Și-a fost Ziua Culturii Naționale – 2017

Texte ale clasicilor români.

întreaga serie de articole

Ieri, zi de duminică… A fost și ziua culturii naționale…
În condițiile în care pe plan intern există destui care încearcă demitizarea lui Eminescu (a se vedea, spre exemplu aici),  Ambasadorul Marii Britanii la București recită Scrisoarea I-a a lui Eminescu:

De remarcat totuși faptul că TVR a transmis aseară un documentar care prezintă filmul asasinării lui Eminescu.

Mai profit de ocazie pentru a include aici cartea lui Theodor Codreanu: Eminescu, drama sacrificării:

Să vedem câteva câteva mostre ale puterii de analiză a celui care a fost jurnalistul Mihai Eminescu… O excepțională lecție sintetică de istorie, dar și principii de guvernare de o excepțională actualitate. E de mirare că un astfel de om era/este indezirabil de către niște „unii”?

INFLUENŢA AUSTRIACĂ ASUPRA ROMÂNILOR DIN PRINCIPATE

Influenţa aceasta, fiind mai cu samă actuală, are dezavantajul de a nu sta înaintea noastră ca un şir de fapte complinite, ca ceva rotunzit, ci ne încunjură din toate părţile, trăim sub presiunea ei, e asemenea unui demon din poveşti pe care îl zăreşti oriîncotro te-ai întoarce, din care cauză începe a ţi se năzări şi acolo unde nu e. Pentru a cunoaşte mai bine raportul în care aceste două elemente, cel românesc şi cel austriac, au trebuit să intre, vom trebui să le caracterizăm asemene unui chimist şi să stabilim proporţia puterilor în joc, avantajele unuia din elemente, dezavantajul celuilalt. Ce vedem dar la cea întâi privire? Pe de-o parte un stat mare, având razimul său spiritual în culta Germanie, stăpânind sub un sceptru popoare foarte deosebite, nemulţămite cu supremaţia a două elemente numeric mici, un stat căruia îi lipseşte condiţia principală a unui stat, unitatea naţională, şi cu toate acestea are justiţia şi administraţia cum se cade, negoţ, industrie, ba chiar o mişcare ştiinţifică destul de însemnată. Pe de altă parte întâlnim un popor mic a cărui populaţie agricolă, a cărui inteligenţă consistă dintr-un element omogen, dar a cărui funcţii vitale sânt în mare parte împlinite de străini. În adevăr, negoţul de import şi export, cel din lăuntrul ţărei, drumuri de fier, manufactură, c-un cuvânt circulaţia sângelui social e împlinită de străini, şi dacă întrebăm care element parazit au intrat cu sistemul său de arterii în organismul vieţii noastre naţionale, vom trebui să răspundem: în cea mai mare parte cel austriecesc.

În ce consistă deci puterea Austriei, căreia îi lipseşte înăuntrul sau unitatea voinţei? Ce lipeşte elementele sale, vecinic în discordie, încât acestea constituiesc o putere atât de mare? În privirea aceasta vom trebui să consultăm istoria. Imperiul roman în decadenţă dedese naştere unei religii cosmopolite care continua oarecum cultura şi ideile antice, deşi sub o formă foarte modificată. Aceasta era religia creştină, mai cu samă ramura catolică. Catolicismul întinsese peste Europa un păinjiniş subţire de idei religioase, ostaşul îmbrăcat în fier al Romei vechi se schimbase în miles ecclesiae, îmbrăcat în rasă; astfel se formează o putere nevăzută, pretutindeni străină şi pretutindeni acasă, care încerca a realiza idealul imperiului universal. Imperiul care se formează sub acest painjeniş se numeşte Imperiul roman. Casa domnitoare care se pune mai cu succes în serviciul acestui ideal este Casa de Austria. De la Carol al V se lăţise ideea unei monarhii universale a creştinătăţii, cu moartea lui s-a amânat proiectul, dar familia n-au renunţat la culmea dorită, la răspândirea sfintei monarhii peste Europa întreagă. Înaintea acestui pericol sta Europa la începutul războiului de 30 de ani. Şi într-adevăr Casa era în toate condiţiile pentru realizarea scopurilor sale. Spania sub Casa de Austria avea la dispoziţie ţările cele mai bogate ale Europei şi ale globului: Lombardia, Ţările de Jos, Portugalia şi împreună cu aceasta puterea ei comercială, aurul Americei şi nemăsuratele mărfuri coloniale ale Indiei asiatice, încât Baco de Verulam esclamă că puterea Spaniei este cea mai mare din lume. Afară de acestea, Spania avea pe atunci cea mai puternică armată, ea ţinea numai în Flandra 40 de mii de oameni, în Milan 15.000. Oastea sa număra 120.000 pedeştri şi 20.000 călări, o oaste cum toate ţările creştine de pe atunci n-ar fi putut-o înjgheba; apoi o flotă urieşască şi avere îndestulă spre a o înmulţi în orice moment. Linia germană a Casei de Austria intrase în trupul Franţei cu Alzasul şi Lotaringia, care erau ale împăratului germanic. Franţa era împresurată din patru părţi, la sud-ost cu Italia, la nord-ost cu imperiul germanic, la sud cu Lusignan şi Burgonia, la nord cu Ţările de Jos pân’ în Saona. Era strâmtorată şi primejduită în grad suprem. În Suedia Casa introdusese intrigi împrotiva lui Gustav Adolf, spre a aduce pe tron linia catolică de Wasa, care domnea în Polonia, căci după ideile vremei aceleia, în care legitimismul era în floare, Gustav Adolf trecea de uzurpator. Spania făcuse planul de a pune mâna pe Marea Baltică, mama tuturor comerţielor, cum se numea pe atuncea, şi a prinde rădăcina Olandei, c-un cuvânt painjinişul fin al ideilor religioase se prefăcuse într-o mreajă de fier.

