarea obiectelor, fiind „curățată” de teorii, narațiuni și prejudecăți.

Totuși, de ce e dificilă evitarea interpretărilor? Răspuns: „funcțiile creierului operează adesea dincolo de capacitatea noastră de conștientizare”. Și de ce ar fi mai costisitoare, mai ineficientă energetic, evitarea teoretizării? Răspuns: pentru că o mare parte a acestei activități are loc în afara conștienței, fiind de fapt vorba despre așa-numita impenetrabilitatea a activității: „dacă nu știm că facem o inferență, cum putem înceta să o mai facem altfel decât fiind într-o continuă stare de alertă?” Și o alertă continuă, nu produce oboseală?

Alte influențe: dopamina

În creier, un rol important îl joacă neurotransmițătorii, substanțe chimice despre care se presupune că ar juca rolul de curieri ai semnalelor între diverse zone ale creierului. Una dintre ele este dopamina, care ar ajuta la amplificarea percepției tiparelor. În concentrație mai mare, dopamina reduce scepticismul. Bolnavii de Parkinson sunt injectați cu L-dopa, ce pare să micșoreze tendința de suspendare a credinței, aceste persoane devenind astfel vulnerabile la tot felul de afecțiuni: „astrologia, superstițiile, economia și cititul în cărți de tarot”… E vorba despre o relație dintre cunoaștere și aleator, iar ceea ce în genere e numit „cunoaștere”, Taleb o numește „narativitate” și afirmă că ar prezenta aspecte patologice.

„[…] Mintea noastră este ca o prizonieră, captivă în structura biologică, atunci când nu punem la cale o evadare inteligentă.”

De fapt, argumentația autorului are un anume obiectiv: să demonstreze că percepția cauzalității are un fundament biologic.

Costuri…

Înclinația oamenilor către narațiune mai are un motiv: e vorba de ordinea de stocare și redare a informației, problemă ce șine deja de teoria informației:

  • obținerea informației este costisitoare;
  • stocarea informației este costisitoare;
  • manipularea și (re)găsirea informației este costisitoare.

E adevărat că omul are mulți neuroni, așa încât, probabil că dificultățile nu provin din limitarea capacității de stocare a informației, ci din cauza problemelor de indexare, de alcătuire a unui „cuprins” al informației. Memoria conștientă, activă, are dimensiuni mai reduse, fiind ceva precum o memorie cache. Așa încât, se impune necesitatea comprimării informației. De aceea, la școală făceam rezumate și chiar mai mult, scoteam ideile principale…, tocmai pentru a reține tiparul unei lecturi. Ori tiparul este evident mult mai compact decât informația brută.

„Noi, membrii varietății umane a primatelor, suntem însetați de reguli, deoarece trebuie să reducem dimensiunile problemelor astfel încât acestea să încapă în capul nostru. […] Cu cât informația are un grad mai mare de aleatoriu, cu atât dimensiunile sale sunt mai mari și, astfel, mai greu de sintetizat.”

Ideea e că pe măsură ce informația este sintetizată tot mai mult, da, facem mai multă ordine, informația devine mai puțin aleatorie.

„[…] aceeași condiție care ne face să simplificăm ne împinge să credem că lumea e mai puțin aleatorie decât în realitate.

Prin această simplificare, inerent, trebuie să lăsăm ceva afară: ei bine, lăsăm afară exact LN LN LN !

„Un roman, o poveste, un mit sau un basm – toate au aceeași funcție: ne scutesc de complexitatea lumii și ne pun la adăpost de aleatoriul care o guvernează. Miturile fac puțină ordine în dezordinea percepției umane și în «haosul experienței umane» pe care îl percepem.”

Și toate acestea, pentru că „sentimentul pierderii controlului asupra – capacității de a «da sens» – mediului este acompaniat de multe tulburări psihologice grave”. Altfel spus, „tindem să folosim cunoașterea pe post de terapie.

Revenind la memorie

Perceperea (și chiar impunerea) narativității și a cauzalității nu e altceva decât un simptom al aceleiași boli numite reducerea dimensiunilor… Similar cauzalității, și narativitatea are o dimensiune cronologică, ducând la perceperea curgerii timpului, nu oricum, ci într-o singură direcție… Problema e că memoria și săgeata timpului se pot încurca. Tindem să ne amintim mai ușor trecutul care se pretează la narațiuni, în detrimentul celui care nu pare să joace un rol cauzal în narațiune, pe care suntem tentați să-l neglijăm.

„[…] ne reamintim evenimente, știind de la început ce s-a întâmplat ulterior. Această simplă incapacitate de a ne aminti șirul adevărat al evenimentelor, înlocuindu-l cu unul recompus, face în așa fel ca istoria să pară, la o privire retrospectivă, mult mai explicită decât a fost sau este.”

Credem că memoria ar fi un aparat de înregistrare în serie, pe când realitatea este că memoria e dinamică, precum un pergament ( un palimpsest) pe care se înregistrează permanent texte noi (sau versiuni noi ale aceluiași text), pe baza informației ulterioare.

„Memoria este mai degrabă o mașinărie care-și face singură revizuirea dinamică.”

