În unire e tăria

Texte ale clasicilor români.

întreaga serie de articole

Cred că e momentul să ne-ntoarcem la rădăcini. Și cînd spun asta, e vorba despre a vedea ceea ce spuneau clasicii noștri. Numai că, în loc să citim ceea ce-au scris alții despre scrierile acestor clasici, e cazul să vedem ceea ce a scriau chiar ei înșiși. Pentru a evita o butadă de tipul:

„Cei care știu să facă fac, cei care nu știu să facă îi învață pe alții, cei care nu știu să-i învețe pe alții, îi învață pe cei care-i învață pe alții, iar cei care nu știu să-i învețe pe cei care-i învață pe alții, fac politică.”

Și cu ce altceva se poate începe o nouă serie de acest tip, decât cu ceea ce scria cel numit „Românul absolut”, Mihai Eminescu.

Și voi începe cu ceea ce scria Eminescu în 1870:

ÎN UNIRE E TĂRIA

Citim în „Politik”, ziarul intereselor cehe, următorul articol demn de toată luarea aminte:

„Cât timp au servit reprezentanţii poporelor ce persistă, în opoziţiune de stafagiu pentru pseudo – parlamentarismul din Viena, tocmai atâta au ţinut sistema răsturnată şi puterea şi mândria purtătorilor ei. Îndată însă ce au ieşit din senatul imperial tirolezii şi după ei polonii, slovenii şi triestinii, în acelaşi moment a fost pre capăt şi cu gloria de pân – acuma a
oamenilor constituţiunei din decembre.

Acuma e un timp de tranziţiune dintr-o stare nesuferită, nesuportabilă chiar, în nişte referinţe mai sănătoase şi mai conforme naturei lucrurilor. Un ministeriu administrativ va forma deocamdată valul după, care se vor începe comunicaţiunile cari să ne ducă, la ceva mai bun decât cele ce au esistat până azi. E un început modest acesta, nu trebuie să ne împlă tocmai cu iluziuni; dar poate că totuşi va fi odată un „început”. Dacă e însă să se pregătească şi să se creeze ceva cu minte, dacă, e ca să scoatem odată carul din noroi, trebuie ca din nici o parte să nu ne punem alene mânele în sân. Credem a fi trecut pentru totdeauna timpii aceia în cari poporele-şi cugetau încorporată înţelepciunea cea mai mare în eventualele sfere nalte ale guvernului; timpi în cari popoarele lăsau orice iniţiativă pre sama cercurilor acelora, pre când ele însele se dedeau letargici şi unei neiertate negligenţe spirituale. Acuma nu mai poate succede o operă bună, decât atuncea când „vocea poporului” se face auzită tare şi clar până, şi în cercurile cele mai nalte, spre a li se face cunoscut cu preciziune: ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem.

Într-un stat ca cel austriac nu e însă de ajuns ca fiecare popor să se facă destul de remarcabil pre sine numai şi să pledeze fiecare pro domo sua: ci aicea o pretinde principiul conservărei de sine ca să se sprijinească unul pre altul şi să participe la această operă de reconstrucţiune toate popoarele acelea cărora li-s comune interese mai mult ori mai
puţin egale sau simile!

Dacă polonii şi slovenii ar fi primit în februariu 1867 programa ce-o statuase boemii şi dacă ar fi ajutat la esecuţiunea ei, s-ar fi scutit pre sine şi pre imperiu de multe suferinţe şi de multe umiliri. Această programă însă a fost aşa de corectă şi aşa cu totului tot de esactă, încât în urma urmelor ei totuşi au revenit la ea prin părăsirea senatului imperial. Însă cât timp preţios s-a pierdut prin aceasta. De ce şi-au cumpărat ei prin fapte o învăţătură pre care putea să le-o dea mai mult decât cu prisos o cugetare simplă şi o cumpănire dreapta, a lucrurilor în mai puţin de o oră. Împregiurarea cumcă programa boemă a avut drept poate să ne măgulească oarecum; însă această împregiurare nu ni va putea restitui multele pierderi dureroase pre cari le-am suferit prin aceea că din partea aliaţilor noştri naturali n-au venit mai curând la cunoştinţă.