Războiul de 30 de ani au avut drept rezultat sfărâmarea acestei puteri urieşăşti. Richelieu — însăşi catolic – încurajează protestantismul în Germania şi, împreună cu celelalte puteri ameninţate, au sumuţat asupra Casei tot ce se putea sumuţa, între alţii pe turci şi pe voievozii Transilvaniei. Austriei îi trebuiau oameni şi în Orient şi unul dintr-aceştia au fost Mihai Viteazul, asemenea o jertfă a politicei austriace o jertfă a politicei austriace Mihai Viteazul nu cade – ce-i drept – în vremea administraţiei lui Richelieu, dar aici nu poate fi vorba despre persoane, ci numai de nexul general al lucrurilor. Franţa lucra încă de sub Enric al IV pentru nimicirea puterei austriace. Planul lui Enric, de a fonda o republică europeană compusă din 15 state egal de ţări, cari să cumpănească puterea Austriei, e amânat prin asasinarea sa şi reînceput, sub forma modificată, de urmaşii săi. Politica Franţiei de la Enric al IV e diametral opusă politicei austriace, inaugurate de Maximilian I (1943-1519).

Într-adevăr, cine l-a îndemnat pe Mihai Viteazul să se încurce cu turcii, a căror politică ţintea la micşurarea Casei de Austria prin susţinerea drepturilor principilor Transilvaniei asupra Ungariei? Sanctitatea sa Papa şi catolicisimul rege al Spaniei, Filip al II. Liniile amândouă ale Casei se înţelegeau foarte bine. Poate că o îndemnare venită, de la Praga ar fi trezit unele bănuieli în inima voievodului românesc, dar una venită. de la Madrid – care avea în vedere numai creştinătatea – nu. Se vede că tot din iubirea creştinătăţii Austria va fi încercat sub Constantin Brâncoveanu să ieie Ţara Românească, precum mai târziu au luat Bucovina. Sfârşim caracterizarea politicei austriace cu unele trăsături generale. Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipite şi vecinic în discordie are nevoie de un clement internaţional, fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca şi în Boemia, în Galiţia ca şi-n Transilvania. Acest om pur cosmopolit per excelentiam a fost pentru această ambiţioasă Casă preotul catolic. Neavând familie, căci era neînsurat; neavând limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavând patrie, căci patria sa este unde-l trimite ecclesia; neavând rege, căci regele său este Pontifex maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie. Pe lângă acest element s-au mai format încă unul, hibrid şi stângaci, cu o fizionomie fatală: beamterul anstriecesc. Acesta are o limbă, dar ea consistă din câteva formulare nemţeşti de concepte, numite Schimmel, adică rable. Dacă i-ai lua unui beamter aceste câteva rable învechite şi rău stilizate, el nu mai ştie nici o limbă şi iată de ce: în casa părinţească a vorbit ruseşte, a studiat într-un gimnaziu unguresc, a trecut la universitatea nemţească şi, când îşi sfârşeşte învăţătura, nu ştie nici o limbă cum se cade. C-un cuvânt, Austria, pentru a domni, are nevoie de un ciudat soi de indivizi generis nullius şi în secolul al XVI clerul catolic se potrivea cu acest rol, încât austriacul cel mai bun era pe atunci şi catolicul cel mai bun. Astăzi însă nu se mai potriveşte. Libertatea religioasă, răspândită preste toată Europa, au stabilit foarte mult biserica, iar aceşti beamteri fiind cu totul netrebnici pentru o sarcină atât de grea, Austria au trebuit să-şi caute un alt aliat pentru politica sa, tot fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate, un element cosmopolit şi egoistic, ceea ce drept vorbind este unul şi acelaşi lucru, căci cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părţi a omenirei, pentru că individul respectiv s-au însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg. Afară de aceea acest element e şi mai cosmopolit decât cel catolic, de vreme ce e comercial, şi chiar chinezul nu va face mare deosebire între mărcile imperiului germanic şi livrele sterline, pe când el va privi cu un simţimânt de superioritate religia creştină, ce i se va părea o palidă exegeză a moralei lui Lao-tse sau a eticei Vedelor.

Din punct de vedere austriecesc ar fi nedrept însă de a pretinde ca Austria să ne cruţe pe noi. Pentru orice patriot austriecesc e o datorie de a deschide porţile Orientului pentru colonizarea prisosului copiilor săi şi desfacerea mărfurilor sale, c-un cuvânt pentru pionirii cucerirei sale. Ar fi absurd din punct de vedere austriecesc de a pretinde ca ea s-o facă aceasta cu arma în mână, când are înainte-i o cale pacinică, nebătătoare la ochi şi care nimiceşte pe contrariu în mod atomistic, atăcând prin agenţi economici nu forma statului, ci pe fiecare membru al statului în parte, care nici ştie nici voieşte să se sustragă de la această influenţă.

Dar tocmai fiindcă influenţa austriacă se prezintă ca o ţesătură foarte complicată de cauze şi efecte, încât fiecare individ din lira noastră trăieşte sub presiunea ei, de aceea cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atâta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea, căci uşor s-ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase şi să [ne] agităm cu vehemenţă prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă şi minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, şi fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu opreşte defel ca creierul să rămâie rece şi să-şi îndrepteze activitatea cu siguranţă, să nimicească adevărata cauză a răului şi să o stârpească cu statornicie de fier. Precum un medic nu va combate simptomele numai, ci cauza unei boale şi va sfătui să se înlătureze mediul în care ca a trebuit să se nască, tot aşa vom privi şi noi individul naţionalităţii româneşti în dezvoltarea sa şi, comparând pe acesta cu norma legilor fiziologice ale societăţii, vom arăta de unde a trebuit să se nască neorânduielele în viaţa economică a poporului, care l-au făcut accesibil unei influenţe economice străine.

De aceea să ne întrebăm fără părtinire cum întâlnim pe poporul nostru în istorie din momentul în care ea devine mai străvezie, adică de pe la începutul secolului al 14[-lea]. Îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntrul, dezbinat în politica sa faţă cu vecinii.

