Biete consemnări…

Originalul e pe The Huffington Post, aparținând lui Tobias Stone, un antrenor, cercetător și scriitor, sub titlul History Tell Us What Will Happen Next With Brexit And Trump. Moise Guran l-a tradus și preluat pe blogul său, biziday.ro: Istoria ne spune ce va urma după Brexit și Trump.

Este un text la care, în mare măsură subscriu, mi se pare a ține de o anumită logică a istoriei… De fapt, nu cred că ăsta-i cuvântul, pentru că mi se pare absurd să asociez cuvântul „logică” cu grozăvia războiului… Probabil că termenul corect ar fi acela de „statistică”. Evidențele statistice pot arăta repetabilitatea unor evenimente.

Dar, pentru că pe lista mea de lecturi există o carte („De ce eșuează națiunile„) din care doar ce-am frunzărit primul capitol, o carte ce mi-ar place să cred că ar aduce cumva câteva contraargumente la sumarele scenarii ale articolului domnului Stone, îmi permit să fac câteva consemnări…

Scara istoriei e mult prea mare, nu?

În școală, funcție de profesorii de istorie pe care i-am avut, fiecare dintre noi am putut considera istoria fie ca pe o înșiruire anostă de date și fapte pe care trebuia să le reținem mecanic și să le reproducem la „ascultare”, la teze sau lucrări de control, fie, dacă am avut șansa unui bun dascăl, să chiar „trăim” evenimentele istorice. Dar oricum ar fi fost, în general, istoria ni se pare un lucru îndepărtat, abstract, bun doar de a fi amintit din când în când, fără a crede cu adevărat în repetabilitatea evenimentelor…

În acest sens, Tobias Stone afirmă clar faptul că

„[…] perspectiva celor mai mulți oameni asupra Istoriei este limitată la experiența comunicată de părinții și bunicii lor, deci este limitată la o memorie de 50-100 de ani.”

Legat de afirmația potrivit căreia „războaiele sunt de fapt regula pentru oameni„, mi se pare relevantă lista războaielor cunoscute din Istoria Omenirii.

Da, scara istoriei e mare și, probabil, fără un minim de efort nu este la îndemâna minții umane. Probabil că acesta este motivul pentru care Antoine de Saint-Exupery afirma că

„Istoria ne arată că din istorie nu învățăm nimic.”

Fenomenul prin care „brusc evenimente escaladează într-o spirală rapidă până când devin de neoprit” este mai ușor de acceptat la scara istoriei, oamenilor fiind-le în general greu să conceapă că ei înșiși ar fi contemporaniiunei astfel de spirale… Cu atât mai mult cu cât

„[…] aceste tragedii sunt ciclice. Se întâmplă din nou și din nou, dar, pentru că majoritatea oamenilor au o perspectivă istorică de 50-100 de ani, ei nu văd atunci când ciclulde distrugere se repetă.”

A început spirala unei noi tragedii?

Pot fi serioase îngrijorările legate de actuala succesiune de evenimente dintre care enumerăm autorul le enumera doar pe cele legate de Puțin, Brexit și Trump? Cu siguranță, tocmai pe baza învățămintelor istoriei, ele ar trebui să fie… Deși, așa cum spune articolul despre care vorbesc, similar evoluțiilor de după primul război mondial încununte de ascensiunea lui Hitler, majoritatea oamenilor nu pot sesiza asta deoarece:

„1. Privesc doar în prezent, nu în trecut, nici în viitor.

2. Privesc numai în jurul lor, nu la modul în care evenimentele se conectează la nivel global.

3. Majoritatea oamenilor nu citesc și nu-i ascultă pe cei care au un alt punct de vedere.”

Conform ciclurilor istorice, pare într-adevăr că lucrurile se așează pe un făgaș tragic pentru omenire. Și chiar dacă n-ar fi așa, pe baza proverbului care spune că „prevederea e mama înțelepciunii” (chiar dacă nu e înțelepciunea însăși), oamenii ar trebui să blocheze orice tentativă de atac la propria existență. Chiar dacă ea ar putea fi doar imaginară…

Și totuși, cum e cu democrația?

Revin la ceea ce spuneam că am în lista de lecturi: „De ce eșuează națiunile”… Autorii acestei analize ne explică faptul că o națiune are succes pentru că are instituții puternice. Poate că asta nu are directă legătură cu cele de mai sus, dar dacă succesul unei națiuni e dat de existența unor instituții puternice, atunci se poate spune că evoluția națiunii nu e strict dependentă de „nebunia” unor lideri ajunși, într-un fel sau altul, la putere. Și că instituțiile puternice pot tempera radicalismul unor lideri… Și dacă-i așa, asta ar putea să ne mai liniștească un pic, lansând-ne speranța că afirmațiile abrupte ale lui Trump din campania electorală nu ar trebui să aibă obligatoriu legătură cu realitatea imediată. Deși, iată, probabil că tocmai datorită unor astfel de afirmații, se pare, a fost votat.

Istoria ne-a arătat că, prin mijloace „democratice”, un lider funebru poate ajunge „la butoane”. Hitler însuși a obținut puterea prin vot popular… Problema este ce se întâmplă după? După ce astfel de oameni obțin puterea? Și de-aici se vede slăbiciunea sistemului democrațiilor reprezentative

Candidații ne prezintă niște piese de teatru mai bun sau mai prost, după posibilități, noi mergem la vot, ei „se aleg”, după care, o perioadă mult prea mare, (patru ani) ei își văd de interesele de partid, de grup și individuale, uitând complet de faptul că sunt reprezentanții cuiva și că nu se reprezintă pe ei înșiși… Ori asta mi se pare o mare cacealma… Să susții că un astfel de sistem e „democratic”..

Alternativa unei reale democrații? Da, există și are un nume: democrația directă

Evaluare cititori
[Total: 0 Media: 0]

Lasă un răspuns

Denumire
Email
Pagină web

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.