„[…] Deși considerăm că amintirea este fixă, constantă și e prinsă în anumite legături, toate acestea sunt departe de a fi adevărate. […] Unele dintre amintirile noastre sunt inventate […]”

Citate

„[…] oamenii tind să se amăgească, apelând la narativitatea «identității naționale», care, într-o lucrare revoluționară din Science, elaborată de șaizeci și cinci de autori, a fost considerată pură ficțiune. «Trăsăturile naționale» ar putea fi minunate în filme, ar putea fi de mare folos în război, dar sunt noțiuni platonice care nu au nici o validitate empirică.”

„Vrem să ni se spună povești și nu e nimic în neregulă cu asta, numai că ar trebui să cercetăm mai în amănunt dacă nu cumva povestea ne furnizează distorsiuni ale realității care ar putea avea urmări.”

„[…] ziarele încearcă să expună faptele într-un mod ireproșabil, dar le întrețes cu narațiunea în așa fel încât să creeze impresia de cauzalitate (și cunoaștere). Din păcate, există verificatori ai faptelor, nu și ai intelectului.
Dar nu avem nici un motiv de a ne opri doar la jurnaliști. Oamenii din mediul academic care se ocupă de discipline narative fac exact același lucru, numai că îmbracă totul într-un limbaj formal.”

„[…] jurnaliștii și intelectualii publici din categoria superficialilor nu reușesc să facă lumea mai simplă. În schimb, aproape invariabil, contribuie la a o face mai complicată decât este.”

Orbirea divergentă la LN

În vreme ce anumite LN LN LN sunt amplificate în mintea noastră, altele sunt neglijate. De ce? Taleb ne spune că ar exista două tipuri de evenimente rare:

  • LN LN LN narative, prezente în discursul curent, cel care probabil ne sunt prezentate la televizor;
  • LN LN LN de care nu vorbește nimeni, fiind modele accidentale.

”[…] faptul că incidența LN LN LN este supraestimată în primul caz și este subestimată grav în cel de-al doilea e pe de-a-ntregul compatibil cu natura umană.”

Se pare că procesul de învățare se bazează pe observarea repetițiilor, lucru ce are ca efect nesocotirea evenimentelor care nu au mai avut loc; evenimentele nerepetabile sunt ignorate înainte de apariție și sunt supraestimate (pentru o perioadă de timp) după manifestarea lor. Deși suntem păcăliți de raritatea LN LN LN , nu se mai întâmplă asta cu rolul cumulat pe care îl joacă acestea, cu impactul lor. În afara Mediocristanului însă, „nu suntem capabili să măsurăm cu precizie impactul improbabilului”.

Scurtături

Există o Societate pentru Judecăți și Teoria Deciziilor (Society for Judgment and Decision Making) care caută regularități. Cercetătorii acesteia au catalogat activitățile noastre în două sisteme:

  • Sistemul 1 – experențial, care nu presupune eforturi, este automat, rapid și opac (nici nu conștientizăm că-l folosim), cu procesare paralelă și adaptabil la erori; este ceea ce numim „intuiție”, sau popular numit „sclipire”; este un sistem foarte emoțional, tocmai datorită rapidității și produce scurtături numite „euristice” ce permit o funcționare rapidă și eficientă; datorită vitezei însă, aceste scurtături ne pot conduce la grave erori.
  • Sistemul 2 – cugetător este ceea ce se numește „gândire”; e solicitant, încet, logic, secvențial progresiv și conștient de sine; ne conduce la mai puține greșeli și permite revenirea la pașii anteriori, corecții și adaptări.

„Cele mai multe greșeli de raționare provin din folosirea Sistemului 1. atunci când, de fapt, credem că folosim Sistemul 2. Cum? De vreme ce reacționăm fără gândire și fără introspecție, principala proprietate a Sistemului 1 este faptul că nu suntem conștienți că-l folosim!”

E suficient să ne amintim de „eroarea circularității, tendința noastră de a confunda «absența dovezilor pentru LN LN LN » cu «dovada absenței LN LN LN » – ea arată că Sistemul 1 este în funcțiune”.

„O bună parte din neajunsurile naturii umane constau în incapacitatea noastră de a folosi prea mult din Sistemul 2 sau de a-l utiliza în mod prelungit fără a fi nevoiți să ne luăm o vacanță. În plus, adesea uităm să-l folosim.

Evitarea erorii narative

Înțelegerea greșită a LN LN LN se poate atribui modului în care folosim Sistemul 1 (narațiunile și senzaționalul), care ne oferă o hartă greșită a probabilității evenimentelor. Tindem să uităm de LN LN LN imediat după manifestarea uneia, ele fiind prea abstracte pentru noi și ne concentrăm în special pe evenimentele precise ce ne vin cu ușurință în minte. Narațiunile par să funcționeze în Mediocristan, nu în Extremistan, unde nu avem repetiții, trebuind să ne menținem suspiciunea față de trecutul înșelător, care nu are cum să ne garanteze nimic pentru viitor, așa cum nu i-a garanta nici curcanului…

„Calea pentru evitarea maladiilor erorii narative este favorizarea experimentării față de povestire, a experienței față de istorie și a cunoașterii clinice față de teorii. […] A fi empirist nu înseamnă a avea un laborator în subsol. Este doar o atitudine mentală care favorizează anumite tipuri de cunoștințe în raport cu altele.”