O teorie filozofică a istoriei nu ne pare de prisos aicea. Popoarele nu sânt producte ale inteligenţei, ci ale naturei, – aceasta trebuie stabilit. În începutul dezvoltării lor ele au nevoie de un punct stabil împrejurul căruia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă. Dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste. Când mersul liniştit şi regulat al afacerilor este lovit în centrul, în regulatorul său, treaba nu poate merge bine. Şi cu toate aceste noi românii de sute de ani n-am avut altă plăcere mai mare decât a ne răsturna principii.

Alături cu această teorie fundamentală, despre stat ca aşezământ al naturei şi nu al raţiunii, vom trebui să-l caracterizăm răpede.

  1. Istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului şi individualism. Ce este individualismul? Fiecare fiinţă organică e pentru sine lucrul principal, semenul său lucru secundar. Dorinţele şi aspiraţiile oricărui individ omenesc sânt nemărginite, încât funcţiunea principală a vieţei, a inimei sale este nu realizarea unei dorinţi, ci dorinţa, voinţa ca atare. De acolo proverbul: toată lumea să piară, numai Manea să trăiască. Acest element e şi periculos şi folositor. Periculos, dacă o putere mai mare nu-i pune margini; folositor, dacă în margini legiuite el caută a-şi realiza prin muncă aspiraţiile sale şi, precum soarele este tatăl luminei şi al umbrei, tot aşa individualismul este tatăl înflorirei şi al decăderei, justiţiei şi a injustiţiei, binelui şi răului.
    Faţă cu această iluzie a inteligenţei şi a inimei individuale, care e cauza ca om pe om se esploatează, om pe om se nimiceşte, faţă cu acest bellum omnium contra omnes, un ochi mai limpede zice: Stăi! Nimicind pe vecinul tău, tu loveşti în tine, căci puterile care esploatează natura brută s-au împuţinat, tu eşti mai sărac cu o sumă oarecare de puteri.Deci vecinul să trăiască. El produce grâu, el are trebuinţă de mine, eu de el, nimicirea sa ar fi o pierdere vădită pentrumine, care nu mă pot ocupa cu toate celea. Va să zică interesele individuale sânt armonizabile. Iată dar ideea statului: ideea armoniei intereselor. Dar producătorii de grâu au o ţintă comună, interese comune, iată clasa; identitatea de interese naşte o identitate de păreri: iată principiile.; se cere realizarea acestor păreri în stat: iată partida. Tot aşa fac breslaşii. Formează o clasă, au principii, sânt o partidă. în locul individualismului personal vine cel de clasă. Pentru a-şiasigura cercul de esploatare ele încremenesc câteodată: iată castele. Nimic nu va schimba natura societăţii. Ea va rămânea un bellum omnium contra omnes, sub orice formă pacinică s-ar prezenta. Puterile în luptă se comasează, în locul indivizilor avem clase, forme superioare a aceluiaş princip, carile se luptă pentru supremaţie.
    Statul însă, ca o formă şi mai înaltă a aceluiaşi princip, nu vede în clase indivizi deosebiţi, ci un complex de organe sociale, un individ: naţiunea. Toate clasele sânt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia întreele, de a opri ca una să nu fie esploatată prea mult prin alta, căci toate trăiesc şi înfloresc una de la alta şi pieirea uneiacondiţionează pieirea mai curândă sau mai târzie a celeilalte.
  2. Statul mai are şi un scop moral. Drept va rămânea totdeauna că societatea există prin esploatarea unei clase prin alta — afară de clasa, după părerea noastră cea mai importantă, care esploatează de-a dreptul natura, care produce materiile brute. Deci pe lângă aceea că statul va îngriji ca această clasă, aceşti hamali ai omenirei să stea cât se poate de bine, el va căuta a deprinde şi clasele superioare la o muncă folositoare, care să compenseze pe deplin sacrificiile celor inferioare. De aceea el va fi, prin o aspră organizare, contra semidoctismului, contra spoielei, contra tendinţei egoistice a acestor clase de a câştiga mult prin muncă puţină, de a nu se întreba în socoteala cui trăiesc. Deci societatea e câmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existenţă şi supremaţie, un bellum omnium contra omnes, statul este regulatorul acestei lupte, el opreşte ca aceste puteri egal de folositoare să nu se nimicească una pe alta. Societatea e mişcarea, statul stabilitatea.
    De aceea, pentru ca lupta să poată fi purtată în margini, trebuieşte o familie ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societăţii, care să fie bogată când toate clasele sunt bogate, puternică când toate sunt puternice. Aceasta e dinastia – monarhul. Tot pentru că individualismul este principiul vital al naturei omeneşti, preferăm în privirea moştenirei legea salică şi nu maioratul.
    Cu totul opus acestei serii de idei este republicanismul. Nu vorbim de republicanismul în sens diplomatic, ci în sens social. Republica este orice stat în care o partidă, reprezentanta unei sau mai multor clase (însă nu a tuturor), poate să ajungă la stăpânire. Aceste republice le împart în antice şi moderne. Republicile antice se bazează pe supremaţia claselor în forma de caste, republica modernă se bazează pe supremaţia aceloraşi clase în formă movibilă. Deci Anglia, Franţa, Italia, Austria, România sunt astăzi republice în sens modern; Grecia, Roma, Egipetul, Polonia, Germania veche, Olanda veche erau republice în sens antic. Ele există sau prin esploatarea neomenoasă a unei clase prin alta, sau prin esploatarea sclavilor şi a ţăranilor robiţi (cele antice), sau prin esploatarea unei ţări prin altele, adese prin toate la un loc. Anglia esploatează India, Franţa pe toţi iubitorii de lux din lume, Veneţia şi Olanda în evul mediu erau ca Franţa astăzi, Grecia şi Roma trăiau prin sclavi, Polonia, Ungaria, Germania şi Franţia veche prin esploatarea neomenoasă a ţăranilor, c-un cuvânt oriunde bună – starea unuia se traduce în apăsarea directă sau indirectă a unui altuia. O escepţie par a forma Sviţera şi Statele Unite, dar par numai. Elveţia trăieşte prin esport industrial şi prin toţi indivizii câţi aleargă ca să cheltuiască sudoarea fabricei şi a ţăranilor pe privirea dealurilor. America, pentru că clasa desmoşteniţilor găseşte o avere neîmpărţită pe care şi-o împarte, preriile. S-o vedem când s-or împlea.
    De aceea se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere, aceea a individualismului, sistemul liberal, şi aceea a armoniei intereselor, a statului ca o unitate absolută, a monarhiei juridiceMonarhia aceasta nu este de confundat cu despotismul. Despotismul, adică substituirea voinţei individuale în locul armoniei intereselor, după, noi se naşte sau prin uzurpaţiune sau acolo unde, pe aceeaşi întindere de pământ, o rasă domneşte peste altele, mai ales însă o rasă fundamental deosebită de locuitorii autohtoni. Ex. turcii şi slavii, hispanii şi maurii ş.a. Dovedirea acestei teorii însă o păstrăm pentru altă ocazie.. Libertatea e libertatea de a esploata, egalitatea e egalitate[a] de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin guilotină.
    Să cercetăm în zigzac ideea libertăţii. Cetăţenii germani şi poloni (o castă) cereau regelui libertate, adică libertatea de a-şi dezbraca ţăranii şi de-ai spânzura după plac. Olanda cerea pentru comerţul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englejii răspund: ne iertaţi — mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei. Cetăţenii franceji (caste) strigau sub Richelieu libertate, adică o sumă de drepturi şi privilegii toate pe spatele ţăranului.