În perioada de tranziţiune de acuma trebuie să ne unim cu toţii în aceea că să nu mai cădem din nou într-o greşeală asemenea celei din trecut. Polonul, slovenul, tirolezul şi triestinul doresc tot aşa de bine ca boemul şi moravul ca să vină odată, o stare de lucruri care să respecte drepturile vechie şi trebuinţele moderne ale fiecăruia din aceste popoare.
Să facem dar o mai strînsă ligă spirituală întreolaltă, să comparăm otate pretensiunile noastre comune şi să ni garantăm drepturile noastre speciale, întru cât se vor putea împăca numai cu interesele comune. Să ne folosim dar de timpul care ni se dă pentru înnoirea unei legăture tari, care să aducă la valoare şi îndeplinire principiile noastre şi care să lege una de alta ca într-un lanţ condiţiunile esistenţei noastre pentru mântuirea tuturora.

Trebuie să ne simţim şi înţelegem cu acurateţă unul pre altul, pentru ca să facem de ruşine viclenia inamicilor noştri comuni, a căror ţintă rămâne totdeuna aceeaşi şi cari nu vor nimica mai puţin decât de a ne dezbina întotdeuna. Nici un popor să nu se mai lase sedus de la flamura comună prin promisiuni cari se inspiră doar conducătorilor săi. Să ne aducem aminte de trecut, care ne-a învăţat cu mii de fapte atât de umane cumcă numai o solidaritate tare poate să ne îndestuleze şi să îndeplinească toate la care suntem îndreptăţiţi. Să ne ferim din calea ademenirilor contrarilor, fie ele cât de strălucite!

Ştim cum că boemul şi moravul vor rămânea tari şi neclintiţi pre lângă, declaraţiunea lor, ştim cumcă polonul va păstra dreptul său în deplinea lui măsură, ştim cumcă slovenul şi triestinul se vor aranja după trebuinţele lor şi că tirolezul va ţinea la vechile stipulate ale ţării sale, la privilegiele şi drepturile sale, însă toate acestea se pot prea bine regula astfel încât totul să se întâmple în înţelegere comună, căci numai prin această înţelegere putem garanta unei nouă şi mai bune stări de lucruri o durată sigură. Poate că se vor ridica voci şi din celelalte ţări germane ale imperiului, ale căror conducători de până acuma au feştelit-o cu doctrinarismul lor; voci cari să se decidă imperativ pentru noua alianţă a popoarelor.

„Fiecăruia ce-i al lui şi tuturor drept şi îndestulare” — asta să fie deviza noilor confederaţi. Din această deviză însă să vadă şi compatrioţii noştri germani din Boemia şi Moravia cumcă, noi nu căutăm nicidecât ca să-i suprematizăm cumva.

„Cu toţi germanii din Austria se vor înţelege declaranţii boemi mai curând şi mai lesne decât cu germanii din Boemia” — zise mai deunăzi un om de stat care se interesa foarte mult de cursul lucrurilor în imperiu, după, cum ne informăm dintr-o ştire demnă de crezut.

Oare această vorbă fatală, în care zace atâta durere şi atâtea consecinţe teribile, să rămână , întotdeuna adevărată? Noi n-am cercat niciodată de a suprematiza pre germanii din Boemia, îndată ce vor voi să, facă pace cu noi, li întindem cu francheţă şi onestitate mâna noastră compatriotă, care voieşte ca ei să aibă, aceleaşi drepturi pre cari noi le cerem şi pentru noi. ,,Foaia nescrisă” pre care le-a lăsat-o deja, declaraţiunea noastră, deplina garantare a dezvoltării lor naţionale pre lângă o cât se poate mai mare libertate politică şi pre lângă selfgoverment municipal, toate acestea li stau încă spre dispoziţiune. Din toată inima vrem odată o adevărată pace naţională în ţară şi sfârşitul tuturor acestor certe şi lupte carile sug măduva patriei noastre comune. Noi n-am dorit niciodată .subjugarea unui popor prin celălalt, ci am recunoscut întotdeauna de semnul unui simţ servil când o naţiune voieşte să face din cealaltă serva ei umilită. Însă tocmai pentru aceasta e de trebuinţă ca să se creeze o adevărată federaţiune a popoarelor, în care unul să stea pentru toţi şi toţi pentru unul; — o federaţiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor şi care să apere dreptul
special al fiecărei ţări, întru cât însă acest drept nu despreţuieşte interesele celorlalţi.