[Total: 0    Average: 0/5]

Articole dedicate cărții lui Nassim Nicholas Taleb, cu același titlu, sau, așa cum o subintitulează, „Impactul foarte PUȚIN PROBABILULUI”

întreaga serie de articole

5 thoughts on “Eroarea narativă

  1. Magda 17 septembrie 2017 at 15:22

    Da, există tendința de a exagera interpretarea realității poate tocmai pentru că, dacă este relatată/redată tern, uniform…ca o știre irelevantă, care nu ar produce (dacă nu a și produs) consecințe grave (pe termen scurt, mediu sau lung) în plan economic, social, cultural…nu se reacționează deloc la ea sau NU așa cum s-ar impune într-o situație dată, datorită factorului emoțional!

    Mă refer și în sens pozitiv, fie că e vorba de pionierat, de dorința de a naște și alte modele asemănătoare sau de a le perpetua, dar și-n sens negativ…când nu trebuie să cazi în apatie, frică sau neimplicare.

  2. Magda 17 septembrie 2017 at 15:24

    Totuși, este FIRESC să vrei să acorzi o oarecare LOGICĂ JUSTIFICABILĂ tuturor întâmplărilor/evenimentelor  care VIN  peste omenire, că d-aia am și fost înzestrați cu rațiune!
     
    NUMAI NATURA ESTE OARBĂ! Bine, și ”natura” umană…deseori!17
     
    Iar dacă ”n-am înțeles” ceea ce-a venit/vine peste noi, un proces de conștiință, o introspecție, o mai bună informare a ceea ce se petrece (de obicei) în culise, pe șoptite, nu IMEDIAT pe scena lumii, poate n-am mai fi atât de șocați de LN-rile clocite în laboratoarele celor care conduc lumea din umbră!
     
    Iar în cazul în care, nici laboratoarele născătoare de LN-uri nu-s de vină, în mod SIGUR vreo consecință a faptelor noastre din trecut ATINGE răzbunător AZI, prin evenimente cu impact negativ, venite CA UN BUMERANG peste lume, din pricina a ceea ce n-am îndreptat de-a lungul timpului și a dus la modificarea cursului firesc al lumii, transformându-l într-o mască hidoasă sau LN negativ!

  3. Magda 17 septembrie 2017 at 15:26

    Degeaba ne îndeamnă Taleb să încercăm să identificăm chestiunile ilogice din jurul nostru…n-am face decât să punem creierul nostru să scormonească soluții prin toate cotloanele sale și să dea un răspuns aparent logic pentru liniștirea tuturor!

    Adesea, chestiile ilogice apar din rațiuni suprafirești, ca să nu zic paranormale!

    Adică…chiar dacă omul/omenirea zice (crezând chiar….) că n-are nimic pe conștiință, legile duhovnicești acționează coercitiv, cu lăsare de victime și răsturnare bruște de situații…aparent ilogic și șocant, favorizând o tabără sau alta!

  4. Magda 17 septembrie 2017 at 15:28

    Spune apoi că ”în lipsă de altceva”, TEORETIZĂM ca să ne aflăm ”în treabă”, ceea ce e periculos fiindcă ar deforma REALITATEA care, ALTFEL arată prin amintirea exactă a derulării faptelor, ca și derularea unui film cinematografic, rezistând tentației de a le explica.
     
    Adică, UNA e fapta văzută, ALTA e interpretabilitatea ei, în funcție DE CINE sau DE CE?
    În funcție de actorii implicați în desfășurarea evenimentelor/faptelor, de martorii evenimentelor, inclusiv de cel aflat ”întâmplător” în spatele camerei?
     
    Cine stabilește VINA și în ce măsură…DACĂ nu ți se dă voie să interpretezi acțiunea unor fapte, atât din punctul de vedere al celor implicați, cât și al spectatorilor? Nu asta înseamnă a aduce lumină în cauzalitatea celor întâmplate?  
     
    Chiar dacă se minte de-o parte și de-alta…adevărul, prin manifestarea unul LN imediat sau întârziat, își va face apariția pentru a normaliza și-a aduce lucrurile pe un făgaș firesc…
     
    TEORETIZAREA devine periculoasă, atunci când te folosești numai de ”șabloanele” știute, riscând să calci adevărul pe picioare, deformând realitatea INEDITĂ a evenimentelor aflate în desfășurare și contribuind la nașterea unui LN negativ pentru clarificare…fiindcă TOTUL tinde să curgă într-un anumit ritm și în armonie.

  5. Magda 17 septembrie 2017 at 15:30

    Și totuși…după ce apele se liniștesc și se decantează…oamenii au capacitatea extraordinară de a știi cumva (prin intuiție, revelație), CAUZA nașterii de evenimente ”neprevăzute”, sau pe limba lui Taleb….apariția de niscaiva LN!

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web