Să venim la republicele române care, ca şi cele antice, trăiau prin exploatarea sclavilor şi a ţăranilor, unde Domnul era cu mâinele legate şi cel întâi între egali – primus inter pares – unde o clasă stăpânea totul. Vodă, adică statul, putea să zică da, Hîncu zicea ba şi pe-a lui Hîncu rămânea. Să vedem cum libertatea, când nu porneşte din armonia intereselor, ci din individualism, nimiceşte clasele sociale şi în urmă şi statul; cum, prin înmulţirea neamului lui Hîncu, influenţa economică a Austriei devine destructivă şi cum sub ea abia Hîncul îşi deschide ochii, se sparie de câte vede şi nu ştie de unde vin relele, nu ştie că vin din ba al lui.

De aceea să privim împrejurimile în care s-au dezvoltat românii, ca să pricepem şi mai bine organizarea lor putredă de stat. Noi am trăit sub influenţa dreptului public a unui popor republican, în sensul antic al cuvântului — respublica Poloniae. Cetăţenii acestui stat era egali; fiecare din ei era statul polon în persoană. Cel din urma şleahţiţ care striga în parlament: nie poswoliam Panie, nimicea hotărârea corpului leguitor. Nisipul pustiilor nu poate avea mai mare nestatornicie decât soarta acestei nefericite şi totuşi nobile naţii. Puterea supremă a statului sau, bine zis, scaunul celui întâi dintre egali era mărul de ceartă între cei influenţi. Regalitatea electivă i-a omorât politiceşte; aceasta şi escesul libertăţii individuale. Dar a fi cetăţan polon era un privilegiu. Cei mai mulţi locuitori – misera plebs contribuens – nu însemna nimic. Poporul era sclavul unui milion de cetăţeni poloni.

Acest drept public polon avea mari farmace pentru clasele puternice din ţările învecinate. în Prusia boierii începuseră a vorbi leşeşte de dragul instituţiilor polone, dar Marele Elector îi învaţă minte, lărgind dreptul breslelor şi regulând starea ţăranilor. În Suedia boierii vor tot aceste lucruri, încât Casa nefericită a regilor, dotată c-o energie şi cu calităţi rare în istorie, nefiind în stare să înfrâneze aceste elemente de disoluţiune, le adună sub steag şi declară război la toată lumea; o campanie care se sfârşeşte cu risipirea oştirilor lui Carol al XII până în ţările noastre, unde avem de la oamenii lui două zidiri: turnul Metropoliei din Suceava şi turnul Colţea din Bucureşti. C-un cuvânt acele instituţii găsesc pretutindene trecere, unde pot numai.

În aşa dese relaţii cu aceşti vecini, dreptul lor public nu putea să rămâie fără înrâurire asupra noastră. Mai întâi nefericita de domnie electivă. Acest drept, atât de lăudat de cătră mai toţi publiciştii noştri, nu este nimic mai puţin decât vrednic de laudă. Domnia scurtă a lui Dragoş ne inspiră mari îndoieli asupra sorţii acelui voievod. După el urmează 6 domni în răstimp de 50 de ani, pentru fiecare media de 8 ani – puţin pentru o ţară care începe.

Cu secolul al XV începe în sfârşit o domnie lungă şi liniştită, – a lui Alexandru cel Bun. Aici se văd rezultatele stabilităţii. În 33 de ani el organizează ţara bisericeşte şi politiceşte şi moare având o singură nenorocire: are doi fii în loc de unul. Vin războaiele dintre fraţi, apoi dintre veri, pagini încurcate ale istoriei noastre, din care numai un lucru se vede clar, că unii ajungeau la tron cu ajutorul ungurilor, ceilalţi cu al polonilor. Ţara se deschide influenţelor străine. În aceste turburări trece vremea, până la suirea pe tron a lui Ştefan cel Mare, uzurpator şi el, dar mai norocit decât ceilalţi. De la 1459— 1504 se văd din nou efectele stabilităţii. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimiceşte influinţele de dinafară cu sabia şi cu isteţia. Şi cu toate aceste se ştie din relaţiile medicului veneţian că, cu toată gloria şi lunga sa domnie, Ştefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ştefan cel Tânăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul luminatei roade de Muşatin. Însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înţeleasă cu boierii. După el vine Petru (linie neligitimă), acesta domneşte în două rânduri şi are multe rivalităţi de învins. Fiul său Ilie se turceşte. Ştefan e ucis de boieri sub corturile de la Ţuţora şi din viţa Muşăteştilor nu rămâne decât domniţa Ruxanda. Urme de legitimism par a fi fost rămas şi atunci, căci cel care ia mâna domniţei o ia împreună cu tronul – Alexandru Lăpuşneanu. De la stingerea progeniturei bărbăteşti a neamului domnesc, de la stingerea matcei în roiul Moldovei datează căderea Moldovei. Domnii pe care îi alege întâmplarea şi intriga mor mai toţi de moarte nefirească, boierii sunt toţi aspiranţi la un tron pe care nu mai şedea unsul lui Dumnezeu, şi astfel se urmează repede unul după altul când printr-o influenţă străină când prin alta. Ţara devine vatra deschisă a influinţelor străine. Despot Vodă ucis cu buzduganul, Lăpuşneanu otrăvit cu sila, Bogdan Vodă gonit la Moscva, Ioan Vodă ucis de turci, Petru Şchiopul ca vai de sufletul lui, Aron Vodă moare în temniţă, Răzvan în ţeapă; încercarea Movileştilor de a fonda o dinastie se sparge prin luptele între fiii lor ş.a.m.d., şi aproape toţi sfârşesc rău. Paralelogramul de puteri naţionale pierduse punctul comun de activitate, aceasta nu avea un sâmbure stabil împrejurul căruia să se cristalizeze.