De li va succede popoarelor ca să fundeze această federaţiune, atuncea fiece guvern o va primi de programa a sa şi va trebui să lucreze în spiritul ei. Atuncea nu trebuie să mai aşteptăm o incertitudine nesigură, atuncea vom avea în mâni garanţia unui viitori cert şi sigur şi nu vom mai lăsa să ne-o răpească nimenea.

Până aicea ziarul ,,Politik”.

Va să zică, dacă presupunem cumcă acest ziar e espresiunea opiniei publice a cehilor, atuncea cehii cer o federaţiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare; şi se pare cumcă aceasta ar fi şi ideea celorlalte naţiunalităţi ale Austriei.

Ce fac românii pentru a se alia acestei idee? – Căci, vă încredinţez, dacă românii vor lăsa să li scape şi această ocaziune, dacă vor lăsa ca ideea să se localizeze numai la popoarele cari o manifestă în gura mare, dacă românii nu vor ajuta să generalizeze căderea constituţiunei din decembre asupra imperiului întreg, atuncea lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea, căci în urmă nu va mai fi nimeni în opoziţiune afară de noi, pre când azi avem atâtea naţiuni cari au interese comune nouă şi se luptă alături cu noi. În momentul când toate naţiunile dau cu piciorul stărei de faţă a lucrurilor, numind-o nesuferită şi nesuportabilă, au şi românii dreptul şi datoria de a-i da cu piciorul, căci, pregetând şi rămaşi singuri pre câmpul de luptă, nimeni nu se va mai spăria de opoziţiunea noastră singuratecă. Nepăsarea noastră ne pierde. Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi şi împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor şti totdeuna să ameţească capetele până şi a conducătorilor noştri cu promisiuni lucie, dar etern minciunoase. Cine ar crede cumcă ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simţ de dreptate încât să redeie, d.es., autonomia Transilvaniei, pre care au răpit-o fără consimţământul românilor? Şi apoi neci nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenţi să ni dea nimica. Când un făcător de rele comite o infracţiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanţa competentă de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiţia. Se poate chiar ca justiţia, rău informată, să fie legalizat apropriarea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din fiinţa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiţia, bine informată, va revoca o sentinţă ori o aprobare nedreaptă. Această justiţie până azi rău informată e tronul. Numai tranzacţiunile directe cu tronul pot ţinea pre români pre terenul absolut al drepturilor lor; tranzacţiuni de altă natură însă, cari, unite cu umilire, să se subordineze intereselor unei alte naţiuni sunt periculoase, criminale chiar. Ce drept mai mult pot avea ungurii în această ţară unde în număr sunt mai egali cu noi, unde, prin istoric sunt cu mult mai târziu veniţi decât noi? Această influinţă binefăcătorie şi îndreptăţită asupra tronului trebuie să se eserciteze însă laolaltă şi în acelaşi timp cu celelalte naţiuni nemulţumite. A aştepta să culegem fructele semănate de alţii e nedemn şi periculos. Căci să ne aducem aminte cumcă nimeni în Austria nu e obligat de a se face apărătorul nostru şi răscumpărătorul drepturilor noastre afară de noi înşine. Azi foaia se întoarce şi fiecare-şi caută de interesele sale proprie. În principiu au şi început organele opoziţiunei a localiza reforma Austriei, astfeli încât noi, necercând de a o generaliza, ne vom trezi din nou cu renumitul răspuns: „A plânge putem, dar a ajuta nu”, căci ei [î]şi vor fi isprăvit trebile şi ne vor lăsa pre noi în voia sorţii şi a neenergiei noastre.

Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu naţiunile nemulţumite ale Austriei; să păşim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu , mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituţiunei cari vor fi ajutat a o răsturna, mâni nu va mai vrea nimene să primească mâna de înfrăţire a unui popor fără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pre unguri. Ungurii chiar tind într’ acolo ca să localizeze reforma Austriei; să nu lăsăm timp popoarelor ca să vadă cumcă, întru reconstrucţiunea Austriei, inamiciţia ungurilor se poate încungiura. Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea şi mântuirea noastră în noi este!

[10/22 aprilie 1870]

Texte ale clasicilor români.

întreaga serie de articole
Evaluare cititori
[Total: 0 Media: 0]

Lasă un răspuns