O soartă mai fericită, însă totuşi foarte asemănătoare cu aceea a Moldovei, are Ţara Românească. Acolo se statorniceşte dinastia Basarabilor şi ajunge repede la o culme de la care – prin o întâmplare analogă cu cea din Moldova — intră discordia în roiul de albine vorbitoare. într-adevăr, după Tugomir Basarab — a cărui începătură se pierde în noaptea unei istorii străfulgerate din când în când de numele banilor Basarabi — urmează Alexandru, care bate pe regele Carol Robert, apoi Vladislav, care întinde repede marginele ţărei. La 1360 el e voievod al Ţării Româneşti, la 1365 ban de Severin, la 1368 duce de Făgăraş. Urmează Radu Negru, care bate pe Ludovic cel Mare, regele Ungariei, şi câştigă deplina autonomie a ţărei sale. El lasă doi fii: Dan şi Mircea. Dan I e renumit prin războaiele sale, purtate precum se vede de frate – său Mircea. Mircea I se suie pe tron la 1383 şi domneşte până la 1418, adica 35 de ani. Iată şi aici efectele stabilităţii: domnia cea mai glorioasă şi întinderea teritoriului cea mai mare. Mircea e voievod al Ungro-Vlahiei, ban de Severin, duce de Făgăraş şi Amlaş, stăpânitor amânduror ţărmilor Dunării până la Marea Neagră, domn al cetăţii Durostor şi al ţărilor tartarice. De la moartea sa începe discordia în Casa Basarabilor. Fiul său legitim Mihai moare după 2 ani, urmat de Dan al II-lea, fiul lui Dan I. Dar Mircea mai avea un fiu nelegitim, Vlad poreclit Dracul. Acesta devine părintele liniei Drăculeştilor. De aici istoria Ţărei Româneşti decurge asemănător cu cea a Moldovei prin luptele continue între Dănuleşti, descendenţi legitimi ai lui Dan I, şi Drăculeşti, descendenţi ilegitimi ai lui Mircea I. După vremi pline de împărechieri, Basarabii sunt stinşi prin sabie, în urma intrigelor unei nouă linii primite în sânul lor, şi anume Cantacuzin Basarab.

După Dim. Cantemir în Moldova şi puţin după căderea Basarabilor în Ţara Românească vine domnia fanarioţilor. Influinţa acestora fiind obiectul unui studiu deosebit puţin vom spune despre ea. Formele bizantine vin în locul celor vechi, caracterele trufaşe ale aristocraţiei devin servile. Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat ţara aproape în paşalâc.

Sub domnii fanarioţi, care erau trimişi pe un timp anumit şi care aveau numai titlul de domn şi pomenirea în biserici, nicidecum însă consistenţa monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decât ceea ce era în împrejurările date, viaţa şi averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu i se da naţiunei nici o compensare, erau dări pentru îmbogăţirea personală şi repede a acestor oameni, care trebuiau să se folosească de scurta durată a domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra aşezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Ţara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump, şi nu prin război — prin vânzare. într-adevăr se împărţise Polonia, şi o ţara care trăise în atâtea asemănări cu ea trebuia să aibă şi soarta ei. Totuşi trebuie să constatăm că nici un moldovan n-au putut fi mituit dă influenţa morală a Austriei şi că domnul a plătit cu capul protestarea sa.

Cu căderea Poloniei şi luarea Bucovinei se începe o nouă epocă a influenţei austriace: cea care atingea politica esterioara. a statelor româneşti se schimbase întru atât, întru cât aceste ţări nu mai însemnau nimic politiceşte şi erau susţinute de Rusia şi Turcia. Ca să revenim la vorba pronunţată de mai multe ori în acest studiu: statele demprejurul nostru care aveau o monarhie stabilă s-au cristalizat împrejurul acesteia şi au devenit uriaşe; ţările române, în care acest punct central lipseşte, se închircesc, pierd puterea lor fizică, armata, pierd guvernul lor naţional. Cum se schimbase faţa lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mâinile Austriei, ungurii erau supuşi, Turcia începuse a slăbi, România, care moştenise de la poloni nestabilitatea, nu mai avea nimic de pierdut decât doar ficţiunea unei espresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni fără legi şi fără cultură. În Moldova [în] special boerimea nu mai semăna de fel cu Nistor şi Grigorie Urechi, cu Miron Costin, limba naţionala e într-o vădită decadenţă alăturată cu frumoasa şi spornica limbă a cronicarilor.

Ţara nu mai este decât o moşie mare, administrată în felul unei moşii, un complex de latifundii în care dreptul privat e drept public, moştenirea averii teritoriale moştenirea puterei în stat. Pentru că nu există moştenirea primogenitului şi fiindcă boierii simţeau că în mărimea proprietăţii teritoriale consistă puterea lor, se introdusese un fel de silnică ereditate. O parte din copii se călugăreau cu de-a sila, unul sau doi moşteneau numele şi averea. Din domnia unei singure clase rezultă lipsa totală de drept pentru clasa de mijloc. Erau meserii, erau bresle cu stărostiile lor, dar aceste clase de oameni, adese ştiutori de carte, nu aveau drepturi.

Să facem oarecum o sumă a acestei stări de lucruri şi să vedem cum se dezvoltă din ea suma de astăzi. Ce era în ţară la 1820?

Boierii mari.

Boierii mici slujbaşi.

Ţăranii iobagi, cari stau sub ocrotirea acestora, fiind oamenii lor.

Clerul laic şi monastic.

Aceştia nu stăteau sub autoritatea statului. Erau clase ale evului mediu, administrate de ele înşile. Boierul era aproape autocrat pe moşia sa. Numai în grave cazuri penale – şi nici atunci nu tocmai – intervenea justiţia statului.

Cine rămânea să fie administrat de stat? Două elemente neatârnate: 1) răzăşul, 2) negustorul şi breslele.

Deci vedem că existau două clase neatârnate, una ţărănească, ieşită din războinicii împroprietăriţi, alta burgeză. Aceştia nu erau oamenii numărui. Istoria celor din urmă 50 de ani, pe care mulţi o numesc a regenerării naţionale, mai cu drept cuvânt s-ar putea numi istoria nimicirii răzeşilor şi breslaşilor. Nimicindu-se însă talpa ţărei, era neapărat ca şi stâlpii să cadă. Au căzut şi boierii. O clasă este într-un popor un factor al armoniei societăţii, de aceea rău este c-au căzut răzăşii, rău c-au căzut breslele, rău c-au căzut boierii. Căci se vor vedea urmările. Se va vedea cum influinţele străine găsesc în falangele naţionale goluri din ce în ce mai simţitoare, cum funcţiile vieţii economice degenerează, cum arterii străine intră în corpul nostru social, cum dispar clasele pozitive ale Moldovei, om cu om, clasă cu clasă, cum pâmântul românesc devine un teren de esploatare pentru industria străină şi proletariatul indigen.

Cu o minimă putere a statului, poliţia, administraţia şi dreptatea trebuiau să fie într-o stare de plâns. Ispravnicul, care era totul într-un judeţ, avea de administrat pe negustorii şi breslaşii din ţară, cei străini aveau pretutindene consulatele lor — stărostiile lor — asupra cărora statul român n-avea nici o putere. Aceşti ispravnici, neştiutori de carte, servind fără plată, erau sub domnii fanarioţi oameni fără nici o însemnătate, a căror apucături administrative aveau o singură ţintă: stoarcere de bani. Falanga, pedeapsă poliţienească pentru greşeli mici, se putea răscumpăra cu câţiva galbeni de la aceşti ispravnici, iar opoziţia contra acestor pedepse nedrepte şi barbare nu era nicăiri. Deci clasa de mijloc avea numai două căi de scăpare: sau să se facă supuşi austrieceşti, să-şi puie pe casă pajura cu două capete, sau să intre în clasa blagorodnicilor spre a deveni însăşi ciocan, sau în sfârşit să intre în slujba unui boier mare şi să sufere mai bine palmele cucoanelor decât falanga aplicată de cutare aprod. Mulţi din cei neînsemnaţi se fac sudiţi, mulţi se fac de casa cutărui sau cutăruia, mulţi în sfârşit caută prin bani şi stăruinţe să ajungă la sfântul privilegiu. Se naşte o mişcare nesănătoasă în societate, nu bazată pe muncă, ci pe privilegiu. Pe când comerciantul din Lipsca căuta să-şi adaogă milioanele, ciubotarul din Germania să-şi înmulţească muşterii, negustorul şi ciubotarul românesc caută să devie boier. Dacă cu această boierie ar fi fost combinată arta războiului, ca în evul mediu, de sigur că cavalerii cotului şi ai calupului ş-ar fi exercitat mai departe pacinica şi mult folositoarea lor meserie, dar nefiind asemenea datorii, ci numai drepturi comode, boieria mică sau mare trebuia să fie un obiect de invidiat, pe lânga acestea cavalerismul devenise ieften în Moldova. În genere toată societatea secolului al XVI şi al XVII se poate caracteriza scurt: Datoria se preface în drept. Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII. Datoria de a fi slujbaş al ţărei – o datorie foarte grea şi periculoasă sub domniile vechi – devine un drept de a sluji ţara, dacă vrea ea sau dacă nu vrea. Şi aceşti îndreptăţiţi de a o sluji se înmulţesc din zi în zi, căci toate izvoarele de puteri ale societăţii curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea şi neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, ţăranul – fecior boieresc, boierul mic – boier mare, boierul mare – domn. Şi boierii mici cum se formeaza? Prin meritele personale ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute ţărei. Camerdinerii, comişii de la grajduri, vechilii de moşii, vătajii, se boieresc toţi şi au o progenitură foarte bogată. Această progenitură umple cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenuşă sau năsip pe hârtie. Mulţi de acei care au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care într-un rând îşi suspendase plăţile. Dar prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor rămân goluri economice pe care le umple un element străin — evreii. Unde bacalul boierit şi-au închis dugheana, şi-au deschis – o evreul, unde fiul blănarului s-au făcut cinovnic, blănarul evreu şi-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei — adică paznic de noapte — acolo evreul ş-au deschis ciubotărie.

Pe când în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi Vodă era cu mânile legate, temându-se vecinic de plângeri la Poartă şi de răsturnare. Să vorbim drept – se poate pretinde de la un om să fie mai mult decât om? Când domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decât o simplă persoană care îşi căuta de interesele sale. Într-o ţară unde fiecine zice: ,,chacun pour soi” şi „apres moi le déluge” – ce să zică domnul decât tot atâta… Şi pe când puterea statului român scădea – se urca ce? – puterea consulatelor. Casa unui consul devenise o adevărată cetate.

De aici înainte într-o societate a nestabilităţii se va vedea cum orice lege organică a ţărei introduce elemente de nestabilitate. Regulamentul organic, mult lăudat şi cu drept cuvânt pentru unele părţi ale sale, cuprinde o mică dispoziţie, nebăgată în samă şi totuşi destructivă; boierul are voia de-a alunga oricând de pe moşiile sale şi din vatra strămoşească pe ţăranul iobag. Invaziile ruseşti aduc jocul de cărţi. Într-o societate în care munca ar fi fost lucrul principal jocul de cărţi n-ar fi fost nimic – într-o societate de privilegiaţi, fără nici o treabă, care căuta să-şi omoare vremea, jocul de cărţi a trebuit să fie destructiv – un element de nestabilitate în averea oamenilor.

După ocupaţia rusască vine un domn foarte inteligent, cu un rar simţ istoric, dar care, pus în această societate nestabilă ca năsipul pustiilor, caută să-şi asigure poziţia personală. În locul boerilor mari, care-i cereau scaunul, el deschide o poartă mare boierilor mici, foştilor comişi, foştilor vătaji de moşie sau fiilor lor. Grămădirea la porţile privilegiului devine din ce în ce mai mare, aspiranţii la posturi se înmulţesc într-una – oamenii care nu ştiau decât arta scrierii şi a cetirii, pe care în ţările civilizate le ştie fiecine, aceşti oameni se înmulţesc pe zi ce merge, cancelariile gem de practicanţi fără plată, şi în schimbul vechei clase boiereşti avem o nouă clasă, care n-o compensează de fel pe cea veche, clasa scribilor.

Această clasă se îmflă rânduri, rânduri, recrutându-şi membrii din fiii clerului laic, din slugile foştilor boieri şi fiii acestor slugi, din negustorii retraşi şi din fiii acestor negustori, mişcarea merge crescând, clasa de mijloc a pierit, ea s-a schimbat într-o clasă de proletari ai condeiului, fără nici o însemnătate pozitivă. în stat, fără nici o însemnătate pentru naţie, o clasă de turburători de meserie.

Tot în această vreme se exterminează prin procese nedrepte clasa răzăşească, tot în această vreme răzeşiile vechi devin moşii de privilegiaţi mici şi, pe când un boier care avea 10.000 de fălci apăsa foarte uşor asupra supuşilor săi, unul care are 300 apasă foarte greu asupra satului. Desfacerea parţială a latifundiilor înmulţeşte numărul clasei feodale, apăsarea devine atomistică, ţăranul începe a sărăci şi a da înapoi. Aceasta merge crescând şi disoluţiunea claselor pozitive creşte, creşte – creşte şi azi.

E greu de a espune o idee fundamentală cu ramificaţiile ci aşa încât să deie un tablou unitar. Ideea există toată implicite în cap, dar spre a o espune ne servim de cuvinte, de şiruri ce au început, au un sfârşit. De aceea voi ilustra prin fapte aceste teorii.

Un boier poseda – e indiferent unde, destul că era boier românesc – 250.000 de fălci într-un hotar. Era un om de un caracter rău – zgârcit, răpitor, ambiţios fără margini. Dar era un om. Ce simţeau ţăranii cum este boierul? Ţăranii săi erau bogaţi, căci apăsarea unuia numai, împărţită asupra unei mase atât de mari de pământ şi de oameni, era aproape nesimţită. El a murit, pământurile s-au dus în bucăţi prin procese şi moşteniri. Nici unul din urmaşi n-a fi avut caracterul aprig al boierului nostru şi cu toate astea supuşii lui au dus-o mai rău sub moştenitori decât sub el. În locul unui subiect erau acum mai multe subiecte, cu aceleaşi trebuinţe, cu aceleaşi cheltuieli şi cu mai mică avere.

Un mic bulgăr de omăt căzând din vârful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic sâmbure greşit în organizaţia societăţii, în viaţa economică creşte şi îngroapă o naţiune. Ne mirăm cu toţii de mulţimea crâşmelor în ţara noastră, de mulţimea judanilor, cauza e mulţimea rachiului, mulţimea velniţelor, dar oare această mulţime de unde vine? Sub domnia turcească au existat micul sâmbure, o dispoziţie de export. Exportul grânelor era oprit. Prin urmare grânele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil – în vite. S-au combinat lucrurile. Velniţa consuma prisosul şi da hrană vitelor. Velniţa producea rachiu, rachiul trebuia consumat şi era mult. S-au făcut multe crâşme. Pentru acestea trebuiau crâşmari. S-au adus mulţi evrei şi proprietarul impunea fiecărui din supuşii săi de a lua atâta rachiu pe an. Unde plăţi pentru muncă se făceau în rachiu. Sau introdus exportul într-adevar, însă velniţele au rămas; în locul grânelor s-au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuinţă şi această trebuinţă cerea împlinire. Care a fost rezultatele ei? O populaţie nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care îşi vinde munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mânelor ei se capitalizează în mânile unui dement fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate… Nu e de mirat că influenţa austriacă e mare.

Să comparăm acum suma puterilor sociale de astăzi cu suma puterilor sociale de sub patriarhalul prisacariu Ioan Sandul Sturza Voievod.

Boierii mari, proprietari de latifundii, care-şi cruţau populaţia în mod instinctiv.

Boierii mici slujbaşi.

Breslele târgoveţilor cu stărostiile lor.

Răzeşii, ţărani liberi.

Iobagii, ţărani supuşi, c-un drept asupra unei părţi de pământ.

Să ne închipuim că prisacariul ar fi fost din dinastia Muşateştilor, necontestat de nimeni. La influenţele secolului al XIX el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai târziu ar fi dat o viaţă în stat clasei de mijloc, acelaş drept asigura proprietatea răzeşilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, având şi cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil şi-ar fi creat o clasă de amploiaţi, dar aceşti amploiaţi ar fi fost stabili, căci numai unde Vodă se perândează, se mănâncă şi pita lui Vodă pe rând. Negustorul ar fi rămas negustor, meseriaşul meseriaş, nu s-ar fi născut goluri economice atât de simţite. În sfârşit în a.D. 1860 ar fi venit Ioan Sandul al III posito. Sub ce împrejurări! Firmele de pe uliţa mare ar fi româneşti. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut într-adevăr vuiet mult, dar se spărgea de stânca maiestăţii. S-ar fi plătit pământul în 90 de ani şi nu în 15, dar nu rămâneau atâtea neplătite ca astăzi. Din şcoalele poporale ar fi ieşit oameni ştiutori de carte care rămâneau ce erau şi nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstoarnă la fiecare schimbare de ministeriu în sfârşit Ioan Sandul al IV moştenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din 54 ne aducea Basarabia, cel din 59 Bucovina, cel din 66 Transilvania.

Dar acuma cum s-au dezvoltat lucrurile? De toate dezastrele vecinilor noştri noi nu ne-am folosit decât spre a ne răsturna domnii. Vodă, adică statul, era cu mânile legate. Vodă zicea da şi Hîncu ba, şi neamul lui Hîncu creştea din ce în ce. Cu cât deveneau mai mulţi aspiranţi la privilegii şi posturi, cu atât cereau lărgirea privilegiilor, lărgirea libertăţii pe conta puterii statului, până ce am ajuns la constituţie, care dă într-adevăr tuturor acestor aspiranţi şi numai acestora, precum voi arăta, o egalitate de drepturi fără datorii şi proletarii de scribi au pus mâna pe ţările româneşti.

Fiecare constituţie, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de pătriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adecuat cu însemnătatea lor,- la noi legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului. De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci – oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale; şi principiile sunt interese – dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale, tory conservativ; clasa negustorilor ş-a industrialilor, wygs; clasa lucrătorilor, socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărui spate trăim cu toţii — ţăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici şi pe aceasta cum am nimicit pe celelalte şi, împreună. cu ea, statul şi naţiunea.

Să nu uităm un lucru – toată activitatea unei societăţi omeneşti e mai mult ori mai puţin o activitate de lux, numai una nu: producerea brută care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul, în starea sa firească, are trebuinţe de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală. De aceea o naţie trebuie să îngrijească de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpura, dar îi trebuia postav; locuia în palat, dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt în fond aceleaşi.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez: Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului. Cum am tratat noi pe aceşti ţărani? Am clădit un aparat greoi şi netrebnic pe spatele sale, aparat reprezentativ cum îl numim, şi care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o ţară care n-are export industrial ţăranul munceşte pentru toţi: sigur şi necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scrim, chibritul cu care ne aprindem ţigara, toate ne vin în schimbul grâului nostru şi acest grâu îl produce numai ţăranul; grâul e productul muncei sale. Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atât mai mulţi trăiesc pe sama aceleiaşi sume de oameni. Ce este consecuenţa? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susţie, sau va trebui ca, cu acelaşi timp şi cu aceleaşi puteri, să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze şi să lucreze cu maşina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Ţăranul nostru e acelaş ca şi înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecită. El poartă în spatele lui: câteva mii de proprietari (la începutul secolului câteva zeci), mii de amploiaţi (în începutul secolului câteva zeci), sute de mii de evrei (în începutul secolului câteva mii), zeci de mii de alţi supuşi străini (în începutul secolului câteva sute).

Pe atunci ţăranul nostru creştea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă uşoară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi munceşte toată vara ca să-şi plătească dările, trăieşte mult mai rău decât atunci şi se stinge. Mor o sută şi se nasc în locul lor 60. Şi aceasta nu e o veste de senzaţie – ci adevărul.

Faţă c-o asemenea stare de lucruri, faţă cu o ţară care se despopulează se înţelege că influenţa austriacă economică va trebui să propăşească răpede şi să umple golurile noastre cu prisosul populaţiei sale. Meserie şi negoţ, parte din arendaşi, parte din proprietari, proprietatea fonciară orăşenească e străină. în oraşul Iaşi abia a treia parte a populaţiei sunt supuşi româneşti. Şi asta merge crescând.

Vecinătatea Austriei e omorâtoare pentru noi dacă nu ne vom trezi de cu vreme şi nu vom arunca la naiba toţi perceptorii, subperceptorii, sub-sub-perceptorii, dacă nu vom descărca pe ţăran şi nu-i vom asigura o dezvoltare liniştită, dacă nu ne vom hotărâ să nu purtăm nici un product străin pe noi, precum au făcut ungurii în vremea absolutismului.

Răul deci e înlăuntru. Nestabilitatea este cauza căderii proprietăţii mari teritoriale, căderea acestei e strâns combinată cu căderea breslelor, şi aceste clase au format în disoluţiune o clasă de proletari care trebuieşte deprinsă la muncă.

Nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul de căpetenie pentru noi şi ar fi mai bine să nu alegem deputaţi decât să piară naţia românească. Dacă n-am avea vecinic influenţe străine precum le avem, dacă am fi în Spania, atuncea ne-am sparge capetele unul altuia până s-ar aşeza lucrurile. Dar acest lux de revoluţiuni sociale nu ni este permis nouă, a căror stat e vecinic o cestiune. De aceea ne trebuiesc trei lucruri:

  • Stabilitatea, adică guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puţin absolut.
  • Muncă, adică escluderea proletarilor condeiului de la viaţa publică a statului şi prin asta silirea lor la o muncă productivă.
  • Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atât în economia generală a statului cât şi în cea individuală.

Altfel am avea a alege între domnia austriacă şi cea rusească. Sub cea dintâi evreii ar intra în sate în număr mai mare decât astăzi, ţăranii ar deveni servii lor, moşiile ar fi cumpărate de societăţi de capitalişti, colonizate cu nemţi, iar naţia redusă la proletariat. — În cazul al doilea un ucaz ar şterge limba din biserică şi stat, ţăranul ar trăi mai bine, însă sub condiţia ca să se rusifice; care din noi cum ar scrie, acolo i-ar îngheţa mucu condeiului; iară cei mai curajoşi ar mări pohodul na Sibir, fără judecată. prin ordin administrativ — administiwnym poriadkom.

Texte ale clasicilor români.

întreaga serie de articole
Evaluare cititori
[Total: 0 Media: 0]

Lasă un răspuns